Timpul trecea mult mai repede, era foarte mult de muncă la depozit, fiind doi gestionari eficiența muncii noastre a crescut, fiind toamnă toți clienții se grăbeau să-și încheie lucrările începute, până la venirea iernii, perseveram în limita timpului disponibil în căutarea Doriei, dar fără vreun rezultat, fără vreo speranță. Mă obișnuiam tot mai mult cu viața nouă în casa Cleopatrei, eram stăpâniți de un fel de fericire incompletă, dar suficientă pentru noi cei atât de nefericiți înainte de întâlnirea noastră. Singurele atingeri acceptate, de comun acord, erau cele din timpul masajelor pe care ni le ofeream reciproc, aproape în fiecare seară. Eram relaxați, goliciunea aproape completă a celuilalt, era și ea o bucurie a ochiului și a palmelor. Sâmbăta, doar sâmbăta, dormeam împreună, întotdeauna în camera ei, dată fiind generozitatea patului matrimonial, care ne permitea un fel de iubire spiritualizată, în care ne atingeam doar mâinile, ne jucam cu palmele, pe care le lipeam , stând față în față. Când jocul devenea prea încărcat, ne întorceam spate în spate, adormind cu greu. Efortul evitării trecerii barierei impuse era răsplătit de bucuria reușitei, a doua zi dimineața, fiecare duminică fiind începută sub semnul puterii dobândite prin autocontrolul simțurilor noastre.
La venirea iernii, frigul și întunericul m-au făcut să renunț cu mai multă ușurință, în câte o seară sau dimineață, la ieșirea în teren, fapt ce mi-a lungit termenul de finalizare a rundei de căutări începută în plină vară.
- Bună seara, buna și frumoasa mea doamnă, am rostit, clar și răspicat salutul neconvențional și nemai rostit, până atunci, fără însă a-l însoți cu privirea directă, în ochi, așa cum s-ar fi cuvenit.
- Ai terminat cu toate școlile, vrei să vorbim? m-a întrebat ea, așezându-se, ca de obicei, pe latura mică a colțarului, întrebarea ei ridicându-mi privirea, pierdută până atunci.
- Da, am nevoie să vorbesc cu tine, cu mine, să-mi clarific viața, cel puțin pe termen scurt și mediu. Până în clipa în care am părăsit, în seara asta, ultima parcare de lângă cea de-a douazeci și doua școală din lista mea, până în acea clipă, am sperat, aveam o credință înflorită într-o speranță, acum, că totul s-a terminat, din nou mă simt foarte obosit, obosit nu de muncă sau de vârstă, obosit de viață, de eșecuri și neîmpliniri. Iartă-mă că-ți spun, tocmai ție, dar sunt dezorientat în seara asta, noroc că vine Craciunul și-mi voi umple inima cu bucuriile curate pe care mi le aduce această perioadă, și norocul meu mai ești și tu, nu știu până când, că mă simt tare vinovat, uneori, față de tine.
- Te gândești să pleci acasă? Vrei să renunți? Sau ce înseamnă “nu știu până când”?
- Ești foarte atentă la ce spun, te înțeleg, dar nu înseamnă decât că nu știu cât mai ai tu răbdare cu mine, că nici eu nu prea mă mai rabd, mă detest din ce în ce mai des.
- Antoniu, eu nu te-am detestat niciodată, dar absolut niciodată, întotdeauna te privesc cu drag, atunci când mă trezesc înaintea ta, deschid încet ușa camerei să te văd, dacă am norocul și dormi cu fața către ușă, îți și zâmbesc, când dormim împreună, mă trezesc noaptea și-ți privesc chipul, tot cu drag, când faci socoteli la muncă, chiar și o privire fugară aruncată către tine, tot plină de drag este, când plecai să o cauți pe Doria, dragul pentru tine se topea la un loc cu grija și tristețea, îmi doream să o găsești, dar și să te întorci, și eu obosesc, am obosit deja, să te tot împart cu ea, incertitudinea este cea care, la amândoi, deopotrivă, ne face viața grea.
- Cleopatra, draga mea Cleo, hai să ne bucurăm de sărbătorile minunate ce sunt aproape, după anul nou, fără nicio îndoială voi ști ce am de făcut, voi face ceea ce va trebui să fac.
- Eu pot, și chiar o voi face, pot să te aștept încă o rundă de căutări, chiar mai multe, doar să fii sincer și clar în alegerea ta, să știi ce vrei să faci. M-am tot gândit dacă nu ar trebui să renunți la această metodă de căutare, eroică și solitară, să încercăm, cu prietenii ce-i am eu sau fratele meu, să ajungem la identitatea adevarată a Doriei, pe alte căi, mai simple și mai rapide, să investigăm lumea dascălilor din oraș, chiar dinăuntrul ei, să găsim o profesoară sau un profesor, care, eventual, pornind de la minimul de informații ce-l ai, să o cunoască, sau, chiar de la “Evidența populației”, nu cred că fratele meu nu cunoaște pe cineva care să ne permită accesul la baza lor de date.
