Tata n-o înșelase niciodată pe mama. Mama nici atât. Mai auzeam noi câteodată prin casă vorbindu-se de câte o „fustă”. Fusta era dintotdeauna, rămânea acel „obiect de îmbrăcăminte femeiască, care acoperă corpul de la talie în jos”. Bunica ne tot concepea la mașina ei nemțească. Recunoșteam: preferam rochia: cu fundițe, cu breteluțe etc., cu toate că mai nicio definiție de dicționar nu reușise să ne convingă de frumusețea ei. Mizam pe contactul direct, pe deplina interacțiune cu referentul. Pe fler. Copilăria avea aria ei de percepții nealterate, acea complicitate tainică suportând, ce-i drept, o anumită diluare „în trecerea către”, nepierzându-se însă vreodată. Nu în cazul nostru. De altfel, nici noi nu ne iscasem în urma vreunui „lucru rușinos”: așa cum nu exista trădare, nici „altele” trebuie că nu fuseseră! Mama simțise încă de la început că nimeni altul nu s-ar fi priceput așa de bine să ne împodobească bradul ca tata. Nimeni n-ar fi știut să ne procure acele stări care cu nimic nu trec ele, nici la delete-ul cel mai înverșunat al timpului! Tata o privea: atunci, curtea lui se umplea de gladiole, pe nevăzute se făcea a noastră. Așa am apărut noi, când anotimpurile dădeau în scris c-aveau să se sălășluiască o vreme bună în lunca noastră.






(Da, fusta era o amărâtă de textilă, ce se izinea la o primă purtare, la o primă trecere prin apă: nu rezista și gata.)