Nu avusesem eu nevoie de vreo înscriere în scheme predefinite. Nu stătusem să despic firul în patru, nici să mă întreb: ei bine, dar... restul? Și asta nu pentru că aș fi fost vanitoasă închipuită răzgâiată. Pur și simplu mă încredințasem STĂRII, nevoii vitale de ea. O lăsasem să mă inunde, să-mi intre în fiecare părticică de alții nevăzută, să mă facă una cu ea! Desigur, trebuie că era un moft, chiar o nebunie pentru cei mai mulți, obișnuiți, programați să treacă peste orice nu se vedea cu ochiul liber. Numai eu îi permisesem fericirii să mă deposedeze oleacă de mine, cea comună cea banală cea neadevărată, complice asumându-mi – atât cât putea s-o facă o adolescentă de 14 ani și jumate – ieșirea din rând, ghionturile, nerecunoașterea tovarășilor de breaslă, nu și de... Joc. Lăsam în urmă chimie fizică matematică, perspectiva înfricoșătoare a unui orar supraîncărcat cu materii atât de puțin... uman(ist)e, faptul că poate nu eram cea mai dotată pentru astfel de științe mult prea... exacte, deși în adâncul meu intuiam: aș fi putut face medicină cu brio! Sfârșitul de an se așezase blând, oarecum atipic în raport cu iernile copilăriilor mele. O umezeală primăvăratică fără urmă de decembrie îmi mângâia, tineri, obrajii catifelați și buzele mele poate prea mult date cu roșu, într-un pact cu timpul ce mi-l doream parfumat: nu-l scăpam, deci, prea mult din mână: simțeam: era una din zilele acelea care urmau să se înstăpânească definitiv în palmaresul memoriilor mele afective, concurență făcând celor mai redutabile exemplare ale Amintirii. Astfel reconstituită, mă abandonasem Călătoriei, Drumului de la noi de Acasă la Bunici, în fapt tot... Acasă. Ușoară ca fulgul, îmi simțeam, lungi, cizmele cum îmi îmbrăcau genunchii, făcându-mă și mai înaltă, și mai domnișoară. În falduri suprapuse, fusta castanie îmi încingea talia ce se tot subțiase de la o vreme... Îmi iubeam părul care în sfârșit se hotărâse să crească îndeajuns de mult, cât să-mi completeze perfect alura de prințesă cochetând cu depărtările, intimizându-le. Din sfiiciunea aparent glacială a Lunii îmi alimentam argintiul cerceilor, licuricii degetelor. Ritmat, sternul meu capta, cu forța unei cutii de rezonanță magnifice, muzica abisală a sferelor. Acolo, în lăuntru, înfiripam, cu inexactitate poetică, masa aceea a timpului, la care nu se sfia viața a-i dicta ’mneaei morții. Ne regăseam cu nemiluita generații nesfârșite, la fel de vii, vorbitoare, mai mult cântătoare ale aceluiași grai, de la începuturi...



N-a fost nevoie de vreo decretare oficială a trecerii, nici de vreun aparat de măsurat clipa, de pocnitori..., alte artificii... Starea de grație mă propulsase în Timpul Nou, retrezindu-mă