|


Cele câteva vagoane de călători ale trenului mixt, intercalate între cele de marfă, păreau unele de jucărie. Dimineața, la ora 7 și 45, încăpeau de-a valma în ele muncitorii, portarii și paznicii, care-și terminaseră schimbul și se îndreptau spre casele lor devenind, pentru 12 sau 24 de ore, unii mai norocoși pentru 48, țărani muncitori pe ogoarele înfrățite ale C.A.P.-ului. Încăpeau tot aici, dar și în cupeul de clasa întâi, învățători și profesori, de ambe sexe, câțiva ingineri agronomi, medici veterinari și umani, ce mergeau, fără tragere de inimă, spre locurile lor de muncă din satele prin care trecea mocănița.
Călătorii, oricât de grăbiți ar fi fost, nu puteau ajunge mai repede la destinație. Depindeau de viteza de deplasare a locomotivei cu aburi care, oricum, mergea mai repede ca un atelaj cu doi sau mai mulți cai. Scria, doar, pe o placă metalică, prinsă de ea cu nituri, cu litere tot metalice ieșite în relief: iuțeala maxima 35 kilometri pe oră. Probabil că tot așa scria și în 1910 când a fost dată în folosință calea ferată îngustă, cu ecartament de 760 mm., Sibiu- Agnita-Sighișoara.
Prin fumul gros de țigară, vocile se întretăiau. Cam toți vorbeau și se părea că nu ascultă nimeni. Din când în când, atenția era atrasă, totuși, de câte un povestitor.
- Să vedeți, zise Cimpoca, ce a pățit nepotul ăsta al meu care de abia a împlinit cinci ani. L-o luat noru-mea, adică mamă-sa, și pe el în târg când a fost să vândă varza de pe lotul personal. Stătea copilul lângă grămada de varză și se uita curios la forfota din jur. O fi stat el, cât o fi stat, dar trebuie că s-a plictisit și a ieșit de după grămadă strecurându-se printre oameni. Mumă-sa nu i-a simțit lipsa, nici el pe a ei. A ajuns în sectorul unde se vindeau orătănii. A căscat gura la cele câteva găini și un cocoș dintr-o ladă ce se afla lângă o căruță, apoi la un purceluș de câteva luni adus, tot pentru vânzare într-o lădiță. De gospodarul care avea purcelașul s-a apropiat un milițian.
- Cu cât dai purcelul, moșule ?
- Cu 20 de lei kilogramul, la viață.
- Ai dovadă?
- Ce fel de dovadă îți trebuiește?
- De la contract.
-N-am înțeles.
- Cum n-ai înțeles? Trebuie să dovedești că ai contractat cu statul cel puțin un animal din acea specie ca să poți vinde unul pe piața liberă
- Ce specie? Ãsta-i un purcel de la scroafa mea și fac ce vreau cu el!
Omul și-a dat seama că n-are cum o scoate la cap cu milițianul, se apropie cu spatele de căruță și trase, pe nevăzute, cuiul de la zăvorul ce închidea ușa de de la ladă, apoi s-a depărtat. În timp ce milițianul cerea omului buletinul, purcelul a dat cu nasul, ușa s-a deschis și a sărit jos luând-o la fugă printre picioarele oamenilor. L-a lovit și pe copilaș care a căzut și a început să strige de s-a auzit până departe:
- Mumă!...Mumă!...hai și scapă-mă! Scapă-mă, mumă!...
Toate astea mi le-a povestit bătrânul Irimie, vecinul. Era și el prin târg să vadă prețul bucatelor. L-a recunoscut pe copilaș, dar nu s-a dus imediat la el. I-a părut interesantă convorbirea milițianului cu copilul, de aceea a stat și a ascultat.
- Ești numai singur, măi copile?
- Îhî.
- Cum ai ajuns în piață, de unde ai venit ?
- Din Odesa.
- Chiar mă, și cum ai ajuns până aici ?
- Cu mocănița, cu muma și cu doi saci de varză.
