X

- După moartea colonelului Broşteanu, bunicul meu, mergeam în vacanţe la mătuşa Liana, soţia lui Angelo Stroiescu, de care-ţi spuneam. Dimineaţa, unchiul mă trezea înainte de a pleca la uzină, îmi dădea bani spunându-mi să cobor în staţia de autobus, să iau unul, oricare, să merg două staţii, să cobor întorcându-mă pe jos înapoi, să mă urc în altul mergând la fel două staţii, întorcându-mă pe jos acasă. În ziua următoare am mers pe fiecare linie câte patru staţii, întorcându-mă, întotdeauna, fără probleme, în Şoseaua Giurgiului. În acest fel, într-o vacanţă de o săptămână am învăţat să mă descurc în Bucureşti, datorită planului făcut de specialistul în planificare al uzinei bucureştene. Înţelegi ce oameni au chinuit ticăloşii ăştia, ar fi o trădare să ţin cont de ce-mi spui tu, să le dăruiesc împuţiţilor ăstora asemenea minune de comoară. Nenonorociţii ăştia îl mint pe Dumnezeu în faţă, când pupă mâna popii, şi-i râd în spate, după ce au coborât treptele bisericii.
- Să fie aşa cum zici tu, sunt ticăloşi, dar dacă nu declari comoara, eşti la fel ca ei. Într-un muzeu mulţi s-ar bucura la vederea podoabelor.
- S-ar bucura pe dracu! Cine a mai văzut tezaurul ascuns la ruşi? Nu mă lasă nici prințesa Sfântului Andrei, ar suferi tare mult, cred că aș înnebuni, m-ar face să înnebunesc, mi-ar intra în cap și nu ar mai ieși de acolo. Nici tatăl meu, Ioan, fiul lui Mavros şi al Vasilichiei nu m-ar lăsa, sunt sigur, dacă-i afli povestea, vei înţelege, în esenţa lor şi ăştia de azi sunt tot un fel de Stalini şi Hitleri, doar că nu mai au atâţia adepţi, toată lumea se împarte în dictatori sceleraţi, pe de o parte, şi restul amărâţilor, de cealaltă parte.
- Da, şi tu, bandit fără scrupule până nu demult, te-ai însfinţit deodată, eşti curat, de pus în icoană.
- Nu deodată, ţi-am spus doar, mi-au trebuit cinci ani de suferinţă schimbată în bucurie să ajung aici. Aşa cum înainte îi preţuiam, acum îi urăsc de moarte, ştiu sigur că nu mai am nicio legătură cu ei. În puşcărie mi-a expirat permisul auto şi nu l-am mai înnoit. Smerenia nu are nevoie de maşină, în umilinţă ea creşte, se desăvârşeşte.
- Bine, bine, dar îţi foloseşti banii mituind în stânga şi-n dreapta, cumpărând autorizaţii de construcţie, sau bunăvoinţa brutarilor din oraş... Nu te cred, dar te ascult până la capăt, şi cu cât aduci mai multe argumente cu atât mi-e mai lehamite de tine şi de comoara ta!
Nu am înţeles ce plan diabolic avea, trebuia neapărat să mă convingă, voia să-l ascult până la capăt, nu a reacţionat la dispreţul meu, continuându-şi povestea:
- Când a plecat pe front, tatăl meu era un copil, la fel şi fratele lui, manipulaţi de tatăl lor adoptiv, care era convins că are dreptate, pentru el patriotismul fiind un sentiment fundamental. Pe amândoi băieţii i-a trimis pe front, ,,să-şi apere ţara" le spunea cu mândrie neprefăcută de militar de carieră, totul, ultimatumul Uniunii Sovietice pentru retragerea din Basarabia şi nordul Bucovinei, pierderea Ardealului de nord, în august 1940, totul înfierbânta minţile tinerilor de 18, 20 de ani, decizia se lua în grup, se înrolau senini pentru apărarea teritoriilor naţionale, erau chiar nemulţumiţi de pasivitatea armatei, altele erau valorile în care credeau şi în spiritul în care erau educaţi. Au mai trebuit să aştepte câteva luni, când nemţii au început să-şi aducă oameni şi tehnică în ţară, luând în stăpânire cu superioritate Bucureştiul şi alte teritorii, nu mai era nicio îndoială că urma să înceapă războiul, care in iunie 1941 a debutat oficial, România intrând în război alături de Germania, împotriva unui colos necunoscut şi înspăimântător, Uniunea Sovietică.
