Un Univers plin cu iepuri


Aveam șaisprezece ani când m-am îndrăgostit de Kiara. Nu am eu cine știe ce talent la descris fete frumoase dar pentru ea zău că ar fi meritat să îl am fiindcă era cea mai frumoasă fată văzută de mine. Și de colegii mei, ca să fiu sincer, fiindcă toți erau în limbă după ea. Venise de la oraș cu părinții parcă anume să lumineze mica noastră localitate. James, care era într-un fel poetul clasei, îi făcea mereu poezii și spunea despre ea că este atât de frumoasă încât și aerul se dădea cu greu dus din fața ei din dorința de a mai întârzia puțin în preajma trupului ei de zeiță. Oricum nu părea să aibă cine știe ce succes cu ele fiindcă Kiara, după ce se prefăcea că le citește, le rupea și apoi le arunca pe furiș în coșul de gunoi.
Ea avea ochi numai pentru Daniel și la toți ni se părea oarecum firesc. El era mai mare ca noi cu un an, juca în echipa de fotbal și era abonatul sălilor de forță. Când învățam la istorie despre mitologii antice ne imaginam că așa trebuia să arate zeii nordici pe care și-i imaginaseră oamenii în trecut. Blond, bronzat, cu ochii verzi și cu mușchi care îi jucau sub piele, trecea prin viața și prin paturile fetelor cu o nepăsare firească și care pe el îl prindea foarte bine.
Nici măcar Kiara, în ciuda frumuseții ei, nu a reușit să îl câștige total, spre nemulțumirea ei bine mascată. Era doar una din „fetele” lui și era destul de supărată pentru statutul ăsta.
În vacanța de vară, când a venit ca de obicei bâlciul în mica noastră localitate, de nemulțumirea asta mocnită am încercat și eu să profit și să mă strecor cumva în sufletul ei. Aveam o ideea care mi se părea de-a dreptul minunată. N-a fost să fie așa dar cel puțin am încercat.
Mai întâi m-am asigurat că odată cu bâlciul a fost adus ca de fiecare dată și un multiplicator. Bănuiesc că toți știți despre ce este vorba. Este cubul ăla transparent cu latura cam de un metru și ceva, un panou de control și o mulțime de setări dintre care cele mai multe ne rămâneau necunoscute. Aproape lipit de el mai era unul identic în care apărea ceea ce voiai să multiplici. Se spunea că este fabricat cumva de primii oameni și că se alimentează direct din energia cosmică a Universului. Mie toate astea mi se păreau prostii dar oricum dacă băgai ceva în cubul principal, indiferent ce, și îți lipeai apoi antebrațul unde aveai contorizați anii, după ce ți se scădea anii corespunzători, în cubul secundar lua naștere obiectul pe care voiai să îl multiplici. Prețul era standard de când am văzut prima dată un multiplicator: un an pe kilogram.
Am văzut pe alții folosindu-l dar eu nu am fost interesat niciodată. Până acum, când născocisem o cale să o cuceresc pe Kiara.
După ce primii oameni de la bâlci au multiplicat ce au avut de multiplicat, lumea și-a pierdut interesul pentru aparat fiindcă nu toată lumea avea ani de risipit pentru ceea ce părea a fi mai degrabă o jucărie decât un lucru util. Atunci l-am trimis pe colegul meu James să aducă caseta de bijuterii a bunicii lui. O văzusem o singură dată, pe ascuns, când bunica lui era plecată de acasă. Cutia era ea însăși o adevărată capodoperă. Din lemn de trandafir și cu intarsii din aur și argint era plină cu vârf de inele, lănțișoare, coliere și brățări de aur. Nici James nu prea era zdravăn la cap de la câte poezii scria fiindcă a mers repede acasă, a pus caseta de bijuterii într-o sacoșă și a dat fuga cu ea la multiplicator unde îl așteptam eu cu inima bătând să-mi spargă pieptul, nu altceva. Am privit în jur dar nimeni nu avea grija noastră fiind atrași de celelalte minunății ale bâlciului.
— Chiar o să îți dai un an de viață pentru bijuteriile astea? a întrebat James așezând cutia în interiorul cubului transparent.
— Chiar o să-mi dau! am spus eu apăsat apoi am mormăit în surdină: sper numai să nu-l dau degeaba!
Cutia avea un kilogram și câteva sute de grame dar cum multiplicatorul rotunjea în sus la numărul de ani l-am pus pe James să scoată câteva brățări și un colier masiv până greutatea a ajuns la 950 de grame.
Am blocat ușa cubului transparent și am atins pe panoul de control cifra unu apoi am apăsat pe butonul de pornire. Am lipit antebrațul de contorul multiplicatorului și două cătușe din plastic dur mi-au blocat antebrațul ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu mă răzgândesc.
