You say you’ll give me
A highway with no one on it
Treasure just to look upon it
All the riches in the night

You say you’ll give me
Eyes in a moon of blindness
A river in a time of dryness
A harbor in the tempest
But all the promises we make
From the cradle to the grave
When all I want is you


Camera asta are prostul obicei de a se micșora atunci când, lungită pe jos, îi urmăresc liniile ieșind pe la colțuri. Știți sentimentul? Mnnu, nu am să fac din ea un personaj, am să întind mîinile în stânga și-n dreapta până când îmi vor ieși prin pereți, prin geamuri, în așa fel încât nu vom mai avea o cameră, ci eventual doar pământ negru, iarbă, și fiecare ce mai are în dotare. Eu prefer în acest moment un cer, tot negru, din acela dinainte de o furtună de vară, fără cântece de păsări de recuzită, bâzâit de greieri și alte chestii de-astea care mi-ar distrage atenția.
Drumuri. Le simt. Îmi dau târcoale, mă pândesc, așteaptă un moment de slăbiciune, renunțarea e cea mai rea dintre ele. Dacă rămân doar în punctul acesta, se poate chema că sunt în egală măsură la intersecție de drumuri, la început și la capăt. E și asta o cale de a scăpa. De fugă și de obsedantul refren.
Adevărul este că se cam clatină planeta micuță pe care îmi fac veacul atunci când mă trezesc pe neașteptate pe marginea unei lumi mult prea tangibile. Acum drumurile s-au prefăcut în case. Una peste alta, albe, albastre, cu un etaj, cu pod mansardabil, cu acoperișuri de țiglă în două culori, cu stâlpul central sprijinit de o broască țestoasă, cu ferestre spre mare, cu ferestre spre munte, cu copii râzând, cu copii plângând, cu clopoței de vânt în formă de delfini - din lemn sau din sticlă. Case.
Or aici la mine e tare strâmt... cine spunea asta? (Aici trebuie să mă prefac puțin, dacă aș spune că știu, mi-aș aduce aminte că sunt tot în cameră și ar trebui să mă confrunt cu drumuri, case). În fine, cum spuneam, nu am loc decât de un cer, pământul de sub mine și ploi, desigur, de ploi nu mai pot face abstracție. Case, drumuri...
Am spus cer? De unde îmi vii cu brațele pline? Cine ți-a cerut cer? E adevărat, e loc destul, dar nu mai e nevoie, cred că oricine poate sesiza nuanțele. Și apoi al tău e prea albastru, adevărat că mie îmi place culoarea asta, dar cine ți-a dat dreptul să îmi exploatezi slabiciunile? Mă delectez cu al meu negru, mulțumesc. Și cu ploile. Să nu uităm de ele, te rog. Unde ai mai văzut tu cer albastru și ploi?
De jur împrejur e toamnă. Ne conformăm. Eu, pentru că am impresia că tu ții în mână... O VARÃ??? Hmmm... adevărat cal troian, întrezăresc pe-acolo și drumuri, și case, si inevitabilul cer albastru... Nu, nu, nu avem loc nici de veri pe planeta mea.
Mi-au amorțit mâinile. Furnici, da. Nu am încotro, trebuie să le mișc poziția. Sunt tot aici, întinsă pe jos, în camera îngustă, împreună cu tine.
- De fapt, tot ce vroiam să-ți spun este că ...


All the promises we break
From the cradle to the grave
When all I want is you