poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-11-05 | | Încă de cu seară multe femei au pus războiul de țesut și au început să meargă, de la una la alta, să împrumute lână vopsită. A doua zi, spre seară, fiecare avea câțiva metri de panglică tricoloră. Popa Cornel l-a pus pe Niculae să umble prin sat să scrie bărbații și femeile care vor să meargă la Alba Iulia. Trei zeci de bărbați și nouă femei au zis că merg. În aceiași zi doamna preoteasă a chemat la dumneaei, acasă, câteva femei mai pricepute. Împreună au croit un steag tricolor din mătase și i-au împletit ciucurii. Vineri seara au fost chemați la școală toți cei care s-au înscris că pleacă. S-a stabilit cine duce steagul și cine pânza, prinsă între două bețe, cu numele satului. Au fost și nemulțumiri. De aceia au hotărât să le ducă cu rândul. Și feciorii care purtau arme și aveau de grijă ca liniștea să domnească în sat, au fost chemați. Li s-a reamintit jurământul pe care l-au făcut. Romulus Schiopoaici a fost lăsat mai mare cât timp părintele, Niculae și ceilalți erau plecați la Alba Iulia. Unele femei au început să lăcrimeze. Au auzit ele că se vor întâmpla lucruri groaznice. Că dacă au plecat cei doi jendari unguri, în locul lor vor veni mai mulți. Că cei care pleacă la Alba sunt într-o mare primejdie. În ei se va trage cu tunurile. Ce cred cei ce se adună acolo, că vor rămâne ne pedepsiți pentru că s-au ridicat împotriva Înălțatului împărat? Nu-și aduc aminte ce s-a întâmplat acum doi ani, când a intrat armata din România în Ardeal? Că nu după multă vreme au fost bătuți de au trebuit să fugă în țara lor, ba poate chiar mai departe? Și dacă ar vorbi numai femeile, dar au început să vorbească și bărbați în toată firea. Niculae și alți câțiva știau de la părintele câteva lucruri liniștitoare în această privință. Știau că numai cu vreo săptămână înainte împăratul a cerut pace și și a lăsat coroana. E drept că stăpânirea ungurească vrea cu tot dinnadinsul, chiar fără împărat, să păstreze pentru ea Ardealul. Dar s-a lovit de refuzul celor care îi conduc pe români. Mai știau cei câțiva bărbați că există, totuși, pericole, dar că acestea nu sunt atât de mari după cum se spune, pentru că armata din Þară este gata să vină să-i apere. Iată nu-i încă săptămâna, spunea părintele, de când un aeroplan românesc a trecut munții, a zburat până deasupra Blajului, și a aruncat peste oraș dar și peste alte sate, vântul le-a dus până departe, niște hârtii pe care scrie că ostașii români sunt gata să treacă munții, ne ținând seama de zăpada de peste un metru ce s-a pus prin trecători. - Și chiar au putut trece cu aeroplanul pe timp de iarnă peste munți? - Vezi bine că au putut. Aeroplanele ăstea s-au făcut tot mai bune. Nu mai sunt ca acum cinci-șase ani când zbura Aurel Vlaicu. Vă mai aduceți aminte? Cum să nu-și aducă aminte? Nu era om de la ei și poate că și din alte sate, care să nu cunoască acest nume. Întâi puțini au văzut cu ochii lor un aeroplan, pe cer. N-au știut ce putea să fie. Vorba a mers din om în om. Cei care n-au văzut, și erau aceștia mai mulți, ziceau că o fi fost numai o părere a unora, că o fi fost cine știe ce uliu, mai mare, ori un nor mai deosebit. Și Niculae a fost printre primii care văzut aeroplanul. Atunci nici el și nici altcineva nu știa că se numește așa. Era cu nevasta și cu Mărie la sapă, în locul din Șesul ăl Sarbăd. Au auzit așa, ca un sunet de bondar, dar atât de tare și apoi și mai tare, încât s-au speriat. Când s-au uitat în sus au văzut acel ceva, ne mai văzut, cu aripi, roți și fofează. Li s-a părut că au zărit și un om în acel car ce mergea cu viteză mare prin văzduh. S-au speriat la fel ca și ceilalți vecini care aveau locuri pe Șes. Câteva zile nu au știut ce a putut fi acea arătare. Au trebuit să-l creadă pe părintele Cornel când le-a spus, de prin gazetele lui, că un român, Aurel Vlaicu, a făcut o mașină de zburat și că a încercat-o și la Săliște. Trebuie că prin aer distanța nu-i așa de mare până la acolo. Din acele gazete le-a mai spus, mai târziu, părintele cum s-a prăpădit curajosul care a cucerit cerul. „Dar numai cel văzut” a mai zis sfinția sa. De când a început războiul cel mare sătenii au mai văzut, pe cer, de câteva ori aeroplane. Și acum tot un aeroplan le aduce vestea cea bună că vor veni români în ajutorul unirii. Sâmbătă dimineață, în 30 noiembrie după călindarul cel nou, opt căruțe, fiecare cu câte doi cai, duceau spre gara Vesăudului pe cei treizeci și nouă oameni, bărbați și femei, care plecau spre Alba Iulia. Vânticelul de iarnă, destul de subțire, nu putea birui prin cojocelele albe ale călătorilor. Zurgălăii cailor, dar și cântecele lor, se auzeau până departe. Zaharie, care stătea în prima căruță, lângă tatăl său Niculae, ținea steagul tricolor desfășurat. Când s-au apropiat de gară se vedeau coborând alte căruțe. Erau cei din Vesăud. La ei un copil, să tot fi trecut de zece ani, ducea steagul. Și vesăuzenii, la fel ca rușenii erau îmbrăcați în haine de sărbătoare. În fruntea lor era învățătorul Popovici. L-a luat și pe Miron, copilul ce i se născuse cel mai târziu, „ pentru ca să aibă ce ține minte și povesti copiilor și nepoților lui. O astfel de zi nu se repetă în istoria unui neam” S-au unit cele două cete, din cele două sate, așteptând trenul. „Gărarul” a ieșit și le-a dat de veste că trenul va întârzia. Se urcă în fiecare gară oameni veniți din mai multe sate. Bărbații au început să scoată de prin straițe sticle cu vin, să se mai încălzească. Au făcut „probe” pentru cântecele cu care vor străbate prin Alba Iulia. Vesăuzenii erau mai cântăreți. Știau a zice pe două glasuri, femeile stând de o parte și bărbații de alta. Ochii le erau ațintiți în ai învățătorului care, parcă, mereu îi mustra din priviri. Pentru că așteptarea se prelungea au început să cânte învârtite apoi hațegane prinzându-se și în joc. Într-un târziu, după multe semnale date de clopotul de la ușa „gărarului,” a sosit și trenul. A stat destul de mult. S-au suit cu toții într-un vagon. Aici mai era un grup de lomnășeni și altul de mândreni. Până la Copșa au vorbit întruna. Unii se cunoșteau de pe la târguri, alții și-au găsit cuscrii ori cumnații. Și cei ce nu se știau vorbeau între ei de parcă s-ar cunoaște de când îi lumea. În Copșa au stat mai mult. S-au prins de trenul lor și alte vagoane, tot pline, ca al lor. După ce au plecat, trenul n-a mai prins viteză, ca mai înainte. Se mișca de gândeai că umblă cu fereală, să nu supere pe cineva. Se oprea des pentru a urca alți oameni, din alte sate. La Blaj au ajuns spre seară. Au început să simtă și frigul, dar se înghesuiau, pe băncile lungi, unul într-altul. Domnul Popovici a început să povestească. Cu toate că avea o voce domoală în curând se auzi numai el. Povestea despre întâmplări vechi de acum șaptezeci de ani. Spunea de Avram Iancu, de Axente Sever, de Buteanu și despre Andrei Șaguna. Oamenii ascultau tăcuți. Le spunea, domnul, despre Câmpia Blajului și despre zecile de mi de săteni români care au fost aici. Ca și cei de atunci, ei, se duc acum în număr mare spre Alba Iulia. Au aceleași necazuri pe care le aveau și ceilalți. Și atunci a fost război. Dar acum ei merg imediat după ce s-a pus pace și toate semnele arată că pentru ceea ce merg ei se va izbândi, fără vărsare de sânge |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate