*
„În faţa ochilor aveam silueta unui oraş. Îl contemplam din înaltul cerului, prin ochii unei păsări de noapte care străbate văzduhul” Haruki Murakami

*
Pasăre de pradă. Aripi imens deschise. Zbor planat. În cercuri mari. Alungite. Elipsă. Ochii. Două focare. Deşert. Ce se desenează singur jos. Marcând perimetrul. Care conţine… Furnicar în deşertul dinamic. Acolo trebuie să fie. Cercurile se micşorează. Focarele s-au unit. Aerul rarefiat se coagulează. Punctul de fugă planează acum cu acuitate crescută. Zoom. Aici. Feroce pupilele. Taie zimţat. Decupează. S-a pierdut. Pentru moment. Camera o prinde din nou. Focalizează. Ţinta!

*
Ecranul computerului. S-a aprins. Singur. În pat, dorm cu ochii deschişi. Paraziţi. Imaginea se formează încet. Se clarifică. Liniştea implodează. Mă învârt în jurul unei Fete Morgana. Ca un flămând-însetat. Din deşertul somnului meu. Plin de miresme. Absent potolite. Care aşteaptă să se trezească. Dar care simt că potolirea-nepotolirea lor este o altă Fata Morgana. Concretă, atât de concretă! Pe care dacă-o ating, abia atunci devine mai reală, mai adevărată, de nepotolit când îmi scapă. Mă uit, dau târcoale, mă pierd în aceste târcoale... Această Fata Morgana pare indiferentă dar ademenitoare. Aromitoare. De neatins, atingându-mă ca o adiere a unui vis, a unei apariţii fugare în miezul unei zile de vară fierbinte când aerul vibrează.

*

Pe ecran, acum ̶ Vulturul.

*
L-a văzut. Îşi ridică privirea, doi ochi mari, nevinovaţi se uită la el. Doamne, e atâta dragoste în ei! Nu ştie să o spună în cuvinte; dar o spune din ochi, din zâmbetul larg ce se deschide când îl vede, din mâinile ce se întind să îl cuprindă în joacă. Cu tot sufletul. Să-l ţină. Să-l dezmierde. Să i se dea. Necondiţionat.

*
Vulturul şi-a strâns aripile. Picaj. Drept la ţintă. Ochiul camerei s-a albit. Apoi se întunecă. Refuză să vadă.

*
Ciocul îmi sfâşie pieptul. Stilet. Ajunge la inimă. O lasă să bată. O priveşte. Se răzgândeşte. Se retrage. Caută alt unghi. Aripile mă înăbuşe. Strig în pâclă. Nu mă aud. În somnul cu ochii deschişi. Văd.

*
Într-un parc al unui oraş. În care sunt singur, înconjurat de o pajişte, tivită, pe margini, cu o părere de lizieră a unei firave împăduriri. Şi, lângă mine, un scrânciob. Care se leagănă abia simţit. Fără să fie atins de nici o adiere a unui fel de boare de vânt. Se leagănă, se leagănă… De vibrarea aerului, a aburilor ieşiţi din pământul încă umed. Încă umed de ploaia care a căzut, sau n-a căzut. Înaitea acestui miez de zi fantastică.

*

În leagăn ̶ acum încep să-i zăresc: pantofii fetiţei care-şi fac, cu încetinitorul, vânt ca leagănul să se mişte abia simţit. Apoi se conturează ciorapii albi: unul dintre ei, făcut sul, până în buza pantofului; celălalt ̶ întins, urma elasticului pe pulpa fragedă, de-o frăgezime nefirească. Nefirească pentru că, apoi, spre genunchi, începe să se piardă, dispărând odată cu restul corpului… Al fetiţei care, în acest loc, locul ei preferat de joacă, l-a întâlnit, m-a întâlnit aşteptându-ne. Şi s-a repezit din leagăn să ne întâmpine…

*

În acest loc i-a rămas pe retină ultima imagine. Tocmai acea legănarea nefirească a scrânciobului copilăriei ei netrăite până la capăt. Doar un mic joc. Curmat brusc. Acoperit cu pulberea mătăsoasă a acelei copilării frânte. Ca o mantie ce avea s-o ocrotească de-acum mai departe...

*

Propria mea viaţă. Care începe să se deruleze cu încetinitorul. Cu o secvenţă subliminală inclusă între pauzele infinitezimale ale unei reclame de prost gust. Secvenţă care mă obsedează. Şi a cărei obsesie n-o pricep decât atunci când derulez spotul reclamei. La o viteză la care timpul aproape că încremeneşte. Şi văd, Doamne, văd! Această secvenţă a propriei copilării. Violată. Ucisă apoi. Cu o atrocitate de neimaginat…



Radu Liviu Morariu:
“Gorun Manolescu decupează din ontic crâmpeie, stări şi fapte şi le transpune ȋn scris. Mesajul lucrării este criptic, lăsând ȋn seama cititorului decodificarea sensurilor. Ȋn termenii autorului «Problema este ca cititorul să găsească, ȋn stil propriu, firul roşu ce uneşte fragmentele textului»”