Trenul abia se târa ocolind dealuri. Soldații plutonului Brand erau triști. Nici chiar Lazăr nu mai încerca să destindă atmosfera. Dacă zile în șir comentariile lui despre tot ce vedea pe geam stârnea hohote, acum cei mai mulți se uitau mustrător la el când deschidea gura. Într-una din desele opriri, zise cu o voce care se auzi în tot vagonul:
- Uite, măi, ce seamănă locurile astea cu cele de pe la noi. Parcă ne-am oprit la semnal înainte de a intra în Copșa.
- Mai tacă-ți gura, Lazăre!
Soldatul nu mai continuă. Era atent, ca toți ceilalți, la zgomotele care se auzeau în surdină. Cu toate că de abia se auzeau, toți știau că o mitralieră trage. Trage cu gloanțe adevărate, nu cu cele de manevră, cu care erau ei obișnuiți. Și nu putea fi prea departe. Poate la vro patru cinci kilometri. Ori poate nici atât? Peste zgomotele îndepărtate s-a suprapus un zumzet ca de bondar. În curând zumzetul crescu în intensitate, acoperind glasul mitralierei, apoi făcu gemurile să zbârnâie . Unii, care ședeau spre ferestrele din dreapta, au văzut avionul ce venea spre ei. A trecut pe deasupra trenului, s-a întors, îndreptându-se spre direcția din care venise.
- Domnule sublocotenent, îi de-al nostru ori îi de al lor?
Lazăr, cu glasul speriat, cum nu-l auzise nimeni până atunci, zise în șoaptă tremurată
- Tu, de-al cui ai vrea să fie?
Nimeni nu se uită spre el. Toți ochii erau îndreptați spre sublocotenent.
Nu-i de-al nostru. Nici nemțesc nu este. De ăsta n-avem însă de ce ne speria. Este un avion de recunoaștere. Numai să nu aducă după el altele, cu bombe și mitraliere.
Trenul se puse din nou în mișcare. Mergea în aceeași direcție, din care mai înainte se auzise mitraliera. După câteva minute, se opri din nou. Glas de goarnă anunța adunarea comandanților de plutoane în vagonul Statului Major. După câteva minute, sublocotenentul se întoarse și spuse:
- Am ajuns la destinație. Vom coborî cu tot echipamentul individual și ne vom încolona în stânga vagonului. Comandanți de grupe, luați comand! Aveți la dispoziție cinci minute. Executarea!
Nu după mult timp batalionul era încolonat lângă terasamentul căii ferate. Trenul, golit de soldați, se puse în mișcare. Abia acum văzuseră că se aflau într-o gară. Din ceea ce fusese odată clădirea mai rămăsese un zid negru cu niște găuri în loc de ferestre. În apropierea acestui zid era o construcție nouă, un soi de baracă, din scânduri negeluite. De acolo se auzea țăcănitul telegrafului. Deci gara funcționa. Aflară și numele gării scris cu păcură neagră pe o scândură: STALINO. Ofițerii, subofițerii, chiar și unii din rândul trupei știau unde se află. Cu ochii minții vedeau harta. Micul cerculeț lângă care scrie Stalino se afla pe râul Doneț. La sud, pe hartă părea aproape, era Marea de Azov. După ce Donețul era înghițit de Don, se vărsau împreună în această pungă a Mării Negre, care era Marea de Azov. Toți care știau, după hartă, unde se află, au răsuflat, oarecum ușurați, că trenul nu i-a dus ceva mai departe spre est acolo unde Fluviul Volga părea, după direcția în care curgea, că se va întâlni cu Donul. Aci, unde marele fluviu se depărtează de mai micul său frate Donul și o ia înspre Marea Caspică, se află Stalingradul. Aici părea, după toate veștile, că este mai periculos. Aici se stabilizase de câteva luni frontul. De aici nu se mai putuse trece de Ruși. Aici, se vorbea, au fost aduse de către ruși, și ei sălbatici, alte seminții din Asia, care, înarmate nu cu cine știe ce arme moderne, nu puteau să se întoarcă din drum. Li s-a spus să meargă tot înainte și ei tot într-acolo mergeau. Mureau și nu se întorceau niciodată. Și erau mulți, câtă frunză și iarbă. Și nu luau prizonieri. Toți care cădeau în mâinile lor erau trecuți prin ascuțișul săbiei sau al pumnalului. Când erau înfometați și nu aveau altceva de mâncare, pentru ei era bună și carne de prizonier tânăr. Așa se vorbea. Și oamenii credeau aproape orice, mai ales, după ce văzuseră, în drumul lor, până aicea, distrugerile războiului care, pentru cei mai mulți, ar fi fost cu câteva săptămâni înainte povești. Așa că au fost mulțumiți când după un kilometru de mers și-au dat seama că n-au luat-o spre est, ci spre sud. Deci nu mergeau spre Stalingrad, ci mai degrabă spre Marea de Azov. Și probabil că aveau mult de mers, de vreme ce ofițerii nu le-au impus un anume ritm sau o aliniere cât de cât. Plutoanele și companiile batalionului aveau doar consemn să păstreze distanța pe care au avut-o la plecare între ele. Ritmul îl impunea, așadar, primul pluton al primei companii. La urmă de tot veneau cele șase căruțe ale batalionului câte una de fiecare companie. Caii abia puteau fi ținuți în frâu, fiind odihniți și bine hrăniți. Au stat doar în tren, fără a face nici un efort, peste două săptămâni. Plecaseră din Sibiu în 12 septembrie și au debarcat la Stalino în 5 octombrie. Și oamenii erau odihniți. Mergeau în pas vioi prin aerul care parcă devenea tot mai rece odată cu lăsarea serii și apoi a întunericului.
