poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-06-12 | |
Povestea Tiristului De câteva ore, nea Mureşan se tot învârtea în jurul camionului Iveco. Pe vremuri, trenul galben al Angelei Similea era fără cai. Azi, camionul galben era fără şofer. Îl remarcase încă dinainte de lăsarea întunericului, apoi, ocupat cu programul de seară, uitase de el. Iar dimineaţă, se mirase că nu se vedea nici un şofer care să îşi facă micul dejun şi să îşi umple micul rezervor de apă. Iar după ce îşi dădu seama că nici măcar agregatul frigorific nu s-a auzit niciodată, stăpânul parcării se gândi că ceva nu e în regulă şi luă măsuri: îl puse pe google la treabă şi găsi numărul de telefon al firmei “Jordan Spedition” (denumirea era înscrisă, cu litere roşii, pe pereţii laterali ai remorcii camionului). Îi răspunse un voce masculină, al cărei posesor îşi exprimă recunoştinţa. - Domnule, chiar mă miram unde e camionul meu, l-am pierdut ieri de pe monitor, la ieşirea din Bucureşti … Am crezut că s-a oprit la … Dar unde ziceţi că e? Aflând locaţia exactă, omul de la firmă promise solemn: - Bine, domnule, caut un şofer şi îl trimit să ia maşina. Ar fi trebuit să descarce încă de ieri, la Navodari … Descărcându-se de grija tirului galben, nea Mureşan se întoarse la fişa propriului post. Două ore mai târziu, fu luat prin surprindere de apariţia unui taxi, dar surpriza fu şi mai mare când maşina plecă, iar ocupanţii ei, un barbat de vreo 40 de ani şi o fetiţă de vreo 10, rămaseră pe loc. - Nu vă supăraţi, dumneavoastră sunteţi nea Mureşan? Mirându-se de notorietatea la care ajunsese, gazda îi întinse mâna noului venit. - Aurel Iordan, se prezentă acesta. Am vorbit mai devreme la telefon, în legătură cu camionul ăsta, ştiţi … - A, da, sigur, dar nu mă aşteptam să vină chiar patronul să-şi recupereze maşina. Şi mai ales cu taxiul. - Ce să fac, domnule, nu am putut prinde nici un şofer pe la firmă, toţi sunt plecaţi care pe unde, departe de Bucureşti. N-am avut încotro, am luat un taxi, i-am plătit şi drumul de întoarcere, că altfel n-a vrut şi asta e. În timp ce îi strângea, politicos, mâna lui nea Mureşan, Aurel îşi privea camionul, aflat la oarecare distanţă de biroul gazdei. - Uite-l săracu’, abandonat şi trist, încărcat cu un garaj subteran pentru Navodari. Bine că n-am acceptat transportul ăla de unt, că se ducea naibii de când e oprit pe-aicea … - Da, că să ştiţi, n-a pornit niciodată agregatul, am fost atent, răspunse nea Mureşan. Căutând prin toate buzunarele, Aurel scoase un rând de chei şi, împreună cu stăpânul parcării, se îndreptară spre maşină. Fetiţa era deja acolo şi îi întâmpină cu un inel de chei identice. - Uite, tati, am găsit cheile în ascunzătoare, le-a pitit nenea Marcu. - Bine, Steluţo, bine că măcar a lăsat cheile. - Tati, uite, am găsit şi fierul ăsta sub maşină, mai spuse Steluţa, aducând un dispozitiv strivit, după toate aparenţele, de roata în dreapta – faţă. - Al dracu om, Doamne iartă-mă! înjură patronul. Ce-o fi avut să distrugă GPS-ul? Nu putea să-l lase la locul lui, dacă tot l-a deconectat de la baterie?! După ce inspect cu grijă camionul, Aurel veni