- Da, dar trebuie să-l înţelegem. Nu ştie să facă nimic, dar tot ar fi trebuit să se
găsească ceva şi pentru el. Omul ăsta este un munte de pasiune, erodat de viiturile vieţii. Dar vorbesc prea mult şi ca din carte. Mă apuc să tai lemnele, de fapt sunt în stare acum să le rup cu mâinile. Când am început să lovesc lemnele cu securea s-a trezit şi Irinel.
- No zâua bună! Hai să mănânci că am un vin de casă, mama lui! l-a chemat
Răzvan, scoţând un flacon din rucsac. Cine nu mănâncă nu primeşte!
- Nici nu-mi trebuie, poţi să-l bei tu că nici nu-mi place! a răspuns, arţăgos,
Irinel.
Şi-a turnat o palincă, şi-a luat ţigările şi s-a dus lângă lac. S-a aşezat pe o
piatră, cu spatele la noi şi a rămas singur. Răzvan şi Barbu şi-au instalat şi ei cortul şi am început să despachetăm tot ce aveam în rucsaci. Ne-am aruncat lucrurile în corturi, am înteţit focul, ne-am aşezat turceşte în jurul lui şi am trecut la degustarea licorii lui Răzvan.
- E făcut de mine din strugurii de lângă casă, ne-a spus Răzvan, aşteptând
părerea noastră de cunoscători. La asta mă pricep şi în fiecare an fac cam două sute de litri. Ăsta-i de acum trei ani.
- Jos pălăria şi pentru calitate dar şi pentru vechime. Şi eu fac vin acasă dar
după Paşti nu mai am deloc. De vreo zece ani am început să-mi dezvolt via, am tot selecţionat soiuri cât mai timpurii, pentru că la mine este foarte multă umbră, şi încă nu am găsit strugurii care să se coacă în fiecare an. Am soiuri din Blaj, din Oltenia, din Alba şi chiar din Germania, dar nu sunt mulţumit pe deplin. Oricum ai un vin super şi când ştiu că e făcut acasă, de mâinile tale, nu am cuvinte. Am şi eu două butelii de vin dar din comerţ. Nu e rău dar nu ştiu cine şi cum l-a făcut. Am descoperit în urmă cu câţiva ani vinurile de Tohani, podgorie princiară la origini, cu un gust special, după sufletul meu.
Singurătatea lui, autoizolarea şi mai ales faptul că ne-a întors spatele ne atrăgea
mereu privirile, dar niciunul din noi nu ştiam ce-i de facut. Era de înţeles o stare bahică, pentru ca nici noi nu aveam intenţii sportive pentru seara ce urma, dar era prea mult. Nu înţelegeam pe deplin, de fapt deloc ce se întâmplă cu Irinel. Am trecut pe lângă rucsacul lui şi, fiind deschis, mi-am aruncat o privire înăuntru. Pe lângă flacoanele de ţuică mai avea doar nişte haine.
- Ăsta nu are deloc mâncare, le-am spus celor doi. Staţi că mă duc eu să vorbesc
cu el.
Cu inima strânsă, neştiind cum să intru în vorbă, mi-am luat pachetul de ţigări şi
m-am apropiat de el cu sticla de palincă în mână. Negăsind nicio variantă de abordare de care să fiu convins că va reuşi, m-am trezit vorbind arţăgos, relativ dur, şi, sunt convins, destul de fals, în timp ce-i turnam ţuică în cană.
- Mai tălpaşule! Deşi ne-am întâlnit destul de rar în ultimii ani, ne cunoaştem de vreo treizeci, aşa că las-o dracului odată şi hai să stai cu noi. Tu ne-ai adus până aici şi acum te doare în c… de noi. Mă faci să-mi pară rău ca am acceptat provocarea şi dacă o mai ţii aşa, mâine dimineaţă îmi fac bagajul, urc Ineul şi o tai acasă. Că n-am venit aici sa-ţi văd spatele. Ce mare căcat că bei întruna. Avem noi mâncare destulă şi hai să povestim. Îţi ştiu situaţia, înjură-mă dacă vrei, descarcă-te dacă poţi, urlă să se audă până în Pietrosul, poţi să şi plângi, dar stai cu noi la foc. Nu strica frumuseţea clipelor de acum. Toţi ştim că în ultima vreme ţi-e greu, dar şi eu şi Răzvan am trecut prin situaţia ta. E drept că nu atâta timp, dar vom găsi o soluţie. Întotdeauna există soluţii. Chiar dacă nu perfecte, cel puţin suportabile.
