CAPITOLUL 3.

Eu sunt Cosiță veche...


Sub soare, sub lună, în tărâmul nostru, făcut sub soare și din lună, dacă există sau nu există altceva, îngeri, zâne și monștri, era un fel de fântână, cu o apă foarte, foarte curată. Luasem, din ea, apa era într-adevăr foarte curată și dulce.

Parcă, eu mersesem, sub lună, sub soare, pe țărâna care de fapt făcută din oamenii care nu mai sunt și din animalele care nu mai sunt, însă eram liniștită pentru că se născuseră foarte mulți oameni, după cei din țărână.

Pământul era plin, de noi… Eram tone și tone de oameni, supraviețuitorii, care continuau să muncească, pentru o pâine în plus. Cât grâu vrei…? (Și eu. Sunt. Grâu.) Simbolul Luanei sunt ierburile. Și am căi, în mine, subsidiare, care îmi spun să nu dau, din apa mea, țărânei, pentru că acolo sunt lalele mele, bulbii mei, iar ele se hrănesc tocmai cu carnea mea, sub lună, sub soare și sub ”stelele” (care sunt mai îndepărtate, un pic, dar nu creează maree.) Luna, însă, este foarte aproape, ea mișcă marea și crește valurile (crește mareele, mișcă apa), pe când ”stelele construiesc oamenii”, îi fac, ca și ele, pentru că oricare Leu seamănă unul cu alt Leu, după Soare și după Jupiter…

La fel, și Racii, între ei, dar și Taurii se aseamănă, lor Venus și Luna sunt, poate, mai aproape…

Dar, le-am iubit, stelele erau, toate, frumos construite…

Leul era mândru SOLAR, ȘI SUB JUPITER, iar Fecioara gânditoare, grabnic ajutătoare. La fel, Peștele gânditor, ca și părinții mei amândoi… Taurul încăpățânat și muncitor, sunt BIVOLII, care se lasă pe genunchi, când, poate, carele oamenilor sunt mult prea grele… Din urmă, cred că mă striga Săgetătorul, nu prea îmi era frică… El are o săgeată, așa e pictat, ca un aspru războinic. Racii, ei mereu, se întorc. Dar, și mamele, de pildă… Nu am niciun fel de idee, cum sunt Balanțele, iar pe Capricorni îi iubesc, mult. Berbecul atacă, deși este născut primăvara. Ce faceți, măi, stelelor, cu oamenii mei? Se aseamănă, după gen… Dar, destinul este, în mâna Domnului.

Și, cui să dau, mai departe, din apa mea? Sub soarele, și sub luna mereu cea cuminte… Așa, că m-am așezat, jos, pe o piatră, chiar în poiană și lângă pădure, l-am rugat, pe ”Soare”, să îmi încălzească apa, ca să o pot vedea, și caldă, cum este, și dacă pot să o beau și să mă spăl, apoi, pe picioare, pe trupul meu, de la atât de mult drum…
Și m-am spălat, în ea. Însă, în păr mi-am pus numai ploaie împrăștiată… Strânseseră, într-un ciubăr, apă de ploaie, și mi-am încrețit părul, cu ea, și mi l-am spălat, cu ea… Cu o bucată de ”săpunel”, care este o plantă, mi l-am spălat… L-am uns, cu frunze de nuc, m-am uns, și pe la sprâncene, ca să fiu brună… Sălbăticoasă și brună, și cu mâinile printre ciuperci și ierburi de leac foarte bătrâne, și cu piciorul subțire, în pas, ca să nu atingă urzicile.

Dar, lunii, ce să îi cer, și ce să o rog? Se face una, cu mine… Are pântecul mare. Nimic, să îmi facă nopțile mai ușoare, așa, și stelele, să nu mă încurce, prea mult, când visez, ca să îmi pot face, și în continuare, o imagine despre mine, curată, pură, fidelă… Puteți să îmi dați un destin, zic și eu, puțin mai onest?