să se odihnească la masa de beton. Nea Mureşan aduse termosul şi două pahare de unică folosinţă. - Sper că nu refuzaţi o cafea, îl îmbie el pe patron. A, şi un suculeţ pentru domnişoara, observă el şi alergă la birou, de unde aduse o sticluţă aburită. Aurel, deşi se uita tot mai des la ceas, nu refuză invitaţia. Iar Steluţa, mulţumită de o astfel de ocazie de a-şi petrece ziua în altă parte decât acasă, înşfăcă imediat sucul şi se duse să-l bea în şezlongul pe care nea Mureşan şi-l întinsese aproape de birou, la marginea suprafeţei asfaltate. - Domne, dar ce-o fi avut şoferul ăsta al dumneavoastră de a fugit aşa şi a lăsat maşina de izbelişte? se interesă şeful parcării. - A, chiar, ia să vedem ce o fi lăsat aicea scris, răspunse patronul, scoţând un bileţel din buzunar. L-am găsit pe bord, mi-a lăsat ăsta o scrisoare de amor. Ia: “Şefu’, să şti că mam saturat de mata şi îţ dau dreac şi maşină şi tot. Acu’ şi dacă mă rogi nu mai viu la mata, că mi sa luat de mata. Nai decât săţ găsăşti alt prost pe care sal hămăleşti cum vrei, că eu nus şofer de proşti casă mă trimeaţi pe coclauri cu material de construcţi. Din cauza la mata na-m mai văuto pa mea do juma dă an că l-ai dat pă Crăcăne-l pă Italia, înlocs ă mă dai pă mine. Şi nai dăcât să te ei ie-I cu iel dă gât” - Bună ortografie, comentă nea Mureşan, după ce citi şi el scrisorica. Nu-i de mirare că l-a dus capul să abandoneze camionul aici. Domne, dar e interesant cum o fi plecat de-aici, că nici nu l-am observat când a venit şi când s-a dus. - Nu contează, dă-l în mă-sa, n-are decât să şi zboare. M-a lăsat pe mine cu ochii în soare, n-am nici un şofer şi va trebui să duc eu marfa la Navodari … Mama lui de om prost, să renunţe la un job bun pentru că nu l-am mai dat pe Italia!... - Dar care e treaba cu Italia? Are familia acolo? - Ce familie, domne?! Are nevasta şi copiii în Bucureşti, în Italia are o amantă! - Amantă? I-auzi! - Da, frate! S-a încurcat cu una acum câţiva ani, a luat-o la ocazie la frontieră la Nădlac şi a dus-o până unde stătea ea, într-un sat de lângă Florenţa, undeva. Am văzut eu GPS-ul că a deviat de la traseu, dar nu contează, nu a depăşit numărul de kilometri. Dacă nu mă pune pe mine la cheltuială n-are decât să meargă şi pe Lună, treaba lui. - A, şi i-a căzut cu tronc? - I-a căzut, i-a căzut … că n-a avut bani să-i dea pentru drum, spuse, zâmbind şmechereşte, Aurel. Şi pe urmă venea mereu la mine, şefu, mai dă-mi, bre, şi mie o Italie, ce dracu! Aveam curse, îi dădeam. Ei, şi îşi cam alegea, am văzut eu, nu voia nordul Italiei, căuta mereu Toscana şi, ţac-pac!, trecea prin exact acelaşi sat. Păi ce credea el, că nu mă prind? - V-ati prins! - Păi cum! Şi l-am luat la întrebări, ia spune mă, la cine mergi tu mereu acolo la Santobello? A trebuit să recunoască, ce să mai facă. Păi bine, mă, dobitocule, tu ai nevastă şi doi copii aicea şi te duci la italianca aia? Nu, că-i româncă şi vede acolo de o babă, de parcă avea vreo importanţă. - N-avea, gestul contează. - Domne, la mine nu contează. Până la urmă, dacă-mi ducea transportul unde trebuia şi descărca la timp, apoi încărca şi mergea iar unde