A fost odată o fetiță pe nume Alexandra, cu ochi mari și curioși și un zâmbet care obișnuia să lumineze casa precum razele soarelui într-o dimineață de primăvară. Dar în ultima vreme, acea lumină pălise. Părinții ei se despărțiseră, deși Camelia, mama ei, încerca să-i explice că amândoi o iubesc la fel de mult, golul din inimioara Alexandrei era greu de umplut.
După-amiezile deveniseră mai tăcute. Alexandra nu mai alerga prin casă și nu mai râdea la gâdilăturile tatălui. Stătea deseori la geam, privind norii, ca și cum ar fi așteptat ca timpul să-i aducă înapoi ceva pierdut.
Camelia, văzând tristețea din ochii fiicei sale, a hotărât să facă ceva special.
Într-o dimineață de sâmbătă, după micul dejun, i-a spus cu un zâmbet:
—Astăzi mergem să cunoaștem pe cineva foarte special.
Au mers împreună până la un mic adăpost de animale. Într-un colț, dormind pe o păturică moale, era o cățelușă albă, cu blăniță crețată si moale ca vata de zahăr.
—Îți place? —întrebă îngrijitorul. —E liniștită, dar foarte iubitoare. Caută o familie.
Alexandra s-a aplecat încet, iar cățelușa, de parcă o așteptase toată viața, a dat din codiță și s-a ghemuit în brațele ei. Fetița a zâmbit pentru prima oară după multe zile.
—O voi numi Tory —spuse hotărâtă.
Din acea zi, Alexandra și Tory au devenit de nedespărțit. Împreună au învățat să umple tăcerile cu joacă, să aline tristețea cu îmbrățișări blânde și să transforme zilele gri în mici aventuri.
Tory o însoțea peste tot: la școală, în parc, în pat, sub pătură. Era prietena ei, alinarea ei, căsuța ei de suflet. Camelia, văzându-le împreună, a înțeles că nu putea șterge totul cu o mângâiere, dar putea planta iubire, puțin câte puțin, până când inima Alexandrei avea din nou să înflorească.
Timpul a trecut repede. Alexandra a crescut și, într-o zi, a plecat pe drumul ei. A mers la facultate într-un alt oraș, promițând că va reveni des. Tory, deja bătrână, a rămas acasă, alături de Camelia.
Dar timpul nu iartă. Într-o zi, Tory a început să fie tot mai slăbită, nu mai avea poftă de mâncare și pășea cu greu. Camelia a dus-o la veterinar, iar vestea primită nu a fost una bună: o boală gravă, și nu mai era mult de făcut.
Camelia a încercat din răsputeri să-i bucure ultimele zile. Îi pregătea mâncarea preferată, o învelea în păturica ei și o plimba în brațe, ca să mai simtă vântul și mirosul florilor.
Tory, cu acea înțelepciune tăcută a animalelor, părea să știe că timpul ei se apropie. Dormea mai mult, dar își căuta mereu privirea Cameliei, ca și cum ar fi spus „Mulțumesc”.
Într-o zi, Alexandra s-a întors acasă. Când a văzut-o pe Tory atât de fragilă, s-a așezat lângă ea și a mângâiat-o cu blândețe. I-au dat lacrimile, dar cățelușa, cu un ultim efort, a dat din codiță și i-a lins mâna.
În noaptea aceea, mama și fiica au dormit împreună cu Tory între ele, ca în vremurile vechi.
Iar în zori, când primele raze ale soarelui au atins fereastra, Tory nu mai era.
Au îngropat-o în grădină, sub lămâiul din colț, și au așezat o piatră cu numele ei. Camelia a plantat lângă ea flori albe, moi ca blănița ei.
De atunci, ori de câte ori vântul adie printre frunzele lămâiului, Camelia simte că Tory e încă acolo, veghează casa, veghează amintirile.
Iar când Alexandra revine acasă, se așază mereu sub acel copac, cu o cană de ceai în mâini, și mulțumește în tăcere. Pentru că Tory nu a fost doar o cățelușă. A fost alinare, a fost bucurie a fost sufletul casei.