Dacă tot sunt Zodii pe aproape? Să stau, puțin, lângă fântâna aceasta… Am părul, depus în aur de lună… Noaptea, părul meu este altfel, din pricina lunii (care influențează și marea, e simplu, o mișcă), deci și părul meu, noroc că e întuneric, afară…

Nu este aur, văd, pe nicăieri… De fapt, au apărut, deja, cărăbușii, apoi licuriciul, este vânt, și e abia Luna Mai. Dar, de ce povestitorul ar fi sărit, în fântână, parcă, văzând boaba, de aur, în ea… Abia atunci, m-am speriat, destul de mult, pentru el… Dar, Luna l-a salvat, trăgându-l de gleznă, infinit, și ne mai arătând nimănui, absolut nimănui, fântâna, de la capăt, de sat...

Mă apropiasem, de apă, și simțeam marea și sirenele femeiești foarte aproape, pe undeva, în sat, în ”mașini de mărgean”, și ce e și cu voi, ce e și cu trupul vostru ciudat…

Unde ați nimerit… ”Drept în sat, lângă fântâna aceasta…” Sunteți foarte frumoase, aveți trupul albastru, și solzi… Nu mă faceți, ca voi, pentru că sunteți, din mare… ”Nu, nu sunteți niște sirene urâte, cum să fiți, lăsați tâmpeniile, aveți un ten măsliniu.” Iar mărgeanul este, pe la voi, la fel ca un fel de casă de țiglă, sub apă…

”Lăsați-mi fântâna, în pace, căci eu sunt fântână. Nu mi se văd oasele…”

În mine, este o fântână, cu cilindru de piatră veche, în sat. Dacă vine, cumva, femeia și Sirena, să caute gustul cel dulce, de la fântâna cea veche, din sat, cu ierburi și cu flori galbene umede, pe la margine, cu plosca mică, de fontă, pe care o găsește lumea, când trece. Ba, da. Vă vreau, pe voi…

Vreau peștele, vreau să fiu, imediat, un pește și un om… Unde e mărgeanul, ca să îmi cumpăr liniștea, cu o boabă de coral sau de mărgean, unde, parcă, sunt aceia cu tarabele și cu peștii vii (pe ele, la vânzare), zbătându-se. Ca să mă fac, pește viu și să sar, dintr-o pungă, unde stăteam însângerat, puțin, din plasă, din ieșitul din undiță, înapoi în mare, încă, acolo unde rechinii feroce și meduzele nu au trecut niciodată… Rechinii sunt mai ”nașpa”, cred.

Ei simt frumusețea din oase și rana. Un Rechin știe cum să aștepte un pește, din plasă, dacă este aruncat înapoi în mare. Iisus Cristos merge pe apă, ca un pescar, după el îl urmează toate animalele…

El este pasul lumii. Iar eu numai o roată, care se învârtește, în gol. Moara macină grânele. Numai BIVOLII, stau, cu genunchii rupți, și cu carul încărcat de prea multă povară și sunt greoi. Numai în casa mumii.

În spatele cerului, două surori gemene, dar care plecaseră foarte demult, pe căi separate, abia ce se întâlniseră. De fapt, fuseseră șapte la părinți, dar Cosiță-veche abia ce se întorsese acasă și, acum, stătea de vorbă cu una dintre surori, mai urâțică, nu chiar cea mai urâtă dintre fete, dar care era cea mai săritoare.

- Ce mai faci, acum, Lună de Mălai? Nu te-ai săturat să stai, degeaba, și să nu faci absolut nimic?

- Nu cred că m-am săturat...

- Îți aleg, atunci, un drum vechi, îți fac niște fântâni de hău ca să fie exact după mintea ta...

- Nu îmi plac fântânile de hău...

- Trebuie să pleci, Lună de Mălai!

- Eu?

- Chiar trebuie să pleci, să astupi fântânile de hău cu un pic de rază de lună și cu mălai...

- Merg să îmi caut, de fapt, tot drumul. Îmi dai binecuvântarea cea mereu binevoitoare, pe care o tot caut?

- Numele tău, de acum, dragă surioară, va fi Cosiță veche... Ba nu, stai puțin, acesta este, de fapt, prenumele meu. Iar tu, Lună de Mălai ești puțin mai veche decât mine...