- Pentru mine nu mai există nicio soluţie… Eu nu mai cobor de pe munte.
- Dar ce te faci că ţi se termină ţuica? am încercat să schimb tonul.
- Rahat, ţi-am spus că am adus-o pentru toţi.
- Atunci hai şi bea cu noi, nu sta de unul singur aici!
- Nu pot… îmi vine tot timpul să plâng, a spus prinzându-şi faţa în mâini.
În faţa disperării lui mi-am pierdut hotărârea, şi, pentru o clipă, era să renunţ. Cred că tot ce îi spuneam nu făcea decât să-l întărâte în atitudinea lui.
- Bine măi Irineule, dar şi dacă stai aici nu faci nimic… Hai la foc! şi dacă te
apucă jalea vii lângă lac, te răcoreşti, şi-ţi trece. Nu poţi să stai toată noaptea aici. Nu ne mai arde nici nouă de nimic şi am pornit atât de frumos. Hai că s-a dus şi soarele şi e răcoare. Înteţim focul, mai tragem o haleală şi ne îmbătăm cu vin şi poveşti. Spală-te un pic pe faţă şi hai cu mine!
S-a liniştit un pic, s-a spălat cu apa rece a lacului, s-a şters cu tricoul de pe el,
l-am luat de după umeri şi ne-am apropiat de foc. Când am ajuns mi-am dat seama că şi-a uitat cana lângă lac şi m-am întors să i-o aduc.
- Mai ştiţi strigătul de disperare ce-l rosteam în faţa frumuseţilor ăstora? i-am întrebat, la întoarcere, pentru a rupe tăcerea.
- Nu, ce strigăt?
- De fapt nu de disperare, ci mai mult de asumare, în stil camusian, a destinului.
Un strigăt pozitiv şi lucid al conştiinţei de sine. Dau o butelie de vin celui care şi-l aminteşte!
Se uitau unii la alţii, şi, amintindu-şi dezbaterile existenţialiste ce le aveam cu Irinel, pe teme camusiene, în serile petrecute la foc, pe vremuri, aşteptau raspunsul de la el.
- Hei lume, cum te treci!
- Exact! Bravo! Esti bun moşule! Asta-i viaţa adevarată! Astăzi, călcând pe
potecile de coastă, adâncite în mii de ani, de sute de generaţii de animale, m-au năpădit toate gândurile uitate din anii de demult. Mă întrebam pur teoretic, alegând una din poteci, dacă în urmă cu ani mi-am adus şi eu contribuţia la adâncirea ei. M-am simţit făcând parte din natură, chiar o parte a divinitaţii care a creat toate minunile astea. M-a cuprins o linişte cum nu am trăit demult. Cred că puţini oameni au trăit simţământul acesta. Îmi amintesc Irinel când îmi spuneai că oamenii care iubesc muntele sunt oameni de calitate, oameni adevăraţi. Poate nu am înţeles foarte bine atunci ce voiai să spui, dar azi am înţeles pe deplin. Nu efortul şi riscul asumat ci capacitatea de a trăi bucuria simplă şi adevărată de a te pierde în măreţia muntelui probează valoarea umană. Ştiu acum că aceleaşi simţăminte le trăiam şi în urmă cu douăzeci de ani, dar nu eram în aceeaşi măsură conştient de ele. Tu, sigur înţelegi ce vreau să spun.
- Înţeleg, dar din păcate eu am alte evidenţe acum.
- Orice probleme ai avea, atitudinea, ca răspuns, nu poate fi decât una singură.
Să-ţi ridici bolovanul ştiind că va cădea la loc şi va veni o vreme când nu-l vei mai putea duce. Viaţa merită trăită, în orice condiţii.
- Viaţa, dar nu moartea…
- De acord dar şi moartea face parte din viaţă, şi trebuie sa faci pasul cu
demnitate şi decenţă.
- Ai dreptate, şi pentru prima dată azi, sunt de acord cu ce spui.
Nu am înţeles atunci în ce fel îmi dădea dreptate spunând că e de acord cu mine,
dar nu peste mult timp aveam să înţeleg.