Am simțit o înțepătură ușoară apoi raza albastră care scana obiectele de pe platan a început să coboare și a cuprins caseta cu bijuterii. O clipă mi-a părut rău că nu am deschis capacul ca să se vadă și bijuteriile dar din câte știam nu era nevoie. Cătușele mi-au eliberat brațul cu un pocnet sec și pe platanul de alături a început să se materializeze copia casetei cu bijuterii.
Am privit contorul de pe antebraț și am văzut că în loc de 84 de ani acum aveam acum numai 83 rămași. I-am arătat lui James contorul și nu a spus nimic ci doar a clătinat dojenitor din cap. Un clinchet sonor ne-a anunțat că multiplicarea este gata. Ne-am repezit amândoi la noua casetă și am deschis-o: era plină cu bijuterii la fel ca cea originală așa că am luat-o grăbiți, am căutat o sacoșă potrivită și pentru ea și am plecat să o căutăm pe Kiara pe care o văzusem ceva mai devreme bântuind prin târg. Încercam să nu mă gândesc că dintre toți colegii mei de clasă eu eram singurul care cheltuisem un an din cei o sută de ani pe care îi primea toată lumea la naștere. Speram ca măcar să fie cu folos.
În numai câteva minute am întâlnit-o pe Kiara și spre norocul meu era fără Daniel. Din nefericire nu era singură ci înconjurată de câteva prietene care văzând că scot din sacoșă caseta cu bijuterii au început să țipe de încântare.
Am întins-o spre Kiara și i-am spus că este un cadou pentru ea, un modest omagiu adus frumuseții ei. Textul ăsta fusese născocit de James și cum mi sa părut bun l-a recitat mecanic în timp ce îi întindeam caseta.
A luat-o, a deschis-o, a scanat cu ochii ei ca de gheață albastră bijuteriile apoi a șuierat:
— Șterge-o de aici cu ele că dacă te vede Daniel te bate și pe tine și pe mine! E pe aici prin târg și este destul de nervos.
Mi-a dat peste mână și caseta de bijuterii a căzut inutilă pe pământ.
A plecat grăbită și m-a lăsat cu minunatele bijuterii răspândite în praf.
Am recuperat caseta dar când să pun înapoi bijuteriile, gălăgioase ca niște coțofene prietenele ei s-au aplecat asupra lor și bâiguind un fel de scuză că dacă Kiara nu le vrea este păcat să mă duc cu ele acasă așa că mai bine să le dau lor. În cinci minute în colbul târgului nu a mai rămas nicio bijuterie și eu am rămas cu caseta în mână și cu sufletul făcut țăndări.
Lângă mine James își căuta cuvintele cu care să mă consoleze și în cele din urmă mi-a spus:
— Ai pierdut un an din viața ta dar așa măcar ai aflat că fata pe care o iubești este un suflet nobil și că nu este deloc materialistă.
— Așa este, am confirmat eu. Ori este un suflet nobil ori îi este frică de bătaie.
Am plecat și în timp ce James se gândea cum să pună caseta cu bijuterii în casa bunicii lui fără să îl observe nimeni eu deja mă gândeam la alt plan prin care să o cuceresc pe Kiara.
Anul care a urmat a fost unul infernal. Contorul de pe antebrațul stâng a ajuns la 83 de ani dar nu asta a fost problema ci faptul că toată lumea voia să mi-l vadă. Unii se amuzau, câteva fete parcă ar fi vrut ca să prietenii lor să facă un asemeni gest pentru ele dar eu încercam să nu țin seama de nimic și îmi pregăteam în taină pasul următor. Pas la care i-a venit vremea abia peste un an când a venit iar bâlciul în mica noastră comunitate. M-am asigurat mai întâi că au adus ca de obicei și multiplicatorul fiindcă în planul ce-l urzisem el juca rolul principal.
Am pândit vreo două zile prin preajma lui până s-au plictisit oamenii de multiplicat câini, pisici, broșate țestoase și ce mai aveau ei de multiplicat prin casă.
În a treia zi lumea părea că uitase cu totul de multiplicator așa că pe la amiază am abordat-o pe Kiara care se plimba de colo, acolo fără nici o țintă. Ținea în brațe un imens iepure alb cu ochii roșii la care îi dădea din când în când să ronțăie dintr-un morcov. Când ne-am întâlnit mintea mea a intrat în alertă și am născocit imediat un plan pornind de la uriașul iepure alb la care părea să țină foarte mult. De fapt era o iepuroaică dar asta nu conta prea mult pentru planul meu.
M-am apropiat de ea și am mângâiat iepuroaica:
— Pare să țină foarte mult la tine! am spus eu cu un ton neutru.
— Poți să știi! a spus ea mândră. O cheamă Amelia și uite, dacă o las jos imediat fuge după mine și vrea în brațe!
A lăsat-o jos și a făcut câțiva pași în direcția multiplicatorului. Iepuroaica imediat a țopăit după ea și s-a ridicat în două picioare ca și cum ar fi vrut într-adevăr să fie luată în brațe.
Tot vorbind de una de alta am ajuns chiar lângă multiplicator și atunci am spus cât mai calm am putut:
— Păi da, vine după tine aici în aer liber. Dar sunt sigur că dacă intri într-un spațiu închis nu te mai urmărește.
— Asta să o crezi tu, a spus ea sigură. Sunt gata să fac pariu pe tine cu orice!
Am deschis ușa transparentă a multiplicatorului și am poftit-o înăuntru:
— Uite, dacă vine după tine și în cubul ăsta sunt gata să îți multiplic ce vrei tu până la un kilogram. doar am mai făcut-o o dată, nu?
Deja se pare că în mintea ei se gândea ce să îmi ceară să-i multiplic fiindcă a lăsat jos iepuroaica și a intrat fără nici o urmă de ezitare în cubul transparent. Prostovana de iepuroaică a pornit după ea dar eu am trântit ușa multiplicatorului și am zăvorât-o fără să o las și pe ea să intre. Nu aveam de gând să-mi cheltui anii din viață pe o iepuroaică care mai părea pe deasupra și gravidă.
Cubul era închis etanș și auzeam că spune ceva dar nu înțelegeam ce. Nici nu îmi păsa. Am pus antebrațul stâng pe contorul de ani și cele două cătușe din plastic dur mi l-au cuprins ferm. Kiara avea numai 43 de kilograme dar tare frumos distribuite pe ea. Am eliberat panoul de comandă și am ezitat o clipă. Dar văzând minunații ei ochi albaștri cu mă privesc uimiți și mai mari ca niciodată am bifat unu la numărul de copii apoi am dat start.
Dacă mi-a fost frică că Kiara se va zbate în timpul scanării și ceva nu va ieși bine m-am înșelat. După ce raza albastră a început să coboare spre Kiara, ceva s-a întâmplat în cub fiindcă totul a înghețat și Kiara nu se mai mișca deloc iar în mai puțin de un minut s-a auzit un clinchet care m-a anunțat că scanarea s-a încheiat cu succes.
Cele două cătușe de plastic mi-au eliberat brațul și am văzut că pe contor mai aveam numai 40 de ani.
Puțin îmi păsa fiindcă pe cubul transparent de alături deja se construia o nouă Kiara numai pentru mine.
Între timp Kiara originală a ieșit afară din cubul principal și în loc să fie supărată râdea cu gura până la urechi.
— Adam dragă, ți-a mai zis cineva că pe lângă că ești urât mai ești și prost?
Veselia care i se citea pe chip era prea evidentă ca să fiu liniștit așa că am întrebat-o:
— Ce vrei să spui?
A arătat spre cubul secundar unde se lucra de zor la împlinirea visului meu și a întrebat:
— Ce crezi tu că o să obții acolo?
Am dat din umeri fiindcă mi se părea evident dar totuși i-am răspuns:
— Mi se pare evident, nu? O să obțin o altă Kiara identică cu tine dar ea o să fie numai pentru mine pentru că eu am creat-o!
Râsul ei s-a accentuat și mi-a răspuns:
— Da, o să obții încă o Kiara identică cu mine. Cuvântul principal din propoziția asta este IDENTICĂ. Ai înțeles acum?
— Păi da, am bâiguit eu, cuprins de un fior rece. La fel de frumoasă ca tine.
— Asta era grija ta. Că o să fie la fel de frumoasă ca mine dar mai departe nu ai gândit nici un pas. Nu o să fie numai la fel de frumoasă ca mine dar o să gândească la fel ca mine. Îți dai seama ce înseamnă asta?
Aveam o bănuială dar nu îndrăzneam să o spun cu voce tare.
Un clinchet dinspre cubul al doilea ne-a făcut să privim spre el și să o vedem pe Kiara a doua cum iese la fel de zâmbitoare ca prima din cub. Cumva a auzit discuția noastră sau poate copiile puteau comunica telepatic între ele, fiindcă a continuat vorbele primei Kiara arătând spre ea:
— O să gândesc la fel ca ea și o să am aceleași gusturi și pasiuni ca ea deci și mie tot de Daniel o să-mi placă și tu o să ne pari la amândouă nu numai urât ci și idiot.
S-au apropiat una de alta și s-au luat hohotind de mână în timp ce biata Amelia se uita nedumerită de la una la alta neștiind pe care să o aleagă.
