Povestirea este, în integralitatea sa, reală şi episodul s-a petrecut cu ceva ani în urmă. Pe vremea când credeam că sunt şi eu Cineva, după ce urcasem, cu trudă, treptele lui “cineva să facă...”, “cineva să dreagă...”, “cineva să ...” etc.
Contextul relatării îmi cere să spun că organul meu pentru mirosuri e ceva mai dezvoltat. Nu mi s-a zis pinochio dar, cum aveam şi părul negru, am fost deseori ţinta unor glumiţe pe tema potenţei şi a virilităţii. Recunosc, de nu-mi era frică şi îmi prisoseau banii poate că aş fi încercat o mică intervenţie estetică! Am rămas sensibil faţă de acest organ şi poate asta m-a făcut să am oarece grijă să nu cumva să mai fiu şi cu nasul pe sus.
Acolo, pe craca mea ierarhică, unde îmi exercitam şefia, aveam în subordine şi nişte femei, că aşa era organigrama. Cea mai umilă între ele părea femeia de serviciu în halatul ei albastru. Furat de treburi, nu ştiam că mai mult bea cafele, vorbea la telefon şi se întreţinea cu suratele de pe palier decât mătura şi ştergea praful. Totuşi, din spirit de corp cu soţul ei care, zice-se, îmi era camarad într-o altă structură, nu conta că la un nivel inferior şi nu l-am cunoscut niciodată, iar dumneaei era absolventă de liceu, târziu am aflat că la seral, şi mai avea şi o fetiţă nutream un inexplicabil sentiment de compasiune pentru starea ei. Era cel mai umil om în schema instituţiei pe unde, trecător, mă aflam şi eu atunci. Ca să nu fiu suspectat de nu ştiu ce, precizez că eroina povestirii, ca femeie, nu avea cu ce să ispitească un bărbat.
Într-o bună zi, poate pentru că îngerul meu îmi cerea să fac un bine, am chemat-o la mine în birou şi i-am oferit o cafea. Un pic cam târziu, poate aflasem şi eu de la exploatatorii ăia capitalişti că aşa trebuie să-ţi tratezi colaboratorii! Discuţia s-a referit, în principal, la problemele ei. Era neliniştită, poate chiar speriată, crezând că intenţionam să-i fac niscai reproşuri privind munca. Întâmplător, tocmai atunci, unei amice a ei din altă structură i se desfăcuse contractul de muncă. Surpriza a fost mare când în final, contrar aşteptărilor sale, i-am propus să schimbe halatul albastru cu unul alb. Parcă o văd şi acum, la aşa veste o pată roşiatică i se plimba dinspre creştet către bărbie şi invers! Pentru asta trebuia să facă trei lucruri. Să înveţe să dactilografieze, să exerseze introducerea de date în calculator şi să nu uite să îşi vadă lungul nasului într-o instituţie cu oameni de elită. I-am dat şi un termen – trei luni.
Am lăsat-o, apoi, în pace şi poate eram chiar mai tolerant faţă de modul cum îşi îndeplinea atribuţiile. După termenul fixat, fără nici o verificare ori examen, doar pe baza unor adeverinţe, într-o adunare cu toţi colegii, chiar în faţa lor, i-am oferit halatul alb care, pe lângă schimbarea de statut, semnifica aproape o dublare de salariu. A trăit euforic momentul, sufocându-şi cu îmbrăţişările ei noile colege mai vechi în halat alb, pe care până atunci abia de îndrăznea să le salute. Am observat-o şi am dedus că nu prea îndeplinea a treia cerinţă; îi crescuse deja nasul, dar nu am zis nimic.
După câteva zile, în încăperea unde şedea singură, colega fiind în concediu, şi accentuez şedea, pentru că era o urgenţă am încercat să-i dictez textul unei lucrări la maşina de scris. Catastrofă, nu ştia nici dactilografiere nici limba română. I-am mai oferit un răgaz de o lună să înveţe. Nu a făcut niciun progres, era mult prea preocupată să-şi savureze avansarea în faţa plimbătoarelor de găleţi cu apă şi mopuri ori să se vaite, cu un soi de fudulie, la ce privaţiuni o supunea noua ei meserie. Poate nici nu o mai interesa pentru că dumneaei era, deja, în halat alb; îşi atinsese ţinta. Guralivă din fire, spre a-şi demonstra importanţa, începuse să dea şi din casă în faţa fostelor surate – grav atentat la secretul de serviciu, fiind nevoit să stau serios de vorbă cu ea. Cum nu le avea nici cu mânuirea corectă a documentelor confidenţiale, a trebuit să cer celor de la compartimentul de specialitate să o aibă sub supraveghere discretă spre a nu comite vreun incident de securitate.