- De mult, te căutam, Cosiță veche... Aveam nevoie, pesemne, numai de un semn...

- Atunci... Desigur... Poți ajuta cât de mult și ești liberă să pleci... Ai multă treabă, ca să zic așa, din momentul în care o să îți iei dreptul drumului, care te cheamă pe el...

- Ce este, de fapt, libertatea? Este reală? Cosiță veche? Pentru că eu, de fapt, aceasta caut, numai. Multă libertate, cât de multă.

- Libertatea... Este un fel de drum de fistic, te împiedici pur și simplu de el, dacă nu respecți normele. Pentru că fisticul îți rănește tălpile și picioarele!

- Eu cred, Cosiță veche, că libertatea se poate trăi numai printre oamenii buni... Cu adevărat buni... Altfel...

- Nu e chiar așa...

- Altfel, răul te poate îngrădi.

- Privește în jur, ce vezi, Lună de Mălai?

- Nimic. Cosiță veche. Nu văd absolut nimic...

- Să vii înapoi, într-o zi.


ÎN CASA ”MUMII”… PARTEA A II-A, FRAGMENTE


De ce mă strigi, umbră, ”Omule din umbră”, și pe cine cauți dumneata… ”Este un fel de colibă, de fapt, făcută din paie, se spune că se întâlnesc, se pot găsi inorogi”… ”Așa zici? Unde sunt? Inorogii?” Lasă, atunci, prostiile, și mai multă umezeală, în gând, și mult dor, de pești… Pești… Dunărea… E murdară… Delta… Anostă… Vreau marea!!! …Pește uscat sau, în ciorbă. E ciorbă. Sunt multe undițe care se arată, pe-aici, dar mai departe, oceanele…

Oare, mă întreb și eu, ca prostuța, cum se vede ”o stea”, ”Naos”, ”Vega” și ”Gruid”, deasupra, spatele stelelor, însă, cum se văd, ele, dedesubt, dintr-o mare sau dintr-un prea vast ocean? Cum se vede spatele soarelui, în mod exact, de sub apă? Lumina, de la el, se vede pe sub apă… Se plimbă… Iar, apa pare, atunci, turcoaz…. Stelele, de pe timpul nopții?

Cum să văd? Stelele? Și lumina, cum e, de sub mare?

Trebuie să ai ochi mișcători, pentru că stele sunt, de fapt, în toate părțile și se văd, imediat, de sub stânci. Vreau să mă cobor, un minut, un selfie, vă rog, un sens, ultimelor mele tălpi, cu care am călcat, pe nisipul călduț. Se simte, numai bine, sub talpă, care este mai frumos și mai fin… Să calci, peste pământ, și peste iarbă, desculț, sau pe nisipul foarte fin, călduț și puțin umed. Da, mărturisesc, îmi plac atât muntele, cât și marea… Piatra și nisipul sunt, în fond, unul și același lucru, mărturisesc. Muntele și marea… Au aceeași consistență. Am, însă, lacrimi, în ochi…

Nu se duc, pentru că sunt singură, singură cuc. Hey, pescari, unde plecați? Salvați-mă, de crotali! Nu plecați…
Sunt eu, peștele de pe tarabă, semiviu, ieșitul din undiță, deci aruncați-mă, înapoi, în marea sărată, ”secundaria mater”… Sunt eu, peștele cam amărât, de pe tarabe, vă rog, nu plecați… Nu plecați. Pânza se strânge, pe solzi, și a mai rămas puțină apă pe trup, și cârligul nu mai îmi zace în gură…

E un fel de îndemn, înspre de-a cules strugurele, boabă cu boabă, și de a fi egoist, când îl ții în mână. Struguri, sunt pentru muncitori… Aceia, cu mâinile rupte, dar cu demnitate puțină. Iau doar cinci boabe de strugure.

Atât cred ei că merită.

Sunt naivi. Mi-e milă, de acei oameni…. Demnitatea lor fragedă este plânsă, sunt spânii destinului.

