Unele date din calendar mi-aduc aminte de anii îndepărtatei copilării.
De exemplu 7 noiembrie când „întreaga omenire muncitoare” sărbătorea „Victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”. Nici nu-mi puneam problema de ce această mare revoluție din octombrie a avut loc în noiembrie. Aceasta am aflat-o mult mai târziu. Îmi închipuiam și niște tunuri uriașe pe vasul „Aurora” care au putut atunci, în 1917, să anunțe întregii omeniri victoria.
Nu defilarea a mii de oameni care strigau, care mai de care, dar în mod organizat, lozinci mobilizatoare ca: „Stalin și poporul rus libertate ne-au adus”, „U.R.S.S, bastionul păcii e”, „Ana Pauker - Gheorghiu Dej bagă spaimă în burghezi” precum și multe altele, nici tablourile enorme a celor patru mari bărboși purtate de „brațe tari muncitorești”, nu, toate acestea le puteam uita sau confunda cu alte sărbători, cu roșu-n calendar, dar fără preoți sau mers pe la biserici, precum 1 Mai ori 23 August.
Începutul lui noiembrie îmi aduce aminte de pregătirile pe care le făceam sub, conducerea muzicală a domnului, până nu de mult, iar acum a tovarășului, profesor Iorgu.
Eram mulți candidați, noi cei din clasele mici, la echipa de toboșari care mergea înaintea fanfarei. Sufeream nervii domnului profesor care ne dirija. Suportam, fără a crâcni loviturile, fără veste, de baghetă peste degete, atunci când pierdeam ritmul, sau remarcile ce ne erau adresate precum: „Îți aduc paie să rumegi”, „Animalule” sau „Boule”. Când erau spuse la plural nici nu le băgam în seamă. Important era să fim selecționați în echipa de toboșari. Să facem prima repetiție cu fanfara. Să ieșim din curte școlii, cu dirijorul în frunte, să fim atenți la marele buzdugan, ornamentat cu panglici, ca atunci când se apleacă într-o parte să schimbăm ritmul.
La ora 8,30, în dimineața zilei de 7, trebuia să fim în curte școlii. Cei mai mulți veneam mai de dimineață să fim siguri că vom „prinde” o tobă bună și nu una mare, ce ajungea mai jos de genunchi. Acestea din urmă se numeau „Napoleon”. Le preferam pe cele care semănau cu ale organizației de pionieri, proaspăt înființată. Majoritatea eram zgribuliți de frig. Ni se spusese să venim în pantaloni negri și bluze albe, cu cravata roșie la gât. Puțini însă aveau pantaloni de culoare neagră și lungi, în același timp. Așa că eram acceptați și cei cu pantaloni scurți. Dar dârdâiam, fiecare, pe răspunderea noastră. Nu puteam fi trimiși acasă pentru că se descompleta echipa de toboșari, parte integrantă a fanfarei. Mai repetam până ajungem pe bulevardul de sub zidurile vechii cetăți unde era amplasată tribuna oficială. De aici încolo toate trebuiau să meargă strună: ritmul pasului, ritmul tobei, privirea atentă doar la marele buzdugan. Când ajungeam în fața tribunei unii dintre noi nu se puteau abține să nu-și întoarcă fața spre tribună. Se înfoiau de mândrie când vedeau aplauzele tovarășilor de acolo. Cei care n-aveau atenție distributivă, se mai poticneau de caldarâm. Aplauzele doar se vedeau, nu puteau fi auzite, din cauza marșului cântat de fanfară și a uralelor celor din fața și din urma noastră.
Când ajungeam la Turnul cel Gros, ce întrerupea zidul cetății, formațiile celor care „au defilat” se opreau și apoi fiecare, individual, se îndrepta care încotro. Numai cei care au purtat steagurile, tablourile ori lozincile scrise pe pancarte uriașe mergeau să ducă această recuzită la întreprinderile sau instituțiile lor. Era a și cazul nostru. Trebuia să ducem tobele, să le predăm, la școală. Până acolo mai băteam zdravăn în ele, fără frica ritmului greșit. Dacă noi, cei cu pantaloni scurți, în timpul defilării n-am simțit frigul datorită concentrării „artistice” acum, la sfârșit, nu-l mai simțeam datorită razelor blânde trimise de un soare ce privea, parcă mirat, spre orașul în sărbătoare.