Tăcere. Liniștea din sală nu e o liniște obișnuită. E grea. Întinsă. Încărcată de respirații reținute și priviri pierdute-n podea. O strângere în piept. Îmi trec palma peste lemnul cald al viorii. E rece aici. Nu frig, nu aer, ci altceva. Ca un curent invizibil, ca o umbră care îmi atinge pielea. Îmi lipesc vioara mai tare de mine, de parcă ar putea să mă protejeze. Picioarele îmi tremură. Dar nu de frig. De emoție. De nerăbdare. De ceva ce nu știu să numesc. Miroase a scânduri lustruite și praf de scenă. Dar și a altceva. Un miros greu, apăsător, nelalocul lui. Acru, stătut, ca într-o încăpere cu aerul de multă vreme neprimenit. Ca într-o baie veche. Mă încrunt. Nu, nu e posibil. Și atunci o văd. De partea cealaltă a sălii, o fetiță chinezoaică. Măruntă, cu un hanorac prea mare. Fața ascunsă în palme. O doamnă în negru o conduce spre ieșire. Se clatină ușor. Mă uit mai bine. Plânge? I-e rău?
Aud o voce grăbită șoptind ceva în franceză.
— Allez, vite… Elle ne peut pas…
Fiori. Îmi cobor privirea. Sub pantofi, urme de toc se amestecă cu zgârieturi fine. Cineva a trecut grăbit pe aici. Podeaua își amintește. Nu m-am gândit niciodată că un loc atât de impunător poate mirosi a teamă. A slăbiciune. A așteptare grea, apăsătoare. Candelabrele aruncă de sus luminițe pe pereți, ca niște licurici prinși în cușcă. Sala e vastă, cu pereți acoperiți de catifea roșie, iar undeva, foarte sus, se văd lojele, goale acum, dar care într-o seară vor fi pline de oameni mari, importanți, care știu să asculte și să judece. Eu nu văd fețele oamenilor. Doar pantofi. Tocuri care se mișcă nervos. Un pantof bărbătesc foarte lustruit bate ușor ritmul pe podea. Profesor? Jurat? Cine știe?
În jurul meu, copiii tac. O fetiță brunetă își suflă în palme. Un băiat blond își încleștează maxilarul, privind drept înainte. O fetiță asiatică își aranjează arcușul, cu mișcări precise. Părul ei negru și drept pare desenat. Un băiat mai mare își masează încheietura mâinii, apoi face o grimasă și o scutură. Îl doare. Vioara lui e pe scaun, lângă el.
Mă uit la arcuș. Firele sunt roase la mijloc, semn că a tras prea tare. Poate și-a strâns mâna prea mult. Poate a studiat prea mult. Sau poate doar frică? Se aude un oftat. Poate al meu. Apoi simt ceva. O atingere ușoară. Mă întorc. O fetiță japoneză, micuță, cu părul tăiat drept, mă privește fără să spună nimic. Își strecoară mâna într-a mea. E caldă. Mă ține așa câteva secunde. Nu ne spunem nimic. Dar înțeleg. Și poate și ea înțelege.
O ușoară mișcare în spate. O femeie în vârstă, cu o eșarfă albastră, pășește discret. Își așază ochelarii pe nas și deschide o foaie lungă. Probabil lista cu participanți. Lângă ea, un domn cu părul alb ascultă un copil care cântă deja. Sunetul viorii lui ajunge până aici, dar pare stins, ca și cum pereții grei ai sălii ar înghiți sunetele. Câteva note clare, apoi un salt rapid, dar ceva se rupe. O notă greșită. Înăuntrul meu, parcă aud cum îi tremură arcușul. Și înțeleg.
Undeva, pe podea, zăresc ceva mic și lucios. Un gândac. Se mișcă încet, fără grabă, spre colțul sălii. Nu-i pasă că în fața lui stau copiii cei mai talentați din lume. Nu-i pasă de viori, de sunete, de premii. Se duce undeva, hotărât. Îl urmăresc cu privirea. Un pas. Apoi încă unul. Se pierde sub un scaun.
Îmi simt stomacul strâns, ca și cum ceva s-ar încolăci înăuntru.
Cu doi ani în urmă, eram doar un copil care cânta pe balcon, care se bucura când o notă suna exact ca în capul lui. Acum sunt aici, într-o sală uriașă din Italia, înconjurat de copii care par să fi învățat să meargă pe ritm de Paganini. Îi văd. Îi simt. Cântă perfect. Dar și ei sunt speriați.
— Are you nervous? mă întreabă băiatul blond de lângă mine. Îl privesc. Dau din cap. Și „da”, și „nu”.
— Ich auch, spune el și zâmbește scurt.
Aha. Germană. Pot să răspund, dar mi se pare că, dacă deschid gura, o să-mi pierd tot aerul. Dau doar din umeri.
Afară, Italia zumzăie. Pe străzile înguste, motocicletele taie aerul cald. Oamenii mănâncă înghețată și râd. Aici, în sala asta uriașă, noi așteptăm. Îmi aud numele.
Aoleu.
Îmi îndrept spatele. Aerul pare mai rece, dar nu mă mai atinge. Sub pantof simt o neregularitate, ca o cicatrice în lemnul scenei. Câți copii au stat aici înaintea mea? Cu inima zvâcnind. Cu mâinile umede. Cu gândurile fremătând între frică și dorință. Strâng vioara. Lemnul ei, cald și viu, miroase a miere veche. A serile lungi de studiu. A nopțile când degetele îmi ardeau de la atâta repetiție. Îmi trec palma peste el, ca un pact. Între mine și sunet. Între cine sunt acum și cine voi fi când arcușul va coborî.
Închid ochii o clipă. O știu. Sonata 6 a lui Niccolo Paganini.
Nu mă gândesc la note. Muzica e deja în mine. O știu ca pe o poveste. Îi cunosc începutul, răscrucea, prăbușirea, întoarcerea. Ca o rugăciune spusă încet, cu ochii plecați. Psalmul 50 altoit peste povestea unui fiu risipitor.
La început, e liniștea. Fiul e acasă. Totul curge firesc. Fără întrebări, fără neliniști. O căldură rotundă. O pace aproape tandră. Dar sub notele moi, în umbra liniștii, se simte ceva. O tresărire. O fisură. Apoi vin dublele.
O rupere. O revoltă. Fiul se ridică. Își cere partea. Crede că i se cuvine totul. Crede că poate înfrunta lumea.
Și pleacă. Atunci totul începe să se învârtă. Vânturile necazurilor. Cercuri. Spirale. Se zbat, se răsucesc, cresc în putere. Se simte pierdut, dar încă mai crede că poate merge înainte. Fuga. Și apoi – pizzicato-ul. Brusc. Rece. Tăios. Un bici peste tăcere. O prăbușire. Se termină brusc. A murit? Tot ce a fost înainte s-a risipit? Se mai poate întoarce?
O pauză. Și atunci, încet, tema revine. Aceeași. Dar acum e altfel. Acum o înțelegi. Acum doare. Acum vindecă.
Întoarcerea. Fiul se întoarce. Tatăl aleargă spre el. Îl primește. Îl iartă. Liniștea de la început nu mai e simplă liniște. E acasă.
Deschid ochii. Scena e în fața mea. Știu tot ce urmează.
Arcușul coboară.