aveam eu treabă, n-avea decât să se ducă şi pe sub ocean, cu avionul. Ce mă doare pe mine? - Păi chiar, dacă-şi făcea omu’ datoria … Dar ce, pe urmă n-aţi mai avut curse de Italia, sau cum, de ce zice că nu l-aţi mai dat pe Italia? - Aaaa, păi staţi să vedeţi ce figură mi-a făcut, de zici că-I din filmele cu Stan şi Bran. - Mă gândeam eu că v-a supărat cu ceva. - M-a supărat, dă-l în mă-sa. Nea Mureşan, aţi auzit acum vreun an de nişte şoferi români de s-au băgat cu tirul prin nu ştiu ce orăşele din Italia şi s-au blocat pe-acolo, de au venit carabinierii şi au demontat camionul ca să-I scoată? Au zis ăia la televizor, de râdea toată lumea de ei. - A, unul dintre ei a fost nea Marcu ăsta al dumneavoastră? - A, nu, dar el a zis că-i deştept, nu ca ăia. Ăia nu erau de-ai mei, erau de la unu’ din Ardeal, îl cunosc, dar nu suntem prieteni. - Tati, mi-e foameeee! se auzi glăsciorul Steluţei. - Stai că-ţi dă tati un sandviş acum, răspunse Aurel. Da’ unde e rucsăcelu-ăla, Steluţo, că nu-l găsesc? - Păi nu-l ţineai tu în mână în maşina-taxi? - … r-ar al naibii! L-am uitat în taxi! înjură Aurel. Ce-ţi mai dau eu acum să mânci? - O fi ăsta? interveni nea Mureşan. Tocmai l-a adus femeia de serviciu, l-a găsit pe jos la ieşirea din parcare. - L-o fi aruncat şoferul, mânca-l-ar ma-sa! După ce Steluţa îşi primi sandvişul dorit, nea Mureşan reluă discuţia. - Ziceaţi de ardelenii ăia blocaţi … - Ziceam, dar am uitat … aaaa, da, aia cu navigatorul? - Nu, ziceaţi că s-au blocat pe nu ştiu ce străduţe şi i-au scos carabinierii, pe bucăţi. - Pai da, că i-a băgat GPS-ul. Ei, dacă nu cunoşteau oraşul … Eu am făcut şedinţă cu şoferii mei şi le-am zis să fie atenţi, că eu nu am bani de dat ca să-I elibereze ăia dacă se blochează. Şi ei, băieţi deştepţi. Au început să se orienteze ca pe vremuri, cu harta şi busola. Domne, toţi s-au descurcat, n-am avut nici o reclamaţie, dar ăsta, Marcu ăsta, el ştie cum s-a învârtit, că m-a sunat disperat într-o dimineaţă, şefu, m-am trezit de dimineaţă pe pietonal, în faţa Domului din Florenţa. Cică a condus pe întuneric, a nimerit pe un loc mai larg, aşa, şi s-a culcat, a zis că e într-o parcare. Când s-a sculat, era în faţa Domului şi toată poliţia şi armata în jurul camionului. Am dat atunci două mii de euro amenda şi ca să-l remorcheze ăia cu tancul d-acolo. I-am zis, bă, Marcule, dacă mai faci una ca asta acolo te las, mai bine îţi confiscă ăia camionul cu încărcătură cu tot, dar eu nu-ţi mai plătesc prostia. - Da, e cam gogonată … - E nasoală rău, domne, m-a atins tare la buget. După aia, la vreo trei luni, ce zici că face Marcu al meu. Era întuneric, pe autostradă, îşi aduce aminte că vrea să meargă la femeia aia exact după ce trecuse de ieşirea către satul ei. Şi în loc să meargă înainte, să iasă pe unde o putea, el se bagă într-o parcare ca asta, întoarce şi o ia pe contrasens. Când colo, la zece metri îl şi aştepta duba de la Guardia di Finanza, cică, bă nene, unde fugi tu de noi, ia deschide maşina, că tu ai droguri ascunse în marfă. - Păi cum, Guardia di Finanza opreşte maşinile pe stradă? - Da, domne, l-a oprit, a zis că vrea să fugă de