Ajuns pe linia de front tata s-a trezit destul de repede, moartea era peste tot, sentimentele înălţătoare au dispărut rămânând doar teama, frica animalică, spaima în faţa oricărui şuierat de glonţ sau de obuz. Trăgeai de frică, îmi povestea el, plângând în hohote, nu există măreţie decât până încep luptele, războiul nu are nimic bun, nu are nimic sfânt şi înălţător, este cel mai oribil act al umanităţii, războiul acesta dezgustător a fost între ei doi, între Hitler şi Stalin care, în deşertăciunea inimii lor au trimis samavolnic pentru satisfacerea bolilor lor mintale milioane de oameni la moarte. La Cotul Donului au murit o sută cincizeci de mii de români, la Stalingrad încă pe atâţia, mureau ca fluturii sub ploaie cu grindină, stepa ruseasca i-a ucis cu căldura sufocantă a lunilor de vară, ajunseseră să bea apă cu sânge din gropi cu cadavre, treceau râurile pe poduri umane, făcute din cadavrele colegilor morţi, acoperite cu foi de cort, tot stepa i-a ucis fizic şi psihic când a venit gerul, generalul iarnă a fost aliatul suprem, forţa devastatoare a ruşilor, gerul i-a salvat la Stalingrad îngheţând Volga, permiţând astfel aprovizionarea pe podul de gheaţă a rămăşiţelor forţelor sovietice, cu hrană şi muniţie, forţe care au renăscut din cenuşă pulverizând armatele române implicate în cumplita bătălie. Ruşii jucau pe teren propriu, deţineau tancuri şi blindate imbatabile chiar şi în condiţii de ger, au trecut în marş peste trupele române, neglijate şi abandonate şi de către aliaţii lor, nemţii, care până în preziua dezastrului, orgolioşi şi inconştienţi, nu vedeau decât o singură variantă, căderea completă a Stalingradului şi redeschiderea drumului către Moscova. Nu există cale de întors onorabila, niciodată nu există, doar sinuciderea sau dezertarea, astea sunt singurele căi de rezolvare a conflictului interior, şi lacrimile-i curgeau pe obraji, fără ca măcar să încerce a le opri. Moartea eroică nu este o cale pentru cel în cauză, el neştiind că a devenit erou. Octavian a murit pe front cu pieptul perforat, la Sevastopol i-au rămas oasele, Ioan avea să guste din plin cupa amară a războiului.
- Nu dormiii... prietene! în noaptea asta s-au deschis cuferele cu amintiri, eu sunt cel care povesteşte, tu trebuie doar să asculţi, să bei şi să asculţi, dacă trece clipa adevărului, poţi fi păcălit cu o viaţă de minciuni, mai am încă multe de povestit, pentru mine aceste destăinuiri funcţionează ca o terapie, poate voi dobândi somnul pe care l-am pierdut demult. Există rană şi leac, există păcat şi căinţă. Rana este păcatul, iar leacul este căinţa. Rana naşte putreziciune, iar leacul o curăţă. Păcatul naşte putreziciune, păcatul naşte ruşine, păcatul naşte batjocură, în vreme ce căinţa dăruieşte îndrăzneală, dăruieşte libertate, curăţă păcatul. Eu acum curăţ rana, încerc să scap de putregaiul din mine, am început acest proces mult mai demult, dar nu l-am încheiat, nu-mi este suficient de aproape iertarea, nici pe mine nu m-am iertat, am început să-mi spun vorbe înţelepte acum câţiva ani când am ajuns în locul în care ai tot timpul din lume să te gândeşti, dar eu nu mi-am terminat toate gândurile, apoi am căutat liniştea şi iertarea în alt loc, am ucenicit şi acolo, am învăţat foarte multe, începusem să uit de mine cel vechi, să mă lepăd de mine, în speranţa că mă voi recâştiga, într-un fel. Voiam, şi la puşcărie, dar mai ales la mănăstire să-l redescopăr pe tânărul acela care plângea în interior când tatăl lui, rănit pe front, luptător cu idealuri înalte în prima etapă, dezertor disperat şi totuşi curajos, într-o vreme, plângea povestindu-i atrocităţile războiului, neputinţa de a-şi împuşca camaradul cu intestinele ieşite, chiar dacă acesta-l implora s-o facă. Voiam să mă lepăd de cel care în orice moment încerca să pară ceva, să fie altcineva, pierdusem evidenţa multelor feluri de a fi ale mele, mă pierdusem pe mine cel curat şi drept, uitasem cât de nevrednic de iubirea lui Dumnezeu eram, mă credeam… dar ce nu mă credeam, până într-o zi când aveam să mă trezesc, deşertăciunea mea avea să fie învinsă de ura de după iubire a unei femei. Poate şi iubirea din mine, necondiționată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă și nu te acuză, ci te pri¬meș¬te și te odihnește, poate şi iubirea aceasta m-a salvat ducându-mă la cel care eram cândva, atunci când tatăl meu plângea povestind drumul până la Stalingrad, cumplitul drum prin arşiţa verii, apoi prin noroaiele ploilor de toamnă.