- Și unde-i acum mamă-ta
- Nu-ți spun, urâtule!
A plecat milițianul lăsându-l în plata domnului, dar și pe omul cu purcelul.
A dat Irimie să se apropie de copil, însă, între timp, a intrat în vorbă cu el o doamnă.
- Cei cu tine, copilaș, cine te-a supărat?
- Nu m-a supărat nimeni, dar n-ai văzut-o cumva pe muma?
- Nu, scumpule, nici nu știu cum arată.
-Îți spun io, îi faină, nu ca tine, are șurț vânăt și năframă galbină.
A plecat și doamna parcă bosumflată.
Irimie s-a dus la copil, l-a luat de mână. Acesta l-a recunoscut și s-a bucurat. Au plecat împreună și au găsit-o pe noru-mea, mama copilului, lângă grămada împuținată de varză. Ea nici n-a știut de pățania copilului cu purcelul. Doar după ce i-a făcut baie, sâmbătă, a văzut că este tot zgâriat pe picioare.
- Apoi, copiii din ziua de astăzi, nu mai știu niciun respect, zise un altul. Uite pe vremea mea, când intra învățătorul ăl bătrân în clasă, nu se auzea nici musca, n-ar fi îndrăznit vreunul să crâcnească. D-apoi și nuiaua, s-o fi auzit numai cum vâjia și era destul, nu-ți mai trebuia altceva. Stană de piatră eram, nu ca acuma când toți vorbesc neîntrebați. Treci pe lângă școală și parcă încep a te durea urechile de hărmălaia ce se aude.
- Și învață fel de fel de prostii, completă un altul. Uite din cauza a doi derbedei din clasa a șaptea era să rămân fără soacră.
- Cum așa?
- Au învățat, zic ei, pe la școală, că trebuie să-i ajute pe bătrâni.
- Și nu-i învață bine?
- Bine, pe dracu! Soacră-mea a cam dat în mintea copiilor și mereu zice că vrea acasă, la Cornățel, de parcă n-ar ști că acolo nu mai are pe nimeni. De multe ori își ia bastonul și o traistă și zice că merge la gară să se suie în mocăniță. Noi o lăsăm în pace, până la gară îi departe și apoi chiar de ar ajunge nu s-ar putea sui în tren. Acum vreo câteva zile, cum, necum, a ajuns în gară când trenul era gata de plecare. Conductorul a făcut cu stegulețul semn mecanicului că poate să plece.
Atunci au apărut cei doi, au luat-o unul de o subțioară, celălalt, de alta și zdup! cu ea pe platforma din spatele ultimului vagon. Și a plecat soacră-mea. În câteva ceasuri era la Sighișoara. Acolo a înnoptat. Noroc că a văzut-o șeful gării când s-a dus să controleze garnitura ce a doua zi trebuia să se întoarcă.
- Unde ai vrut să ajungi, măicuță?
- La ... Cor-nă-țel!
I-a fost milă de ea și a culcat-o sala de așteptare. A urcat-o apoi în același tren care făcea calea întoarsă, spunând-le conductorului și frânarului să aibă grije s-o coboare
La Cornățel șeful gării, Drăghici, a rezolvat problema, deoarece un acar, de loc din Cașolț, a zis că o cunoaște pe bătrână fiind vecini.
După aproape două zile, soacră-mea a ajuns din nou acasă, vie și nevătămată, dar obosită și flămândă.
În timp ce unii povesteau și cei mai mulți ascultau, locomotiva mocăniței pufăind din greu înainta încet, dar sigur.
- Iaca, ne apropiem de satul nostru, zise Cimpoca. Mă tot întreb și nimeni nu mi poate spune, de ce i se zice uliței pe lângă care trece trenul, la intrarea în sat, Odesa? că nu știu să fi fost ruși pe aici.
Dar, uite-mi-l și pe năzdrăvanul de nepot, îmi face cu mâna. Să trăiești, nepoate!