În zorii zilei de 14 decembrie, sosi la redacția revistei Avangarda un bărbat ușor încovoiat, purtând o geacă veche softshell kaki, descheiată. În mâini ținea o mapă translucidă și un plic galben A4, pe care scria mare, caligrafic: „Pentru literatură, nu pentru folos”. Se recomandă portarului ca expert în strategii poetice conceptuale neimplementabile și, vizibil deranjat că trebuie să aștepte zece minute din cauză că nu apărea pe listă, oftă scurt, apoi zise:
— Este perfect în spiritul revistei. Absența mea confirmă tema: lipsa validării ca formă de conținut.
Portarul îl privi lung, apoi ridică telefonul. După alte câteva minute, îl conduse, fără convingere, printr-un culoar prost luminat, până la un birou fără plăcuță pe ușă.
        În interior, doi redactori răsfoiau o mapă cu titluri propuse pentru numărul special „Post-Regionalisme și alte închipuiri”. Nu ridicară privirea decât când bărbatul își așeză plicul pe masă, cu un zgomot discret, dar deliberat.
— Nu e doar o rețetă, e o propunere estetică, spuse cu o expresie între politețe și regret, ridicând puțin vocea la cuvântul „estetică”, ca și cum tocmai l-ar fi scos dintr-un buzunar interior. Aveți aici un text tranzitiv, o intervenție minimă într-un spațiu cultural hipertrofiat de sens, continuă cu emfază. Vă dau papanași, dar în format poem.
        Unul din redactori încercă să zâmbească.
— Și... e în versuri?
— Nu. În rupturi. Cu intenție, goluri și gândul de-a ataca toate convențiile.
Apoi scoase din plic câteva foi și le întinse cu gestul unui om care oferă dovada finală într-un proces absurd. Titlul, pe prima pagină, era simplu: „Papanași – versiunile esențiale” iar sub el, o epigrafă din Derrida: „Tot ce e moale conține o formă de revoltă”. Prima strofă era tipărită cu spații largi între rânduri:

două ouă – întregi
dar fragile
brânza –
  nu ca ingredient, ci ca remușcare
se amestecă fără intenție
   (precum unele vieți)

        Redactorul citi în tăcere. Apoi întrebă:
— Și... e pentru rubrica de gastronomie?
— Nu. E pentru rubrica de atitudine, răspunse bărbatul. Mâncarea e doar pretextul. Papanașul e un act. O reconfigurare. Un corp moale într-o lume prea crocantă.
— Bine, dar avem și cititori...
— Exact, îl întrerupse bărbatul. De asta trebuie să-i șocăm domestic. Să înțeleagă desertul ca formă de disperare sublimată.
— Am înțeles. L-am putea publica la „Text experimental”.
— Mulțumesc, dar nu. Pentru asta aș avea o rețetă de ciorbă de burtă în hexametru dactilic care e încă în lucru.
        Dintr-un colț al încăperii, un pick-up începu să redea, aproape imperceptibil, Serenada lui Schubert, iar redactorul, fără să se desprindă din conversație, sorbi absent dintr-o cană cu ceai, apoi se uită din nou la foi, de data asta cu un amestec de curiozitate și jenă profesională.
— Aici, la strofa cu „uleiul fierbinte dar nu ostil”... intenționați ceva anume?
— Da, e despre compromis.
— Aha. Într-un sens, e un eșec cu structură.
— Exact. Un eșec dirijat.
        Muzica se opri fără ca nimeni să remarce. În aer se simțea acel moment greu de definit, când o idee absurdă trece granița și devine, brusc, posibilă. Celălalt redactor strănută brusc, apoi zise:
— Ați adus și o fotografie?
— Nu lucrez cu imagine. E prea directă.
— În regulă. Vă putem contacta măcar pentru o biografie scurtă?
— Aș prefera una lungă, dar complet evazivă.
— Cum adică?
— Să înceapă cu „S-a născut într-o perioadă în care nu se mai credea în nimic, dar se scria mult”. De acolo improvizați. Puneți și o bursă fictivă, poate un stagiu în Islanda. Nu contează.
        Pe nesimțite Schubert reîncepu, nu se știe cum.
— În regulă, dacă mai aveți materiale similare...
— Am chiar un adevărat proiect, spuse bărbatul punând pe masă mapa pe care o ținuse la piept încă de la intrare, a cărei copertă lăsa să se citească în litere mari de tipar: „Ezoterism aforistic – digestii ale textului culinar”.
        Unul dintre redactori trase mapa spre el și, fără s-o deschidă, o băgă direct într-un sertar. Apoi îl servi pe oaspete cu ceai și, pentru câteva minute, discuția alunecă în alt registru: politica vremii, noile taxe locale, situația războiului de la graniță, recunoașterea micului românesc la nivel european și, inevitabil, starea jalnică a trotuarelor din fața redacției.
        În cele din urmă, după ce dădu pe gât ultima gură de ceai, bărbatul se ridică, scoase din buzunarul de la piept o sticluță metalică, luă o înghițitură scurtă care-i schimonosi fața, apoi salută scurt și reținut, îndreptându-se spre ușă. Pașii lui se stinseră pe coridorul întunecat, iar biroul rămase într-o liniște stranie, parcă prea încăpătoare pentru cei doi redactori, care timp de câteva minute nu spuseră nimic. Apoi, unul dintre ei trase foile mai aproape, își scoase stiloul și scrise pe marginea manuscrisului: „A se reciti în stări liminale”