Stau pe malul mării, departe de tine, de vocea ta, de orice ține de ființa ta prea stranie pentru a putea să o înțeleg vreodată. M-ai rănit atât de tare, am numai cicatrici dureroase lăsate de gândirea ta posesivă pe toată suprafața inimii mele. Mă doare tot trupul din cauza oboselii și abia mă abțin să nu plâng. Dar sunt atât de aproape de vamă…nu pot să renunț acum la tot. Dacă mă las cuprinsă de lacrimi, în scurt timp te voi și ierta. Mă voi întoarce. Nici măcar nu știu cine mai ești. Încerci să duci viața aceea healthy pe care o voiai. Mănânci avocado pe pâine dimineața, iar lângă îți pui trei roșii ca să pară mai drăguț. Apoi faci câteva poze, să le postezi pe rețeaua aia stupidă. Te lauzi cu ceva ce nu ești de fapt. Cauți aprobarea din partea unor oameni care nu te cunosc. Chiar și eu știu că nici măcar nu mănânci ceea ce îți pregătești. O lași pe masa din bucătărie și pleci cu stomacul gol spre serviciu. Când te întorci, cureți și îți comanzi MacDonalds. Mai faci niște fotografii, prefăcându-te că ești cu cei mai buni prieteni la mall. Când de fapt, totul este doar o aparență, o pânză albă după care te ascunzi. Singurătatea te face câteodată mai creativ.

Da, fug. Îmi e prea teamă că nu voi mai fi eu, cea autentică, dacă rămân cu tine. Gata, nu mai faci parte din mine, gândire culeasă de pe internet! Gata, gata! Sunt eu, cea care întotdeauna și-a dorit să călătorească doar cu un rucsac plin de cărți în spate și cu pașaportul în buzunar. Da, m-am rănit singură. Devenisem o străină obsedată de control. Acum sunt doar eu, cea care eram în liceu. Banca a doua de la geam, îmbrăcată prea funky ca să nu mă observi.

Mă numeau „Hipiota” și eu chiar eram mândră. Citeam mereu câte ceva. Aveam întotdeauna o geantă în care se afla deseori un volum greoi, vechi. Da, aveam o pasiune pentru cărțile cu pagini îngălbenite. Iubeam să aud sunetul cotorului trosnind atunci când o deschideam. Îmi plăcea să mă gândesc că rândurile de cuvinte sunt ca niște drumuri bătute în lung și în lat de ochii multor altor cititori. Câteodată, mai găseam și urme de lacrimi întipărite pe hârtie și atunci plângeam și eu, știind că mai sunt în lumea asta și alți sensibili ca mine. Când nu îi citeam pe Dostoievski, pe Wilde sau pe Zola, mă refugiam în lumea literaturii contemporane, un vârtej care și acum mă ia prin surprindere. Poate că poezia a reprezentat, pentru mine, niște fragmente din sufletele unor oameni talentați. Îmi plăcea să citesc de toate. De unde șuvoiul acesta de dragoste față de literatură? Nu am știut niciodată de unde. Pur și simplu parcă a fost mereu…cu mine.

Lângă carte, în geantă, se aflau, de multe ori, un bilet, două la câte o piesă de teatru. Mergeam aproape în fiecare după-amiază, după școală, la spectacole. Seara, când mă întorceam la internat, vorbeam cu ai mei la telefon. Ei au decis să rămână în satul nostru natal. Am încercat să le explic că e mai bine la oraș, dar au refuzat orice propunere. Mi-am dat seama că totuși viața lor, construită din experiențe și experiențe, nu putea fi lăsată să se ducă de râpă, luându-se după capul unei adolescente înnebunite de ideea de a sta într-un oraș mare. Ne vedem și acum des, mă duc de multe ori pe lună în sat, acasă, povestim și ne simțim bine.

Când nu se puneau în scenă spectacole, mergeam la vechiul teatru. Clădirea se afla în ruină, dar se putea intra, iar scena rămăsese întreagă, încă acolo. Intram pe ușa plină de vopsea scorojită și ajungeam în sala mare. Îmi imaginez că înainte era impunătoare, plină de glorie. Acum erau doar câteva scaune încă întregi de care niciun hoț nu se atinsese. Mă așezam în primul rând și citeam, de parcă puteam urmări povestea chiar în fața mea. Mai târziu, după lungi sesiuni de citit intens, am aflat că noaptea, în jur de ora două, veneau diferite trupe de teatru contemporan ce nu erau acceptate de societatea învechită și își făceau apariția pe scenă. Am început să particip și eu, devenind parte dintr-un grup avangardist numit „Cultura”. Împreună cu noii mei prieteni mergeam la întruniri organizate de tineri și adolescenți despre tot ceea ce însemna „mișcarea postmodernistă”.