Una din fete și mi-am imaginat că este copia a spus serioasă:
— Uite dacă tot ții așa de mult la mine și tot ești atât de dispus să îți cheltuiești anii pe mine mai bine mi-ai face o replică după Amelia fiindcă uite la biata de ea nici nu știe pe care dintre noi să o aleagă.
Ca în transă am luat iepuroaica și am pus-o în cubul principal. Avea patru kilograme dar aveam ochii în lacrimi și nu mi-a prea păsat de asta ci doar mă gândeam că mărețul meu plan s-a dovedit un mare fâs iar pe Kiara o pierdusem pentru totdeauna. Tot ca în trasă mi-am pus antebrațul pe contorul multiplicatorului și am comandat două iepuroaice.
Opt ani mi-au fost luați din viață, am mai rămas numai cu 32 și din cubul secundar au ieșit două iepuroaice în hohotele de râs ale fetelor.
— Asta de ce-ai mai făcut-o nebunule? M-a întrebat una dintre ele.
— Păi dacă tot nu pot avea pe niciuna dintre voi atunci măcar să am și eu o iepuroaică așa cum voi, am spus eu cu glas pierit.
— Atunci ar trebui să ții bine de iepuroaica ta fiindcă și ea tot la noi o să vrea.
Avea dreptate fiindcă deși țineam strâns iepuroaica pe care o alesesem pentru mine ea mea se zbătea să meargă după ele.
La un moment dat făcea așa de urât încât ca să scap de ea fiindcă îmi era frică să nu mă zgârie am încuiat-o în cubul multiplicatorului.
Oare ce a fost în mintea mea atunci? Nu știu dar probabil m-am gândit că dacă cele două fete țin așa de mult la iepuroaicele lor atunci să le dau la iepuroaice cât nu pot să ducă.
Am pus antebrațul pe contorul multiplicatorului, am văzut că mai aveam 32 de ani și că iepuroaica avea patru kilograme. Deci am să multiplic 8 iepuroaice care vor sta în permanență după fundul celor două fete, măcar să le strice cheful de viață. Într-un fele era ca un fel de sinucidere din dragoste fiindcă urma să îmi consum toți anii.
Am tras clapeta de pe panoul de control al multiplicatorului, am vrut să scriu 8 dar am glisat cu degetul să văd până unde se poate ajunge. După cadranul cu cele zece cifre urmau factorii de multiplicare pentru cei care aveau ani de pierdut, cu zece, o sută apoi o mie și au ajuns la puteri dar eu glisam mai departe. În cele din urmă am ajuns la capătul scalei și acolo trona un opt răsturnat, semnul bine cunoscut al infinitului. Înainte să îmi dau seama ce fac, am apăsat pe el cu gândul să pun pe urmele celor două fete o infinitate de iepuroaice care să le strice și lor viața așa cum mi-ai stricat-o ele pe a mea. Poate că mă gândeam că de fapt apăs pe 8 sau cine știe ce mai era în capul meu fiindcă eram convins că nu judecam deloc limpede în clipele alea.
În subconștient îmi dădeam seama că eu, cu cei 32 de ani ai mei pe care îi mai aveam de trăit nu puteam obține mai mult de 8 iepuroaice dar nu îmi păsa și nici nu mai gândeam foarte clar așa că am apăsat butonul de pornire.
O clipă, în timp ce cătușele de plastic mă strângeau din ce în ce mai tare și o arsură ușoară îmi irita antebrațul mi-am adus aminte de primul om pe care l-am văzut murind fiindcă i se terminaseră anii.
Eram copil mic și întâmplător am ajuns într-o zi lungă de vară lângă Alexander, un ziler care își făcea veacul prin localitatea noastră așteptând ca ba unul, ba altul să-i de-a ceva de lucru ca să își mai prelungească zilele. Și când zic să-și prelungească zilele chiar asta însemna pentru că de cele mai mult ori contorul lui era aproape de zero și mereu trebuia să găsească o metodă să mai adauge câteva zile.
Era căzut într-un șanț, beat ca de obicei sau poate chiar un pic mai mult, stare în care îl mai văzusem și altă dată așa că nu asta ne-a atras atenția mie și prietenilor mei de joacă. Răsturnat pe spate în șanț avea mâinile desfăcute larg ca un mic Crist atât că-i lipsea crucea pe care să fie răstignit. Antebrațul stâng era expus vederii și pentru prima dată am văzut cum arată un contor cu mai puțin de o zi pe el. De fapt când am ajuns eu avea de trăit mai puțin de o oră și toți cei din jurul lui așteptau să vadă ce se va întâmpla când contorul va ajunge la zero și el va muri. Când timpul se termina în mod normal oamenii se duceau sau erau duși la Casa Morții și nu vedeau ce se întâmplă cu ei decât angajații care se ocupau de astfel de lucruri.