Sirenelor, acum, pe bune, surorile mele foarte dragi, unde vă gândiți să și plecați, însă?

Nu vă place, puțin, să mai stați? Am o pâine întreagă, de casă, și am curățat cuptorul, mai de dinainte. Lemne sunt și câțiva bușteni ard în vatră, dacă soba este foarte călduroasă, reconfortantă căldură. Nu vreți să mâncați?

Acum, pâinea este rotundă, plină, rumenită, caldă și aburindă, dar nu am pus nici pic de sare, în ea… Și apă mai am, adusă, dis de dimineață, de mine, de la fântâna satului… Care dă pe dinafară, de dulce ce este… Ca apa de ploaie, venită peste muguri și peste primele frunzulițe, care se arată… Și se arată…

- O să vin. Pentru că, în fața mea, nu mă așteaptă, astăzi, nimic.

- Ei, cum să nu te aștepte nimic... Cerurile sunt pline de nori, în caz că nu îți place prea mult așezarea de stele, te poți ascunde într-o fântână!

- Aha...

- Drumurile care nu ți se vor mai potrivi, mereu te vor aduce, Lună de Mălai, înapoi... Ce mai vezi, Lună de Mălai?

- Văd un copil speriat, asta văd. Mă duc după el, trebuie să îl ajut! Trebuie să plec, scuză-mă!

- Să o iei pe Surioara T., cu tot cu livada ei de fructe nemaipomenite și rare!

De aici, lucrurile dintre Cosiță veche și Lună de Mălai au început să se complice, farul fiecăreia dintre ele urmând să le ducă mai departe, și nu știu cum în altă viață Cosiță veche și Lună de Mălai erau numai două sirene, păstrându-se, însă, foarte adevăratul dar că de fapt Cosiță veche era sirena bătrână, și cea mai veche dintre cele două surori... (Sau, poate, și un alt fapt, că Lună de Mălai era cam de aceeași vârstă cu Mihăiță, care nu mai era o sirenă-pe-două-picioare, ci un om cu fața la fel de rotundă, un adult de douăzeci și trei de ani, pe când Lună de Mălai avea douăzeci și unu... ”Luana, haide, zi-ne repede, care este dragă vârsta ta...”

- Mihăiță a vrut să coboare, cu mine, sub apă... Într-o zi, ne vom căsători, pe aici, avem aceeași vârstă.

De fapt, după miliarde de peripeții la suprafață, Lună de mălai se hotărâse, însă, și ea, să coboare sub apă, ajutată de celelalte Sirene, care o primiseră pe Lună de Mălai cu brațele deschise, să se mai odihnească, din ”job”-ul ei de Lună deosebită, fără contracte...

- Nu iau, cu mine, pe nimeni, deocamdată, Luana... Mă voi naște, eu, mereu, de aici înainte, sub apă, vreau să respir, sub apă, și mă va învăța aceasta cineva. Vreau să fiu sirenă, cu voi, în mare...

- Da, Lună de mălai...

- Chiar vreau... (Și devenise sirenă sub mare, ajutată de cineva, nu fără o sperietură groaznică, atunci când a respirat prima dată, sub apă. A fost deosebit.)

-Luana?

- Da.

-Tu aici te-ai născut.

- Da, sunt sirenă originală. Aici, m-am născut, chiar sub apă. În plus, sunt o fată scumpă... Din mărgean, toată. Atât de mult iubesc, de fapt, mărgeanul, de pe aici. Am părul de aur...

- Crezi că am greșit că am ales, să trăiesc, împreună cu voi?

- Nu, Lună de mălai, nu ai greșit. A te face Sirenă este foarte deosebit. Chiar tu spuneai că e mai frumos sub mare decât pe pământ.

- Crezi că Sirenele sunt mai frumoase decât oamenii?

- Nu compara mere cu pere... Cum să compari, de ce să faci aceasta, sunt frumoși oamenii, mai ales unii sunt foarte frumoși.

- Dar e frumos, în mare...

- Da, e mai frumos, decât deasupra... Dar, bărbatul acela, Emilian (Păun)...