- Exclus, absolut exclus, dacă voiam așa ceva, te rugam eu, orice acțiune pe altă cale decât cea aleasă de mine, ar degenera într-o agresiune, și, în cazul în care aș găsi-o, și ea ar ști cum am găsit-o, m-ar urî atât de tare, că nu aș mai avea nici o șansă. Ar fi ca și cum aș fi găsit-o cu poliția, ca pe o infractoare. O cunosc bine pe Doria, si ea se ascunde atât de tare, își ascunde atât de mult relația cu mine, pe de altă parte, oamenii nu sunt discreți, aparent toți sunt de încredere, dar, după încheierea întrevederii, în secunda următoare, deja bârfesc, își sună un prieten sau o prietenă, să le spună că un nebun de departe caută o profesoară, o caută pe ea, pe Doria, în cazul în care ar cunoaște-o. Doria nu mi-ar ierta niciodată, chiar și dacă o singură persoană din anturajul ei ar cunoaște relația aceasta îndelungată cu mine. Și nici eu nu mi-aș ierta-o, dacă aș rata întâlnirea cu ea, acționând în acest fel, stârnind o reacție negativă. Imaginează-ți că o întâlnesc, o văd, mai bine spus, într-o parcare, zâmbind, fericită, la brațul unui tânăr de vreo patruzeci de ani, nu cred cu adevărat în acest scenariu, dar cât de ridicol ar fi să aflu acest lucru, de necrezut, tocmai de la o prietenă de-a ei. Lasă lucrurile așa cum sunt, în câteva zile îți voi spune ce am hotărât, și decizia va fi una înțeleaptă, sper…
Nu a fost brad mai frumos, și cozonaci mai crescuți în toată Hunedoara, cu atâta bucurie și pasiune le-am făcut pe amîndouă, de fapt toate pregătirile pentru Crăciun, încât totul a ieșit perfect. Depozitul s-a închis cu două zile înainte de Crăciun, urmând a se redeschide după două săptămâni, în ianuarie. Ne-am retras acasă la Cleopatra, „mereu când spuneam casa ta, ai o casă frumoasă” se uita pieziș la mine, nu puteam să spun casa noastră, încă nu puteam spune așa, nu simțeam apartenența la acel loc, mai degrabă mă simțeam inclus, aparținând, grădinii Doriei, loc pe care, deși nu-l știam decât din cele câteva poze, îl adoptasem în așa mare măsură, încât mă simțeam ca făcând parte din el, îmi imaginasem casa ei de la țară, de nenumărate ori, și pe interior, cu toate că în poze văzusem doar exteriorul, mă vedeam intrând pe ușă cu brațul plin de lemne, deschizând ușa sobei de teracotă din dormitor, apoi umplând și soba de tuci din bucătărie, toate astea făcute singur, pe Doria neputând nici măcar o dată să o includ în reveriile mele, legate de căsuța ei de la țară.
Fericirea Cleopatrei era molipsitoare, nici eu nu eram mereu trist, mă bucuram de frumusețea bradului, colindele vibrau în aer, mâncărurile de sărbătoare ne-au umplut masa cu mult înainte de Crăciun, înainte cu două zile am ieșit în oraș să-mi cumpăr costum și papion, voia Cleopatra să fim impecabili în seara de Crăciun, a pregătit o masă regească, nu lipseau nici lumânările, s-a îmbrăcat într-o rochie lungă până în pământ, foarte bogată, croială de epocă, ce-i punea în valoare talia minunatăși șoldurile generoase, și-a prins părul bogat într-o plasă neagră care echilibra roșul aprins al părului și roșul bordeaux al rochiei, și-a ascuns pistruii nenumărați și s-a machiat cu delicatețe, lăsând doar bucuria ei nemărginită să răzbată prin ochii încercănați, dar fericiți.
- Îți mulțumesc frumoasa mea Cleopatra pentru alegerea ta de a fi doar noi doi, i-am spus, spre dimineață, obosit de alcool, mâncare și dans.
- Îți mulțumesc frumosule domn pentru înțelepciune, si pentru bunătatea ta de a fi rămas cu mine, doar cu mine, în această minunată noapte!
Am îmbrățișat-o cu drag, înțelegând aluzia ei subtilă la binefacătoarea absență a Doriei în gesturile și privirile mele. Mereu îmi fugea gândul la Doria, și uneori nu mă scutea de comentarii.
De anul nou, la o săptămănă după Crăciun, am hotărât să rămânem, le fel, doar noi doi, ne eram de ajuns unul altuia, surpriza ce mi-a făcut-o, avea să-mi arate cât de minunată putea să fie, câtă libertate a gândurilor i se declanșase, în ciuda multelor bariere, pe care, inteligent și surprinzător, le-a trecut fără nici o ezitare. Eu m-am îmbrăcat în același costum de la Crăciun, ea apărând din cameră, într-o rochie scurtă, mai sus de genunchi, suficient de sus, încât bogăția coapselor să estompeze impresia creată de imperfecțiunea picioarelor de la genunchi în jos. Croiala lejeră, nemulată pe trup,lăsa să se vadă superba ei talie, subliniată de bogația șoldurilor și a coapselor, totul creat în dantelă neagră de mare finețe, cu ochiuri mici, aplicată peste mătase de culoarea piersicii coapte, sub bogația incredibilă a parului ei roșu, proaspăt spălat.
- Cât ești de frumoasă!
- Tu, doar tu ai reușit să dărâmi toate zidurile care mă strângeau și-mi luau lumina. Atât de liberă n-am fost niciodată, în toată viața mea.
Spre dimineață, aceleași priviri tăcute, aceleași atingeri ale palmelor, ca într-un joc al copiilor, apoi somnul, după ce, doar eu m-am întors cu spatele la ea. La început, când dormeam împreună, după jocul în care cel mult ne încleștam degetele întrepătrunse, ne întorceam amandoi, spate în spate, pentru a adormi. Cu timpul, ea nu se mai întorcea, voind să mă mai privească, până ce adormea.
- Nu o mai caut pe Doria la școli, renunț la căutările de dimineață, voi căuta cu maximă atenție doar mașina în toate parcările din oraș, i-am spus în ultima zi de vacanță, vom merge în fiecare seară într-o plimbare pe jos, dacă mai vrei să mă însoțești.
- De dragul mișcării, uneori, voi veni cu tine, dar spaimele acelea de la început nu le mai am, știu că te întorci acasă...