Din când în când Alexander se trezea din aburii de beție și privea spre noi cu ochi tulburi bâiguind:
— Chemați-l pe Andrew, mai are să îmi dea șapte zile pentru cât i-am lucrat la fermă!
Cineva se pare că chiar a fost până la Andrew pe care îl cunoșteam toți să îi spună ce se întâmplă dar se pare că acesta nu avea timp de un ziler oarecare fiindcă era în toiul unei afaceri importante.
Contorul a ajuns în cele din urmă la numai câteva minute și toți ne-am lungit gâturile să vedem mai bine. Când a ajuns la un minut lumina albastră a contorului s-a preschimbat într-un roșu intens care s-a transformat într-un roz murdar iar pe urmă contorul a dispărut cu totul de pe antebrațul lui Alexander.
Bătrânul Alexander a scos un sunet ciudat ca și cum ar fi sughițat apoi ochii lui albaștri și-au pierdut strălucirea și au rămas așa, privind în gol spre cerul după amiezii. Într-un târziu au venit angajații de la Casa morții și i-au închis ochii iar pe noi ne-au trimis în treburile noastre în timp ce îi puneau trupul pe dric.
Cam așa îmi imaginam că se va întâmpla și mie iar Kiara va ajunge în cele din urmă lângă corpul meu mort și o să mă scalde în lacrimi.
În cele din urmă cătușele de plastic mi-au eliberat brațul și am privit să văd cum arată ultimele mele clipe pe contor. În loc de câteva minute am văzut semnul infinitului pâlpâind pe brațul meu și în spatele meu o voce severă m-a întrebat:
— Poți să-mi spui și mie ce ai făcut?
M-am întors și am văzut o fată de vreo 23 de ani, blondă, drăguță dar cu o figură amenințătoare și care mă privea crunt.
— Păi am vrut să multiplic niște iepuri … și am apăsat greșit pe tastele de comandă.
A mai făcut un pas și mi-a privit antebrațul.
— Ești nebun, a șuierat ea. Cum ai făcut așa ceva?
Dinspre Multiplicator s-a auzit un fâșâit și panoul de control a dispărut ca și cum o forță nevăzută l-ar fi absorbit în interiorul aparatului.
Cubul al doilea a scos un pocnet și o paletă a împins afară prima iepuroaică din cele opt. Sau din infinitatea celor pe care le comandasem. Nu mai știam nimic și în mintea mea era o nebuloasă cumplită.
Fata s-a aplecat spre iepure și a ridicată de urechi privind-o atent apoi mi-a spus:
— Nu e iepure ci iepuroaică și ca balamucul să fie complet este și gravidă. O să ne umplem de iepuri tipule, a zis ea clătinând din cap.
A clipit din ochiul stâng semn că apela Baza de Date apoi a continuat:
— La rasa asta de iepuri perioada de gestație este de 28 de zile și ajung la maturitate sexuală la cel mult patru-cinci luni când fac între șase și zece pui.
Am încercat să o dau pe glumă și am spus:
— Măcar să le fi pus și ceva morcovi să îi multiplic ca să aibă ce mânca.
M-a privit tot încruntată și a adăugat:
— Tu chiar nu știi nimic despre Multiplicator. Toate ființele vii obținute cu el deși se comportă normal nu au nevoie nici de aer nici de apă și cu atât mai puțin de mâncare. Se hrănesc din energia primordială a Universului, de unde se alimentează și Multiplicatorul. Așa că iepurii ăștia se vor tot înmulți și după ce vor umple planeta se vor extinde în spațiu până când vor umple tot Universul.
Cubul al doilea a mai scos un pocnet și paleta a împins o altă iepuroaică afară.
— Bine eu nu știu nimic despre Multiplicator dar tu de unde știi atâtea? am întrebat-o eu cu un tupeu pe care nu mi-l recunoșteam.
Și-a prins capul în mâini ca și cum s-ar fi gândit ce să îmi răspundă. În cele din urmă a spus:
— Eu sunt cea care am luat în leasing Multiplicatorul. Trebuia să am grijă de el, lucru care mi s-a părut destul de ușor până astăzi și eram plătită în fiecare zi la ora 12 cu zece la sută din anii cumulați de mașină. Nu mi-am imaginat că așa ceva s-ar putea întâmpla. La instructajul făcut am fost asigurată că mașinăria funcționează singură, că este complet autonomă. Doar încasează anii și livrează copiile.
A privit lung spre locul unde înainte fusese panoul de control al Multiplicatorului. A dat cu degetul pe plasticul neted și m-a întrebat:
— Cum îți explici că a dispărut panoul de control?
A ridicat din umeri nedumerit. Adică ea mă întreba pe mine. Dar ca să nu par chiar așa de prost cum mă credea Kiara am riscat un răspuns bănuind că de fapt mă pune la încercare.
