Într-un sat liniștit, cu case albastre și grădini pline de flori timpurii, trăiau doi frați: Daria și Luca. Se apropia Paștele, iar în aer se simțea miros de cozonaci calzi și sunet de clopote blânde.

În fiecare an, copiii așteptau cu nerăbdare această sărbătoare, nu doar pentru daruri, ci și pentru poveștile spuse de Bunelul Ilie, un bătrân înțelept cu barba albă ca zăpada și ochi ce străluceau ca stelele.

În seara de dinaintea Paștelui, după ce au vopsit ouăle și au aprins lumânările, bunelul i-a chemat pe cei doi nepoți lângă sobă și le-a spus cu glas domol:

— Anul acesta, dacă veți închide ochii cu inima deschisă, poate veți vedea Iepurașul de Lumină. Nu vine oricând, ci doar când sufletul unui copil e curat și visător.

Luca a zâmbit neîncrezător, dar Daria a păstrat tăcerea, cu inima plină de speranță.

În noaptea aceea, chiar în visul Dariei, o rază albă s-a transformat într-un iepuraș cu blană aurie și ochi de ametist.

— Eu sunt Lumin, Iepurașul de Lumină, a spus el. Doar copiii cu inima bună pot ajunge în grădina secretă unde se nasc ouăle adevărate de Paște – cele care nu se ciocnesc, ci se oferă.

— Daria, tu ești un copil bun. Astăzi vei cunoaște adevărata magie a sărbătorii de Paști. Vino, ne așteaptă aventuri minunate.

Daria, cu ochii mari și luminoși, a făcut un pas înapoi și i-a spus timid iepurașului:

— Abia aștept să intru în lumea magică, însă nu pot merge fără Luca, frățiorul meu. E mic și nu înțelege toate acestea, de aceea n-a crezut. E prea inocent.

— Nu-ți face griji, a răspuns Lumin. Uită-te în spatele tău.

Fața Dariei s-a luminat. Acolo, lângă stejarul milenar, stătea Luca, mirat, neștiind cum ajunsese acolo.

Lumin i-a luat de mână pe cei doi frați și i-a dus într-un tărâm fermecat: o pădure luminată de fluturi fosforescenți, unde ouăle erau din sticlă colorată și fiecare purta un mesaj de iubire, iertare și speranță.

— Acestea sunt ouăle ce se nasc din faptele bune ale oamenilor. Dacă le veți duce înapoi în lumea voastră, vor aduce liniște în suflet și vor vindeca tristețile.

Dimineața, Daria și Luca s-au trezit cu ochii mari și zâmbete adânci. Pe masa de Paște, printre ouăle vopsite, au găsit două ouă mici, din sticlă colorată. Nici mama, nici bunelul nu le puseseră acolo.

Bunelul i-a privit cu blândețe:

— V-ați întâlnit cu Lumin, nu-i așa?

Copiii au dat din cap, iar bunelul s-a așezat între ei, povestindu-le cu glas cald:

— În această zi sfântă, ne amintim de cel mai mare dar al iubirii: Iisus Hristos a înviat, pentru ca lumina să nu piară niciodată din lume. El a adus speranță acolo unde era teamă, iertare unde era greșeală și viață acolo unde era moarte. Așa cum voi ați adus ouăle de lumină din vis, și El ne-a lăsat în inimi darul credinței.

— Deci… ouăle noastre sunt și despre El? întrebă Daria.

— Despre El și despre tot ce e bun în lume, răspunse bunelul. Paștele nu e doar o sărbătoare, e o reamintire că fiecare inimă poate deveni lumină.

— Atunci o să păstrăm lumina asta și pentru alți copii, da? spuse Luca, strângând oul de sticlă la piept.

— Da, dragii mei. Cât timp veți crede în ea… nu se va stinge niciodată.

Și toți au știut, fără să spună mai mult, că magia Paștelui e o punte între cer și pământ, între vis și credință, între copilărie și speranță.