Dar totul are un sfârșit la un moment dat. Sfârșitul acestei lumi selecte a fost cumpărarea vechiului teatru de către un afacerist ce voia să construiască un club de noapte și o sală de jocuri acolo. Din acel moment, grupul „Cultura” s-a destrămat, iar eu am rămas din nou o singuratică ce nu își găsea locul.

*

take this broken wings and learn to fly

Am terminat liceul și eram pregătită să mă înscriu la facultate. „Hipiota” dispăruse, se risipise printre sufletele goale ale colegilor de clasă ce își doreau să devină doctori și avocați. Strânsesem destui bani încât să îmi cumpăr un telefon mobil mai performant. Mi-am instalat și eu aplicațiile alea faine de care toată lumea vorbea. Însă nu puteam să urmăresc pe nimeni, ceilalți nu mai știau cine sunt.

Apoi am văzut anunțul. Era un job stabil într-o corporație. Tot ceea ce trebuia să fac era să trec cifre într-un tabel. Nu doream să mai merg la facultate. Deodată, mi se părea inutil. Am aplicat și am obținut postul. Am închiriat o cameră dintr-un apartament mizer aflat la marginile orașului. Împărțeam locul cu o fată tare ciudată. Avea părul vopsit într-un roșu strident. Se machia doar în culori închise, de preferat negru. Mereu îi curgea tot rimelul și o vedeam în bucătărie cum stătea cu fața la fereastra și cu spatele la mine, înecându-și amarul cu niște pastile sau prafuri. Până la urmă ce știu eu?

Apoi a început fuga asta după acceptarea de către societate. Scriam postări interminabile pe Facebook despre cum trebuie dusă o viață sănătoasă. Iar eu doar stăteam ascunsă într-un colț al camerei mucegăite așteptând să îmi dea cineva vreun like. La serviciu, rămâneam peste orele de program, încercând să obțin un salariu mai decent. În fiecare seară mă întorceam acasă, tot mai obosită. Însă știam că trebuia neapărat să mă trezesc la cinci dimineața și să o iau de la capăt. Nici de citit nu mai aveam timp, iar, cumva, în sufletul meu rușinea și sentimentul de vinovăție mă cuprindeau. Dar eu mă transformam. Mă metamorfozam, mai bine spus, în ceva ce nu eram.

În scurt timp m-am mutat. Mi-am cumpărat propriul apartament în centrul orașului. Atunci am început să îmi schimb stilul de viață, deși nu prea îmi ieșea. Așa am ajuns în situația disperată din care îmi doresc să ies acum.

*

Mă ridic de pe nisipul cald și încerc să îmi revin din amețeala ce mă cuprinsese după ce intrasem în vârtejul amintirilor mele. Buimacă, mă împleticesc câțiva pași de-a lungul plajei și încerc să îmi păstrez echilibrul, dar nu reușesc. Cad.

Apoi, mi-am dat seama că plâng. Lacrimile desenează dungi transparente pe obrazul palid și simt că și sufletul meu suferă, plânge cu șuvoaie de dorințe neîmplinite, ce îmi părăsesc trupul și se risipesc, purtate de briza mării.

Nu pot. Nu pot să plec de aici.

De fapt cred că sunt blocată undeva, între realitate și universul din interiorul meu. Nu văd contururile apăsătoare ale vieții, ci doar niște schițe, linii de creion ușoare, șterse de dezamăgirile repetitive. Trăiesc prea mult în propria mea minte, înlănțuită de gânduri naive, de care mă agăț zi de zi. E vina mea, numai a mea. Mi-am început existența greșit.

Îngenunchez în fața mării, în fața valurilor înspumate ce se spărgeau din nou și din nou de mal, revenind la forma inițială. Sunt atât de aproape de ieșirea din lumea mea tristă și înnegurată și totuși atât de departe de a trăi visul meu.

Pașaportul cade pe nisip. Și atunci, mă simt ciudat. De parcă m-am eliberat de o cruntă durere a unei greutăți. Alerg spre mare și simt că prind aripi.

Sunt Eu, Eu și numai Eu. Atât.

Și e de ajuns.