— Păi dacă a acceptat comanda să multiplice o infinitate de iepuroaice, cam câte una pe minut asta înseamnă că o să-și termine treabă peste o infinitate de minute așa că în vremea asta nimeni nu mai poate introduce nicio comandă nouă deci nu mai este nevoie de panou până atunci. Adică din câte mai știu eu despre infinit, niciodată!
A plecat capul ca și cum ar fi fost de acord cu explicația mea apoi mi-a întins brusc mână:
— Pe mine mă cheamă Eva. Pe tine?
— Eu sunt Adam, am spus eu și un scurt fior m-a cuprins fără să îmi dau seama de ce.
— Asta nu sună deloc bine, a spus ea dar fără să îmi explice mai mult.
— Păi poate că ar fi bine să îmi spui! m-am îmbățoșat eu.
A ridicat din umeri dar cum o priveam fix în cele din urmă mi-a răspuns:
— A mai fost o pereche de Adam și Eva în istoria omenirii și din câte îmi amintesc au făcut o grămadă de prostii cu consecințe dezastruoase.
M-am gândit la ce a spus ea dar tot nu mi să părea un motiv de îngrijorare așa de mare așa că i-am răspuns:
— Cu micul amendament că noi nu suntem o pereche ci două persoane care s-au cunoscut azi și în afară de asta parcă cea pornită pe rele în istoria omenirii a fost Eva și nu Adam.
— Păi poate în varianta pe care o trăim noi Adam o să fie cel care o dă în bară.
Nu am răspuns și am privit la Multiplicator care insensibil la discuțiile noastre „construia” câte o iepuroaică pe minut accelerându-și parcă ritmul cu fiecare nouă multiplicare.
— Parcă și-a mărit ritmul, am spus eu privind la iepuroaicele care ieșeai una după alta și se împrăștiau amușind prin târg ca și cum ar fi căutat-o pe Kiara.
— Ai dreptate, a spus Eva după ce a cronometrat apariția la câteva iepuroaice. Bănuiesc că după ce memorează structura unei iepuroaice scurtcircuitează cumva etapele.
O iepuroaică a venit lângă mine să-mi miroase piciorul dar am împins-o și atunci a plecat și ea aiurea după celelalte.
— În cazul ăsta de ce nu îl oprești?
— Nu pot, a spus ea exasperată.
— Atunci distruge-l! am zis eu hotărât.
— Nici asta nu pot! a replicat ea.
— Ei pe naiba, am ricanat eu. Orice obiect poate fi distrus.
A scos pistolul de la șold și mi l-a arătat:
— Mai puțin obiectele create de Primi Oameni. Privește aici!
A dat pistolul pe maximum de putere și a tras într-un colț al primului cub care a căpătat o culoare purpurie și s-a dezintegrat.
Cubul transparent era acum fără un colț și m-am întors triumfător spre Eva:
— Ai văzut? Ai văzut că poate fi distrus?
— Așteaptă puțin, a spus Eva și a arătat spre partea de cub lipsă.
Ca de nicăieri particule de materie au apărut în preajma cubului și în numai câteva clipe cubul era din nou intact.
— Când am preluat cubul, și am semnat contractul de leasing mi-am făcut griji de integritatea Multiplicatorului și cei care mi lau dat au spus că nu poate fi distrus nici cu o bombă atomică fiindcă matricea lui este încastrată în matricea Universului și va exista pentru totdeauna. Nu prea i-am crezut dar câteva întâmplări de-a lungul timpului de când am grijă de el m-au făcut să mă conving fără să îmi pun prea multe întrebări. Eram mulțumită că în fiecare zi la ora 12 luam 10% din încasările ultimilor 24 de ore.
A întors antebrațul spre mine și mi-a arătat contorul ei:
— Și uite așa, fără să fac aproape nimic am adunat 747 ani până acum.
Am fost tentat să privesc iar infinitatea mea de ani dar văzând că a căzut pe gânduri și își mușcă buzele m-am abținut ca să nu o distrag.
După câteva minute de tăcere a oftat greu apoi a spus:
— Concluzia este că am încurcat-o așa că va trebui să fugim!
Am pufnit disprețuitor:
— De ce să fugim? Numai din cauza unor iepuri?
A fost rândul ei să mă privească disprețuitoare înainte de a-mi răspunde:
— Nu, nu o să fugim din cauza la niște iepuri ci din cauza la o infinitate de iepuroaice gravide.
Uitându-se la mine ca să vadă dacă am asimilat informația m-a prins de mână și m-a tras până la un bancomat:
— Schimbă vreo trei ani în credite fiindcă o să avem nevoie de numerar acolo unde o să mergem.
Mi-a pus mâna în bancomat și am bombănit:
— Dar de ce eu și nu tu?
