A trecut mult, foarte mult, timp de atunci. Tot mai puțini sunt cei care și-l aduc aminte. Era un om gras, cu mers legănat ca de gâscă. Purta un costum, de o culoare nedefinită și aproape tot timpul, în deplasările lui zilnice avea un coș de răchită agățat de brațul drept. Mersu-i legănat era accentuat poate și de pantofii cu unul sau două numere mai mari. Pantofii îi ieșeau în evidență și datorită unor „stopuri” artizanale făcute chiar de el, ca la pantofii fotbaliștilor. Dacă la fotbaliști stopurile au menirea de a evita alunecarea în urma unei frânări bruște, la el acele stopuri trebuiau să-i protejeze talpa de uzură. Avea și un nume ciudat: Liu. Vanghelie Liu. De unde o fi venit în orașul nostru? O fi avut, după nume, origini megleno române? O fi știut, cu siguranță, Chiță Pop, profesorul de Limba și literatura română, care pentru un timp a fost inspector șef la Secția de învățământ a raionului. Dar nu ne mai poate spune fiind, de acum, în rândul celor ce au dat vama lui Charon pentru a trece Styxul. Sigur, el a fost cel care l-a angajat la Liceul Comercial, transformat în Școala medie tehnică de Comerț, ca să predea merceologia, aceea știință care studiază din punct de vedere fizic și chimic, bunurile destinate vânzării.
N-avea prieteni și nici rude. Totuși, la un moment dat apărea cu un copil, cam de vârsta grădiniței, de mână. Apoi anii au trecut, copilul a crescut și a dispărut din viața lui. Cum o fi obținut apartamentul de la etajul întâi a unei case de pe strada Moscova ? Locuiau aici, prin repartiție de la ILL, reprezentanții clasei muncitoare, vechii proprietari fiind fie la pușcărie fie prin subsolurile unor clădiri administrate de același ILL. Copiii cartierului, învățați probabil de alții mai mari, când îl vedeau strigau după el „uite Liu, dați cu pietre”. Unii chiar dădeau.
Au trecut, unul după altul, anii. Mai marii învățământului i-au retras titulatura. A rămas profesor suplinitor. Se apropiau anii pensiei. Ca să n-o piardă fost nevoit să facă naveta undeva la țară, ca să predea Chimia. O ploaie de primăvară l-a udat până la piele. De aici i s-a tras sfârșitul, de la tuberculoza galopantă pe care o contactase în urma acelei ploi.