ei. Şi amărâtu-ăla, vai de capul lui, mergea la gagici. Şi nu zici că l-a ţinut la arest până au descărcat toată marfa şi au verificat maşina până la ultimul şurub? Mai mult, deşteptul uitase să bage cardul în tahograf şi a plătit amendă la poliţie şi pentru asta, nu numai pentru circulaţie pe contrasens! Şi-a plătit-o singur, săracu, eu n-am mai vrut să-l ajut cu nimic. Unde mai pui că poliţaii ăia au trântit marfa şi am plătit şi acolo penalizare, completă Aurel. - Grea meserie! - Ce-i drept, e grea, iar unii şi-o fac şi mai grea. Vedeţi, de-aia nu i-am mai dat drumul în Italia. Dacă vrea la femei, n-are decât să se ducă pe banii lui, nu pe-ai mei!... - Ştiţi ceva, eu nu prea înţeleg care e treaba cu tahograful ăla de ziceţi dumneavoastră. I-am mai auzit pe şoferi, pe-aici, dar nu m-am dus să-i întreb. - E un device care măsoară viteza şi timpul cât conduce şoferul. N-are voie să depăşească 9 ore de condus pe zi şi 45 pe săptămână. E impus de sindicatele noastre, ale şoferilor, să avem timp suficient de odihnă. E personalizat cu datele fiecărui şofer, când te sui la volan bagi cardul şi te înregistrează automat. - A, şi când mergi la garaj i-l dai şefului, să te ponteze? - Şi asta, dar te controlează ăştia pe drum, poliţia, RAR-ul ... ăştia. În orice ţară te opreşte, îţi cere la control documentele maşinii şi încărcăturii, permisul şi cardul de la tahograf. - Cred că am înţeles, răspunse nea Mureşan. Ei, dacă aşa e legea … - Da, e simplu, noi le ştim şi o aplicăm. Dar ia staţi, să vă arăt cardul meu, că dacă tot trebuie să conduc maşina asta, trebuie să-l bag în device, continuă Aurel, căutându-se prin buzunare. Unde dracu e?... mormăi el nervos. Să fie el al … Băi, frate, am uitat să-mi iau cardul! L-am băgat în seif la birou, că şi aşa nu mai conduc demult, şi am uitat să mi-l iau! Pfaaa … ce mă-sa fac dacă mă opreşte?... - Păi ce să zic, domnu’ Aurel, mergeţi cuminte şi nu le atrageţi atenţia, poate scăpaţi neoprit; eu ştiu? - Fir-ar să fie! înjură Aurel. Toată ziua îi cert pe şoferii mei să nu neglijeze documentele, şi tocmai eu să uit cardul vieţii! De, domne, când e omul grăbit, aşa se întâmplă. După ce se mai căută o dată, cu grijă, prin toate buzunarele, Aurel se resemnă. - Asta e, dacă-s zăpăcit … Nea Mureşane, hai că plec, bine că măcar toate celelalte documente sunt în regulă, marfa e sigilată, măcar să nu mă duc şi la puşcărie pentru Marcu ăsta, că aşa-mi vine să zic şi vorba aia cu arcu’ … Domne, merci pentru ajutor şi pentru cafea, când mai trec pe-aici vin şi eu cu un termos de cafea. Hai, sănătate şi Doamne ajută! încheie Aurel, strângându-i mâna lui nea Mureşan, după care se urcâ în cabina tirului şi porni spre Năvodari. - De, nene, am mai văzut eu zăpăciţi, dar un patron atât de împrăştiat … murmură nea Mureşan. Aruncând o privire către camionul galben care dispărea pe autostradă, şeful parcării culese de pe masă termosul şi cele două pahare din plastic, după care se îndreptă către biroul de la limita asfaltului. În acel moment ceva îi atrase atenţia: în sezlongul lui dormea o fetiţă …
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate