Nu răsărea soarele fără ca ea să fie prezentă pe peticul acela de nisip de nici o sută de metri. El Caletón, cea mai izolată plajă de pe coasta de nord a insulei, pitită între La Matanza de Acentejo și Puerto de la Cruz, mică și stropită cu stânci într-o dezordine adorabilă, atrage cele mai spumoase valuri ale oceanului și o atrăgea în perioada aceea și pe necunoscuta cu trăsături niciodată aceleași, care nu rata niciun răsărit și nu omitea nicio pagină a cărților cu care se întindea pe nisip și cu care făcea un fel de dragoste literară până la epuizare, cu pauze de înot și de acea melancolie a singurătății pe care nimic nu o poate înlocui și nici egala la dulceață, plăcere și intensitate. Ea nu venea pentru soare. Nu venea nici pentru valuri ori pentru senzația de libertate deplină ce i-o dădea lipsa veșmintelor, nu venea pentru lectura sub briza sălbatică și nici pentru nisip ori pentru gustul sărat al aerului. Venea pentru amestecul de solitudine, natură udă, miros de ocean, atingere a căldurii soarelui pe fiecare milimetru de piele, pentru lipsa oricărui sunet de civilizație și pentru efectul tuturor acestor minuni asupra călătoriei sale în lumea poveștilor tipărite. La intervale dictate de un zeu neștiut al cărților își lua pauză. În loc de semn de carte se arunca în ocean și se lăsa izbită de valuri, trântită, rostogolită, amestecată și mestecată de apă între cer și pământ, trecută cu pasiune și fără menajamente prin râșnița lichidă a Marelui Albastru pentru a adormi apoi, frântă, în nisip, pradă razelor, ca o șopârlă răsfățată cu forme feminine perfect asortate minunăției naturii din jur. Dar nu dormea cu adevărat. Era toată o călătorie printre gânduri și echilibrare a pulsului, într-o stare de veghe a unui somn relativ, timid și sărat cum numai pe o plajă există. Repeta ritualul zilnic, încă de pe la începutul primăverii. Îi apăruse plaja în vis, în garsoniera sa din marele oraș de departe, de pe continent și știa că doar pe ea își va atinge unicele două scopuri rămase în viață: a uita și a nu uita. A-l uita pe "el", eroarea iubirii cu chip perfect și inimă de piatră, vikingul cu viață multiplă și caracter suburban pe care-l iubise ca pe o poezie perfectă, ca pe o poiană de orhidee în deșert și ca pe o emoție de zăpadă în mijlocul unei canicule și care o abandonase pentru o duzină de alte logodnice, de pe mai multe meridiane și a nu uita că viața e frumoasă și bună dincolo de urât și de rău, că tinerețea are mai multe numere câștigătoare în coș, că o fată ca ea se găsește mai rar și că iubirea e un factor constant în univers pentru căutătorii fără de odihnă și pentru răbdătorii profesioniști. Durerile se spală cu esență de ocean, temeinic frecate cu nisip de plajă neapărat înainte de răsărit și clătite ulterior în soare iar din leșinul dezamăgirii se iese fără probleme luând sirop de povești în pielea goală, pe fundalul sonor al unui val înspumat când nimic și nimeni în jur nu arată că ar mai exista omenire. Știa această rețetă a întoarcerii la viață dintr-o carte albastră cu elefant în redingotă pe copertă, a urmat-o strict și s-a vindecat prin august, când un pescar înalt cu zâmbet de lună plină și tors de zeu olimpian s-a încurcat în năvoade la malul ei și și-a dat la schimb oceanul pe adâncul insondabil al ochilor ei migdalați. Se spune că și azi, într-o garsonieră a unui mare oraș de pe continent, o nevastă frumoasă a unui marinar spune tuturor că rețeta fericirii e acolo, pe El Caletón, cea mai izolată plajă de pe coasta de nord a unei insule cum nu mai e alta.