A privit în jur ca să fie sigură că nu o aude cineva apoi a spus șoptit:
— Pentru că eu am numai 747 ani și tu ai o infinitate de ani la dispoziție. Ca să nu mai vorbim de faptul că o să avem nevoie de ei ca să reparăm pe cât putem prostiile tale.
Am ridicat cele trei mii de credite pentru cei trei ani consumați, apropou numărul de ani a rămas tot infinit fiindcă atâta lucru știam și eu că dacă scazi trei din infinit rămâne tot infinit, dar îmi plăcea să o contrazic.
— Haide spre stația de taxiuri, a spus ea și părându-i-se că merg prea încet m-a tras iar de mână după ea.
În timp ce mă trăgea după ea m-a întrebat din mers:
— Pe cine mai ai pe planeta asta? Părinți, frați, surori.
Am scuturat din cap:
— Nu am pe nimeni! Părinții mei au murit când aveam trei ani și am fost tot dat în plasament familial de la o familie la alta. Ar fi o fată, Kiara, dar dacă tot nu mă iubește ce rost ar avea să o iau cu mine.
— Chiar așa, a spus ea cu un surâs care mi s-a părut ușor batjocoritor.
Când am ajuns lângă taxiuri a ales unul care arăta mai bine și după ce ne-am instalat a spus:
— La astroport, vă rog!
Șoferul, un bărbat între două vârste, cu o mustață impresionantă s-a întors încurcat spre noi:
— Nu vă supărați dar este o cursă mai lungă așa că m-a simți mai liniștit dacă ați plăti înainte. Costă 50 de credite că am mai făcut cursa asta.
Eva mi-a dar un cot și m-am scotocit în buzunar după o hârtie de 50 pe care am scos-o pe ferite ca să nu vadă câți bani am în total.
Probabil că îi păream cam tineri ca să avem atâți bani dar și eu auzisem tot felul de întâmplări pe drumul din oraș la astroport. Oricum cu Eva alături și mai ales cu pistolul ei nu îmi era prea frică.
Șoferul a pus banii în portofel și a pornit în trombă ca pentru a ne arătat că își merită banii.
După ce a ajuns la șoseaua principală a lăsat-o mai încet și ne-a întrebat întorcând capul pe jumătate spre noi:
— Ce s-a întâmplat în târg că părea mult mai multă vânzoleală decât de obicei?
— Cineva a comandat vreo sută de iepuri la multiplicator și acum au început să iasă și au împânzit tot târgul.
— Aha, s-a declarat mulțumit șoferul. Parcă am auzit așa ceva prin stație dar parcă nu mi-a venit să cred că cineva ar putea să facă așa o prostie.
A condus mai departe în tăcere și chiar când să ajungem la astroport dinspre Eva s-a auzit un clinchet ușor.
Am ridicat întrebător din sprâncene dar ea a dus un deget la buze și mi-a făcut semn să tac. Apoi în timp ce șoferul taxiului a oprit pentru control la intrarea în astroport ea mi-a șoptit ușor:
— Zece la sută!
Și mi-a arătat pe furiș contorul de pe antebrațul ei unde la fel ca și pe al meu trona acum semnul infinitului. Era ora doisprezece și îi intrase zece la sută din încasările zilei precedente.
Am înghițit în sec cu o ușoară invidie pentru că într-un fel mă credeam unic dar era clar că zece la sută din infinit era tot infinit.
Am coborât din taxi urmărit de privirile curioase și nedumerite ale șoferului care, cu intuiția specifică acestei meserii parcă simțise că este ceva în neregulă cu noi. Poate faptul că eu aveam 17 ani ea vreo 23 de ani și nu păream nici rude și nici iubiți.
Oricum în curând va avea alte probleme și el și ceilalți locuitori ai planetei cu mult mai mari decât perechea ciudată formată din mine și din Eva.
Ne-am așezat pe niște scaune comode în sala de așteptare a astroportului și am văzut că își controla din când în când antebrațul ca și cum nu i-ar fi venit să creadă ce vedea acolo.
Când a întrebat ce avea de gând să facă s-a încruntat și mi-a răspuns în șoaptă:
— Să studiez plecările navelor și să găsesc una care să ne ducă cât mai departe de aici.
— De ce? am întrebat eu deși bănuiam răspunsul.