Am oflat, am înghiţit în sec şi n-am mai zis nimic, mi-o făcusem cu mâna mea! Îmi imaginam că, poate, o inhibă prezenţa ori autoritate mea şi o evitam. Gândeam uneori că, femeie fiind, poate trece prin perioada aia delicată a lunii; îi toleram chiar şi unele izbucniri “euforice” faţă de colegii nevoiţi să apeleze la “profesionalismul” său. Până dactilografia o pagină transpira de parcă săpase un pogon de porumb. La calculator era şi mai varză. Nu am mai avut curaj să mă apropii de biroul unde lucra, nici nu am luat măsuri corective din teamă să nu provoc o nenorocire; se congestiona, se învineţea la faţă când mă vedea, de parcă cine ştie ce nenorocire o aştepta.
Vremea a trecut şi într-o zi m-am pomenit cu ea în birou, pisicindu-se umilă şi îndatoritoare. S-a aşezat pe scaun fără să aştepte invitaţia mea şi a început să se vaite că are tot felul de datorii, că locuieşte la confort doi, plăteşte foarte mult pe meditaţiile copilului, cumpără medicamente soacrei şi nu-i mai ajung banii. Mi-a explicat că s-a interesat ea la cadre şi pot să-i schimb treapta de salarizare, deşi nu îndeplinea condiţiile.
Nu merita, dar dacă puteam să-i fac un bine unui om... Animat de vreun sentiment creştin, i-am satisfăcut cererea; cu mult înainte de vreme, nivelul ei de salarizare se apropia de cel al colegelor cu studii superioare, care îmbătrâniseră în halat alb. Fricos de blesteme, să nu îi mai văd mutra acră şi să scap de spaima că face infarct când trebuia să apelez la ea cu un text, am învăţat să redactez la calculator. O mai “deranjam” doar arareori, din când în când şi numai dacă era absolută nevoie.
Într-o zi am primit vizita unui coleg şi pentru că la bufet era închis, am chemat-o , i-am dat tot ce era necesar şi am rugat-o să facă trei cafele, una pentru dumneaei. Le-a adus dar, foarte ofuscată şi plină de aere, mai apoi, le-a explicat colegelor că ea nu e sluga nimănui, are treabă şi de vreau cafele să o fac secretară; fiindcă se poate, ştie ea pe cineva de la etajul trei care tocmai făcuse asta. N-am mai apelat niciodată la “extraordinara-i” bunăvoinţă.
Dar, într-o altă zi, m-am pomenit, din nou, în birou cu ea. Plângea că fiică-sa, cea atât de meditată, nu luase bacul. Mă ruga, dacă cunosc pe cineva... Cum nu reuşam s-o liniştesc am chemat o colegă să mă ajute. A luat-o şi au plecat într-o altă încăpere dar, după vreo jumătate de oră, a dat iarăşi buzna peste mine. Era roşie la faţă, transpirată şi foarte agitată. Colega ei, fostă profesoară, îi explicase că mai contează şi materialul din care e făcut copilul. N-am reuşit s-o liniştesc, aşa că am chemat medicul şi o săptămână a avut concediu medical.
Când a revenit, sfidătoare şi plină de importanţă, m-a anunţat că ea nu poate să mai lucreze cu noi şi că şi-a găsit, cu CV-ul ei, post în altă parte. Era iulie, o chema Iuliana şi pleca pe funcţie de referent la parlament. Na, că mi-a ieşit o rimă!
Cum am mai primit şi un telefon, a trebuit să mă lipsesc de ajutorul său atât de preţios. Mai târziu am aflat că nici soţul nu-mi era camarad. Mi-am prins capul între mâini şi meditam: Doamne, tâmpit mai sunt! Uite, ce bine e să laşi să-ţi crească nasul!