‒ A fost sare multă, întrebă femeia în toiul nopții?
Soțului, de regulă impasibil, nu-i plăcu atitudinea ei, care, vădit neliniștită, îl trezise la acea oră și-l întrebase despre sarea din salata orientală. Preparatul alimentar fusese gătit de ea și trimis prin bărbat, atât sorei sale, care tocmai se externase, cât și soacrei care locuia la parterul casei. Femeile, fiecare cu gustul ei, avură păreri diferite, care nu-l deranjaseră pe soț, dar o afectaseră pe soție. Ea gătise cu atenție și dăruise salata din tot sufletul, dar recunoștea și că anumite proporții le putea greși.
‒ Nu, nu ai pus multă sare! Nu te mai frământa! Ai făcut o salată bună.
Însă femeia nu părea să creadă, de altfel, nici măcar nu-l asculta. O frământa gândul greșelii pe care nu o comisese intenționat.
‒ Te rog, culcă-te, i se adresă el, ridicând ușor glasul!
Era târziu, în noapte, iar negura părea că intrase și-n sufletul femeii. Gânduri puternice o frământau ca și când apele tulburi ale vieții s-ar fi revărsat asupra sa. Din suflet și cu eforturi vădite se străduia să se mențină la suprafață, dar acestea părea că-i depășeau forțele. Soțul o cuprinse în brațe, însă ea se lupta din toate puterile cu himerele ce-i cuceriseră cerul.
‒ Liniștește-te, o rugă el! este nevoie să trăim clipa. Toată viața se compune din clipe, un cumul de clipe.
Preț de un moment soțul tăcu. Prin fereastră luna îi atingea cu razele sale blânde.
‒ Cum clipa, îl întrebă soția?
Soțul, încrezător, avea întrebări pregătite:
‒ Acum, concret, există o supărare care să te scoată din pat?
Amândoi tăcură, doar se priveau. După o pauză, soțul continuă:
‒ Mama este în viață? Cumnata a ieșit din spital?
Soția confirmă că, într-adevăr, cele două persoane erau bine. Cumnata ieșise de curând din spital, refăcută, și era la casa sa. Mama-soacră se relaxa în camera ei de la parter.
Totuși, în acele ore nocturne care puteau fi liniștite, mintea soției nu avea pace. Din ea izvorau gânduri care o nelinișteau.
Bărbatul ei reluă:
‒ Viața este alcătuită din clipe care ne împlinesc. Trebuie să ne bucurăm de fiecare din ele ca să putem trăi. Nu putem ști ce va fi mâine. Doar putem spera că și mâine va fi liniște. Când și cum, nu știm. Pentru a putea trăi trebuie să acceptăm. Avem nevoie să acceptăm că vor veni evenimente. Cum vor veni, când vor veni, nici atât nu știm.
Soțul, precum un autodidact sobru, ce-și apără orgoliul fad și masculin, și convins că-și împlinise datoria de cap de familie, cu merite nerecunoscute însă, tăcu.
Pe marginea patului conjugal, soția scâncea, neconsolată de lecția de demagogie primită. În gând o idee o deranja:
‒ A fost sare multă?