Ce noapte!
Camera caldă cu pereții incinși
după o zi de vară târzie.
Razele Lunii patrund prin fereasta
aburită de răcoarea nopții
Proiectând conturul unei vechi promisiuni:
"Carpe Diem!"

Stinge-mi trecutul dar nu mi-l ucide.
M-a învățat să iubesc.
Lasă-l să doarmă liniștit
într-un colț de amintire care nu mai doare.
Aprinde-mă ca pe un foc nou,
Cu scânteile ce licăresc în ochii tăi
și fă lumină cu iubirea ta
în acest tainic loc
unde fiecare respirație
primește un răspuns.

Miresme de ceai cu scorțișoară,
un oftat, un colț de zâmbet,
o mână care ezită înainte să atingă.

Nu vorbi prea mult.
Lasă cuvintele să se odihnească.
Să iubim în ritmul frunzelor
care știu când e timpul să cadă
și când e timpul să înverzească.
Să nu consumăm timpul
nesăbuiți,
ca niște copii care mușcă
dintr-un fruct și îl aruncă
Înainte să-i guste miezul.
Să dăm și să luăm totul
Este noaptea noastră.
Și ce noapte!
Razele Lunii patrund prin fereasta
aburită de răcoarea nopții
Proiectând conturul unei noi promisiuni:
"Carpe Noctem!"

Ce dar minunat, iubirea!
Să fii lumină,
să fii flacăra de la care,
cei pe care îi iubești,
Își aprind speranța.