— La facultate aveam un profesor de astronomie care mereu își presăra cursurile cu tot fel de glume încercând să își facă orele monotone mai atractive. La început de tot ca să ne facă să înțelegem infinitatea Universului și greutatea oamenilor simpli să îl înțeleagă ne-a spus o istorioară care suna cam așa: „ Un savant bine cunoscut (unii spun că a fost Bertrand Russel) a ținut odată o conferință publică de astronomie. El a arătat cum pământul se învârtește în jurul soarelui și cum soarele, la rândul său, se învârtește în jurul centrului unei colecții vaste de stele numitã galaxia noastră. La sfârșitul conferinței sale, o bătrânică din fundul sălii s-a ridicat și a spus: „Ceea ce ne-ați spus sunt prostii. În realitate, lumea este un disc așezat pe spatele unei broaște țestoase gigantice.“
Savantul a avut un zâmbet de superioritate înainte de a replica: „Și pe ce stă broasca țestoasă?“ „Ești foarte deștept, tinere, foarte deștept,“ a spus bătrâna doamnă. „Dar sunt broaște țestoase până jos.”
Văzând că o privesc fără să spun nimic m-a întrebat:
— Ai înțeles ceva din tâlcul acestei povestiri?
Am ridicat din umeri:
— Da sigur că da. Baba aia era proastă.
S-a scărpinat în cap apoi a spus șuierat:
— Iar tu ești de trei ori mai prost ca ea!
A fost rândul meu să mă încrunt și am întrebat îmbufnat:
— Acum de ce mă faci prost?
— Fără nici un motiv, a răspuns ea și s-a ridicat să meargă spre casele de bilete. Mă gândeam doar că ai să te prinzi că ceea ce era o simplă butadă la bătrâna doamnă în cazul nostru este o realitate cumplită numai că în loc de broaște țestoase va fi plin până jos de iepuri.
Văzând că rămân pe gânduri și că ezit să mă duc după ea m-a prins iar de braț și m-a tras spre casele de bilete:
— Încearcă să rămâi cât mai aproape de mine fiindcă așa nu va trebui să dăm de două ori explicații dacă cineva observă contorul nostru de ani.
— Păi să spunem că suntem frați și că am primit anii ăștia ca moștenire de familie.
M-a privit lung apoi a zis:
— Ai citit prea multe romane SF dar e o ideea care s-ar putea să meargă.
Până la urmă nu ne-a întrebat nimeni nimic așa că am luat amândoi bilete până la Epsiloni Eridani, un sistem stelar aflat cam la zece ani lumină de noi.
Când am întrebat dacă nu este cam aproape ridicat din umeri și m-a lămurit numărând pe degete:
— Este prima navă care pleacă, în Epsiloni Eridani este un nod important de comunicații și nu în ultimul rând o să mă simt mult mai liniștită când între noi și iepuroaicele tale o să avem pus măcar un „salt”.
Atât lucru știam și eu să deplasările navelor între stele se făcea cu ajutorul „salturilor” prin hiperspațiu dar nu am mai cerut explicații fiindcă ne venise rândul la îmbarcare.
În timp ce eram în spațiu și așteptam ca nava să acumuleze energie pentru primul salt așteptam în cabina noastră să ne vedem plecați odată din preajma pământului și să punem cel puțin un salt între noi și el. Până la Epsiloni Eridani era nevoie de trei salturi dar din câte mi-a explicat Eva care mai călătorise între stele, noi pasagerii nu aveam să simțim absolut nimic deși căpitanul navei avea să ne anunțe în difuzorul din cabină că saltul avea să fie efectuat.
După ce am făcut primul salt m-am apropiat de hublou și am privit îngrijorat în urma noastră.
— Unde te tot uiți? m-a întrebat Eva după ce a văzut că am privit a treia oară pe hublou.
— Să văd dacă ne ajung iepurii.
Eva și-a dat o palmă peste frunte apoi m-a privit lungă să vadă dacă vorbeam serios. Văzând că sunt cât se poate de serios mi-a explicat:
— Va dura ceva timp până când iepuroaicele tale vor umple planeta și vor invada spațiul așa că liniște-te. Important este să punem câți mai mulți ani lumină între noi și planeta noastră dragă pe care tu cu mintea ta deșteaptă ai infestat-o cu iepuroaicele tale gestante.
Aveam multe comentat la felul cum punea ea problema dar nu eram foarte bun la retorică așa că am preferat să tac. Și totuși în cele din urmă nu m-am mai răbdat și am întrebat-o:
— Și totuși, după infinitate de timp, când în cele din urmă iepuri ne vor ajunge, ce se va întâmpla cu noi. Vom muri sufocați de iepuri?
Eva s-a așezat mai comod în fotoliu și a spus:
— Cei cu infinit pe mâini nu pot muri fiindcă are grijă Universul de ei. Și acum lasă-mă să dorm până când ajungem pe Epsiloni Eridani. Vom hotărî acolo ce o să facem mai departe.
Am tăcut și am privit la ea cum doarme liniștită dar eu mă ridicam și zece în zece minute și priveam pe hublou în spatele navei. Printre stele mi se părea că zăresc strălucind ochii roșii al miliardelor de iepuroaice care ne urmăreau.