La începutul marșului, Nae pășea în pas vioi în fruntea plutonului. Știa, ca toți ceilalți comandanți de plutoane, că aveau de străbătut 17 kilometri până în localitatea Elinovka unde vor staționa câteva zile până se vor organiza și vor ocupa pozițiile de luptă. Își făcu socoteala că în aproximativ patru ore vor fi acolo, unde se vor putea odihni, și a doua zi vor avea parte de o mâncare caldă. Își anunță oamenii, prin comandanții de grupe, să fie liniștiți că în câteva ore vor avea un acoperiș deasupra capului, că nu vor fi băgați imediat în luptă, așa cum se temeau cei mai mulți.
La un moment dat, simți o furnicătură, apoi o înțepătură în coapsa piciorului drept. Simți conturul rănii pe care o primise exact cu un an înainte, nu foarte departe de aici, la Dalnik, în apropierea Odessei. Doamne, doar n-o să mi se desfacă rana, ce mă fac mai am atâta de mers pe jos. Pe frunte simți picături de transpirație. Tot pășind când în fruntea plutonului când alături, încet, încet se liniști. Furnicăturile și înțepăturile dispăruseră tot așa de brusc cum au început S-a convins pe el, ca și cum ar fi convins pe altcineva, că n-a fost decât o părere. Își băgă mâna în buzunarul drept și-și pipăi cicatricea. Era totul în regulă. La apăsare nu simțea nicio durere după cum nu simțea nici la piciorul stâng. Totul e în regulă. Îmi fac griji degeaba. Transpirația mai persistă o vreme. Apoi simți o răcoare în tot spatele. Își strânse vestonul cât putu și se gândi că, la prima oprire , va trebui să-și scoată din lada de campanie, care era în căruța companiei, mantaua sau cel puțin vesta de lână.
Se învioră dintr-odată și zise în așa fel încât să fie auzit de toți: băieți, o să dau tonul la un cântec. O să cântăm așa cum cântam în tren după ora stingerii când ziceam ca nu trebuie să se audă din vagonul vecin. Fiți atenți, mai ales bașii: Mândru-i jocul hațegana tra la la la la… cei patruzeci de feciori, îmbrăcați militărește, cu efectele personale și cu armamentul din dotare asupra lor, începură să cânte pe două voci. Ritmul, care trebuia să fie săltăreț, parcă dădea și semne de doină. Răzbătea un fel de tristețe că sunt departe de casă, simțământul că sunt în apropierea unei primejdii grozave pe care n-o pot evita oricât s-ar strădui, simțământul că oricând li se poate întâmpla, fără voia lor, despărțirea de lumea aceasta, în care au venit tot fără vrerea lor. Simțeau parcă destinul( soarta) alături de ei. Era ceva cu care trebuie să te porți frumos, ca să se poarte și el bine cu tine. Dacă destinul era unul, dar se purta diferit cu oamenii, trebuie să te porți bine cu aproapele pentru ca și el, destinul, să se poarte bine cu tine. Și astfel de lucruri au discutat în cele două săptămâni de călătorie cu trenul. Pentru băieți, toți de la țară și toți ortodocși, precum și pentru sublocotenentul lor, învățător, vagonul care le-a fost casă două săptămâni le-a fost și sală de clasă și chiar biserică în cele două duminici, precum și în ziua de 14 septembrie, Sărbătoarea Sfintei Cruci. Sublocotenentul le-a citit soldaților Apostolul și Evanghelia duminicii respective și le-a explicat pe înțelesul lor textele din Noul Testament. Avea Cartea Sfântă a Evangheliilor într-o ediție cu foaie subțire și format ce intra numai bine în porthartul pe care îl purta tot timpul la el, așa cum prevedea Regulamentul, în timp de campanie.
Au cântat apoi Cântecul Odessei. Bașii ziceu grav : Calul paște și nechează, răspundeau tenorii: Stalin plânge și oftează, apoi toți: Măi Staline, nu ofta/ că Odesa nu-i a ta/ au intrat românii-n ea.
La un moment dat, simți că cineva mărșăluiește lângă el. Întoarse capul și-l văzu, cu surprindere, pe căpitanul Tuță, comandantul Companiei. Nici nu apucă să-l salute regulamentar că acesta zise:
-Bine faci, domnule sublocotenent. Bine faci că-i înveți cântece. Am auzit că-ți exerciți meseria de învățător cu ei. Ba chiar îi ții și locul preotului. Bieții de ei nu știu ce-i așteaptă.
- Ba știu domnule căpitan. Știu ei bine că au auzit de la alții care au fost în foc. Dar trebuie să fie tari și să ne întărim și noi.