Clădirea corpului de gardă din pădure se afla în renovare. Era vară, așa că ni s-a pus un cort de campanie enorm ca să încăpem toți, noi cei douăzeci și nouă de soldați de la U.M.01589 puși să păzim depozitul de muniții din pădurea Furceni, la câțiva kilometri de Tecuci. Ni s-a părut mișto, ne simțeam în tabără, nu în armată. Uriașul cort avea paturi suprapuse de o parte și de alta a lungimii sale, despărțite de un culoar cât să se petreacă două persoane. Pe jos, în loc de gresie, pământul prăfuit al pădurii. Ca să ne stăvilească entuziasmul, locotenentul Mâțu ne-a dat de înțeles că șobolanii pădurii, păroși și mari cât pisicile, vor dormi cu noi. L-am luat în râs: care șobolani ai pădurii? Ce specie de șobolani mari și păroși cât pisicile a pomenit el? Hai să lăsăm glumele răsuflate, tovarășe locotenent!, făceam noi pe bravii. Râdeam noi, râdea și el, parcă dând în vileag exagerarea. Ziua se făcea blândă odată cu lumina ei iar soldații care nu urmau să intre în post se pregăteau de somn ca să fie proaspeți la miezul nopții, când le venea rândul de gardă. Printre ei, și eu. Pusesem ochii pe un pat din colț, de jos, și începusem să mi-l aranjez cu lenjeria abia luată în primire când am auzit un foșnet sub el și o trecere în viteză a "ceva". Am crezut că vreun camarad aruncase cu un con de brad sau o cu roșie luată de pe câmpul C.A.P.-ului de dincolo de pădure, de unde ne "aprovizionasem" la sosirea din unitate. M-am uitat sub pat: zeci de urme ca de piciorușe de vrabie marcau solul prafuit. M-au trecut fiorii. Fusese un șobolan, altceva nu avea ce! Locotenentul Mâțu nu mințise, se lăsa seara și ieșeau rozătoarele din scorburi și ascunzișuri. Speram ca măcar să fi exagerat și să nu avem parte de șobolani mari cât pisicile. Aiurea! Au apărut de nicăieri, mari și urâți, punând rapid stăpânire pe cortul nostru imediat ce lumina zilei a sărăcit de tot. Unica soluție îmi rămăsese, în naivitatea mea, urcatul într-un pat de sus. Nu cunoșteam abilitatea șobolanului de pădure... Eram cu toții oripilați de guzganii care năvăliseră în căutare de hrană și ne cocoțaserăm claie peste grămadă în paturile de sus, egoiști, lăsându-le pe cele de jos camarazilor care urmau să iasă din post la miezul nopții. Afară, locotenentul Mâțu, comandantul nostru, râdea și fuma liniștit la masa improvizată de zidarii care ne renovau corpul de gardă și tocmai plecaseră la casele lor. Nu m-ați crezut, 'ți-ai dracu' de ratați! Bă, ne fură inamicul gagicile dacă țara asta s-ar baza pe voi, futu-vă rasa-n cur de căcănari! Râsul îi suna ca din fundul pământului iar vorbele parcă îi tunau, așa ne făcea oroarea să percepem lucruri care, altminteri, treceau nebăgate în seamă. Înainte să mă izolez etanș sub patura aspră am strâns tare la gură punga cu roșii culese de la C.A.P. și, într-un exces de deșteptăciune (credeam eu), am agățat-o de o sârmă atârnată în mijlocul cortului, considerând metoda perfectă pentru a ține departe lăcomia șobolanilor pentru ca imediat să mă refugiez sub pătura strânsă bine și ea, ca și punga cu roșii. Nu am închis un ochi în acea noapte. Șobolanii au ajuns peste tot de parcă aveau aripi. Le-am simțit greutatea pe pătură, de-a lungul întregului meu corp și le-o mai simt și acum, după mai bine de treizeci și cinci de ani. Am intrat în post la miezul nopții cu bucurie, să scap de ei. La întoarcere în cort, în buza dimineții, mi-am găsit camarazii dând lupte grele cu oribilele arătări păroase, maro și mari. Nimeni nu dormea, începuse războiul nostru complet neprevăzut. M-am integrat și eu. Bocanci aruncați după guzgani, bâte improvizate din ramuri, paturi de armă mânuite cu scârbă și chiar baionete folosite drept strivitoare nemiloase. Tot ce prindeam era bun ca armă. Am văzut șobolani agățați de punga mea cu roșii din tavan și nu înțelegeam cum reușiseră. I-am observat cum se urcau în viteză pe pereții cortului și cum săreau direct pe pungă, agățându-se cu ghearele de ea, de pe la jumătatea peretelui de cort. Eram uluit dar și rupt de somn și de scârbă, o scârbă pe care nu o mai simțisem vreodată până atunci și nici nu am mai simțit-o până azi, când transcende un pic prin amintire și mă înțeapă. Încercam, însă, și un soi de admirație pentru acele animale incredibil de pricepute la a domina tot ce își propuseseră. A doua pungă cu roșii, mai mică, cu care mă întorsesem din post, am pus-o sub pernă, m-am băgat și eu în pat îmbrăcat și am învelit totul cu pătura ca de pâslă, grea și aspră. Am stat și am ascultat lupta camarazilor, chițăitul agresiv al rozătoarelor și i-am simțit cum mă călăresc în voie și cum îmi mănâncă și din roșiile de sub pernă... La răsărit au dispărut ca la un semn. Deși nedormiți, am ieșit la contraatac. Locotenentul Mâțu, care a apărut din corpul de gardă, unde zidarii îi amenajaseră un pat, ne-a învățat să luam găleți cu var nestins și să aruncăm la rădăcinile copacilor ca să iasă șobolanii. Și ieșeau, iar noi îi așteptam cu bâte și bolovani și poftă de răzbunare. A fost măcel. Erau infiniți. Ne-am convins de asta în cele șase nopți următoare de dormit în cort. Ne obișnuisem cu ei. Nu le-am mai lăsat nimic de mâncat și ne-au călărit mai puțin. Mutați înapoi în corpul de gardă după renovare, am crezut că am ajuns în Paradis. Din când în când, visez șobolani uriași, păroși și maronii. Unii vorbesc și mă întreabă unde țin roșiile...