Asistenta medicală zâmbi amar. Domnul Zizkov își pierduse mințile sau trăia deja într-o lume paralelă, nu era sigură. Mai văzuse pacienți așa, drept pentru care îi cântă în strună și îl strânse de mână cu putere:

- Perfect! Așa facem! Ne vedem mâine!

Un pic dupa miezul nopții, femeia în halat alb trecu prin salonul domnului Zizkov. Mai mult decât o presimțire, avea o certitudine. În patul numărul nouă nu dormea nimeni. Din camera de supraveghere video a spitalului se putu observa cum exact la orele douăzeci și trei și un minut domnul Zizkov dispăru din pat. Se evaporă, mai bine zis, pentru că trupul său deveni mai întâi o perdea de ceață înainte să se facă nevăzut. Șeful pazei spitalului puse mâna pe telefon să sune la poliție dar asistenta îl opri:

- Dă-mi cinci minute și apoi poți să suni unde vrei.

Ofițerul încuviință. De pe același telefon, femeia își sună o prietenă din Praga și o rugă să dea o fugă pe strada Nadrazni. Conform Google Maps, nu locuia departe.

- Tu doar să-mi spui dacă vezi ceva deosebit acolo, la orele astea imposibile.

Raportul sosi în douăzeci de minute: un domn foarte bătrân și aproape scheletic, în pijamale, fusese văzut de clienții unui bar de noapte de pe Nadrazni, colț cu Moulikova, întrebând disperat, încolo și încoace, de Veronika, cea mai celebră prostituată a cartierului, dispărută în urmă cu mulți, mulți ani, fără aviz și fără urmă. Prin metode nici măcar bănuite, domnul Zizkov ajunsese la Praga. Martorii nu se puteau înșela, era el. Negăsind-o pe Veronika, fusese văzut pătrunzând ca un fum prin zidul de vest al cimitirului Olsansky, câteva străzi mai încolo. Cei doi gardieni stradali care îl văzuseră au crezut că era doar un suflet chinuit ezitând între două lumi. Nu mai târziu de orele unu și douăzeci ale dimineții, însă, își reocupă locul în patul cu numărul nouă, cu puține secunde înainte ca asistenta să intre și să îl salute ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi făcea mai departe jocul deși tremura așa cum orice om normal la cap ar tremura în prezența unui fenomen inexplicabil:

- Totul bine, dragă domnule Zizkov?

Îl văzu liniștit deși îmbujorat de frigul nopții pragheze. În martie, pijamaua nu e tocmai potrivită pentru o plimbare nocturnă în capitala cehă. Albastrul ochilor îi devenise metalic dar lumina din ei se intensificase într-atât încât părea o stea aflată în ultimele ei faze înainte de rămasul bun cosmic.

- Fiii mei sunt bine acolo unde i-am lăsat, au flori proaspete ca întotdeauna dar mama lor e de negăsit. Am obosit. Doar să o asigur că o iubesc ca în prima zi, aș vrea, și pe vecie. În rest, nimic nu e important, nici măcar că mi-a fost tare frig în seara asta și acum mă doare capul.

Asistenta, în halat alb și papuci de piele de aceeași culoare, lăcrima. Avea propofol de concentrație 5% și se puse să-l folosească: îl injectă cu gesturi mecanice în perfuzia domnului Zizkov, fără pauză și fără regrete. O nuanță de mov agresiv începu să muște imediat din bătrânele vene ale pacientului care știa ce este cu înțepătura din mâna stângă, știa și privea în gol, liniștit, acceptând-o. Murea. Propofolul e mai serios și mai punctual decât un glonț tras de lângă tâmplă. Bătrânul cu detalii personale incerte lupta, totuși. Fără intenție dar lupta, de parcă ceva în el ar fi gustat abia acum din mierea vieții și ar mai fi vrut un borcan. Îi lipsea privirea absentă și resemnată a condamnaților. Cu mâna dreaptă strângea cearșaful sub el ca un naufragiat ce se agață de ultima bucată de lemn din ocean. Fără putere de întoarcere, lumina din ochi i se stinse curând, totuși, pe măsură ce soluția de propofol dispărea din punga perfuziei. Asistenta îi luă pulsul. Ochii închiși ai pacientului nu o mulțumeau. Când fu sigură de plecarea dintre cei vii a domnului Zizkov îi scoase perfuzia, îi acoperi chipul cu cearșaful și stinse lumina lămpii de pe măsuță. Niciun fior n-o străbătu, nicio grimasă nu-i traversă chipul deși tocmai dusese la bun sfârșit o muncă de douăzeci de ani, de când mama, fostă prostituată pe strada Nadrazni, îi povestise ororile dragostei bolnave a unui proxenet care o ținuse prizonieră ani de zile, îi luase toți banii făcuți cu greu și cu silă pe trotuare și îi făcuse doi copii pentru ca apoi să dispară fără urmă dupe ce îi ucisese, scârbit de condiția femeii care le dăduse naștere. Un proxenet frumos cu ochi albaștri, fără acte, vorbind o limbă cu accente polineziene, inflexiuni scandinave și vocabular marinăresc, așa i-l descrisese mama. A, și posesor de trup fără de contur, de viață fără vârstă, de puteri demoniace cu care călătorea într-o secundă peste meridiane sau trecea prin ziduri ca prin aburi ori murea și învia de mai multe ori pe zi, după cum iubea, după cum ura sau credea de cuviință să-și facă viața lui de entitate aproape umană, așa îl mai descrisese ea...