- La Cotul Donului dealurile erau domoale, povestea el, nu aveai unde să te ascunzi, nişte coline albe , de cretă, care s-au înroşit în dâre groase, cădeau şi de o parte şi de cealaltă, pământul alb sugea îndată sângele care izvora din mii de trupuri. Se înroşeau ţevile armelor de atâta tras, mai mult de jumătate dintre soldaţi au rămas în creta din preajma Donului, fără cruce la căpătâi. Ne-am împuţinat vizibil, am fost regrupaţi, apoi, o parte dintre noi am luat drumul Stalingradului. Se făcea simţită toamna, acolo nu ţine mult, lăsând locul iernii în scurt timp. Până să înceapă ploile de toamnă, rasputiţa cum zic ruşii, ne-am apropiat de Stalingrad, noiembrie ne-a prins într-un oraş îngheţat, sfârşiţi de drum şi foame. Începuse frigul iernii, ruşii s-au regrupat şi reorganizat, poziţiile noastre ale românilor erau înşirate pe mai mult de trei sute de km, eram slab echipaţi pentru minus douăzeci de grade, la sfârşitul lui noiembrie, pe flancul unde eram noi, românii, a-nceput dezastrul. Tancurile lor uriaşe, T 34 şi blindatele robuste ne-au spulberat în trei zile. Scene de groază ca acolo, la Stalingrad nu cred că s-au mai petrecut în alt război. Tocaţi mărunt câteva zile cu artileria, când au trecut Volga îngheţată şi au năvălit peste noi, trecând cu tancurile peste bateriile noastre abandonate sau fără echipaje complete, câte un soldat încercând să deservească un tun, făcând şi pe servantul, fiind şi ochitor şi observator, am înţeles ce însemna sfârşitul lumii. Prietenul meu, soldatul Isachi, supravieţuitor şi el măcelului de la Cotul Donului, cel cu care împărţeam colţul de pâine şi gamela cu ciorbă, el, omul de lîngă mine, care-mi apăra mişcările printre gloanţe şi căruia-i apăram deopotrivă salturile înainte sau ieşirile din tranşeele săpate cot la cot, fratele meu de suferinţă şi tristeţe, izvorul amintirilor dureros de frumoase venite de dinainte de război, izvor de maturizare şi înţelepciune, mi-a murit în braţe, ciuruit de schijele împrăştiate de un obuz explodat, l-am întors pe spate, i-am închis ochii, rupându-i săculeţul cu pâine uscată, desfăcându-i încărcătorul cu câteva gloanţe, şi, în clipa aceea am luat decizia care mocnea în mintea noastră a tuturor ostaşilor români de câteva luni, de când a-nceput dezastrul. Ce căutăm noi aici?, de ce nu mergem să eliberăm Transilvania, acolo e locul nostru, aceasta era atmosfera din sânul armatei române, astea erau întrebările prezente în scurtele momente de acalmie ce ne mai erau hărăzite, într-un război nedrept atât pentru noi ostaşii români cât şi pentru civilii şi ostaşii ruşi, într-o ţară neprietenoasă. i-am smuls verigheta de pe deget, am privit-o atent încercând să-i reţin modelul, pentru siguranţă i-am făcut o crestătură în interior, cu baioneta, ascunzând-o în grabă într-un buzunar interior, începând o retragere în mare viteză, unde vedeam un soldat mort îi căutam degetul inelar smulgându-i verigheta, dacă avea, când nu ieşea tăiam şi degetul, ştergeam aurul de mantaua aspră, mai luam şi saci cu pâine uscată şi ţigări, aruncându-le în grabă în raniţa îngheţată, îmi pregăteam întoarcerea acasă, alergam cu ultimele puteri ştiind din zilele anterioare că înaintarea ruşilor pe flancurile armatelor române ducea la încercuirea celor prinşi în mijlocul frontului, nemţi şi români deopotrivă. În frenezia retragerii abia după două zile am simţit durerea din antebraţul stâng, ducând mâna la locul dureros am simţit mâneca întărită, mi-am scos tunica, mâneca vestonului era plină de sânge îngheţat, schija trecuse prin muşchi, nu foarte profund, dar rana trebuia să fie curăţată şi îngrijită. Ascuns într-o pădure, m-am pişat pe o batistă, mi-am scos vestonul şi cămaşa frecând rana cu forţă, am curăţat batista cu zăpadă, am urinat din nou legând batista pe rană. Frigul cumplit avea să-mi fie de folos, dacă era cald, în două zile rana ar fi fost infectată, dar, în acelaşi timp şi vindecarea era îngreunată din cauza gerului.