Omul nu avea un nume sau îl uitase cu timpul. Mergea pe străzile înguste ale unui oraș care îi era străin, deși trăise acolo dintotdeauna. La trecerea lui, zidurile păreau să se strângă, iar ferestrele îi întorceau un reflex gol. Uneori se întreba dacă cineva, într-un colț de lume, îi rostise vreodată numele cu dorință sau cu blândețe, dar întrebarea se izbea de tăcere, ca o insectă de un geam.

Niciodată nu fusese iubit. Nu cu iubirea care face oamenii să devină temerari sau tandri. Nu cu iubirea care sfâșie și lasă urme. Fusese privit în treacăt, i se adresaseră cuvinte de politețe, dar niciodată un gest nu-l smulsese din ceața în care trăia. Se gândea uneori că poate chipul lui era invizibil, că vocea lui nu avea greutate, că umbra lui nu se alungea ca a celorlalți în amurg.

Își amintea o fată din copilărie. Într-un parc, sub lumina palidă a zilei, ea se juca cu alți copii, iar el o privea de departe. Într-o zi, a încercat să se apropie, dar când ea și-a întors privirea, ochii i-au alunecat peste el, ca și cum ar fi fost doar un fir de aer.

Mai târziu, în tinerețe, povestea s-a repetat cu alte femei. Într-o noapte, într-o cârciumă, una dintre ele i-a zâmbit. A simțit un tremur ciudat, dar când a încercat să-i vorbească, ea privea deja în altă parte, sorbind din altă conversație. Era ca și cum viața îi juca o farsă crudă: îl apropia de marginea unei posibilități doar ca să-l arunce din nou pe țărmul nepăsării.

Cu anii, a încetat să mai caute. Nu din resemnare, ci pentru că a înțeles că iubirea nu e un drept, ci un accident, iar el era dintre aceia care nu se împiedică niciodată de întâmplare. Se obișnuise cu zilele egale, cu hainele fără miros străin, cu patul unde absența era singura certitudine.

Într-o zi, a simțit că cineva îl privește. Într-o piață pustie, o femeie în rochie întunecată îl urmărea de pe o bancă de piatră. Nu era frumoasă și nici tânără, dar ochii ei aveau o greutate stranie. Pentru o clipă, a crezut că universul făcuse o greșeală, că în sfârșit cineva îl vedea cu adevărat. S-a apropiat stângaci, dar exact când voia să-i vorbească, femeia și-a mutat privirea spre un cerșetor care trecea pe lângă ei.

El a rămas nemișcat. Cu gura întredeschisă, simțind cum lumea îl împingea înapoi în colțul lui de umbră.

În noaptea aceea, întorcându-se acasă, a înțeles ceva. Poate, și-a spus, nici nu existase vreodată cu adevărat.