Dar chipul meu refuza să mai apară. În lumea celor văzute, mă înfățișam eu... în absența mea. Nu m-am gândit atunci Ce o să zică lumea? – mult mai greu îmi era mie cu mine să mă împac, mie să mă înfățișez. Eu, care mă credeam, eu care simțeam, eu care, mai exact, eram,... rămâneam o „femeie frumoasă”. Una ce de multă vreme își făcuse un obicei din a se privi în câte o oglindă! Când lumea devenea deodată posedată, hidoasă în nălucirile ei. Și atunci îmi plăceau ochii mei, nu știu prin ce întâmplare făcuți a nu le oglindi lor vreodată hidoșenia, răutățile! Cel mai mult îmi plăcea felul în care nu puteam, nu era cazul, cel puțin deocamdată, să mă predau timpului, prădălniciilor lui! Era ceva catifelat. Ceva cu miros de miere sau de vanilie și acea consistență de crăițe prelungindu-și, mântuitoare, grația în vecinătatea picioarelor deraiate, făcute instantaneu să-și reia calea. ERAM EU, CEA DINTOTDEAUNA! ȘI ASTA ÎN MOD CERT MĂ FĂCEA FRUMOASĂ, O PACOSTE CHIAR PENTRU TIMP, DE SEMENI NU MAI VORBESC!


Căldura mă năucise cel mai probabil: făcusem eforturi supraomenești să-mi duc la capăt exemplar ziua: ăsta să fi fost prețul? Îmi priveam florile de Mama cândva dăruite, într-un birou, într-un fel „la mine”, ducându-și zilele... până când... o altă mână avea să le îmblânzească seceta..., destinul. Dar ele se recunoșteau fiecare pe sine, una pe cealaltă, toate la un loc! De bună seamă, vina trebuie s-o fi purtat această trezie continuă, când, cu orice preț, cu luciditate supremă, îți ții neadormite simțurile, vigilența, trupul, până la acea ieșire-din-sine, până la nerecunoaștere: zâmbesc: dau cealaltă filă: un pescăruș străpunge fără de durere cântecul amurgului: o fetiță pe trotinetă. un cățel debarasându-se de lesă. fânul cosit pe Dealul Academiei și țipetele surde ale unor păsări colorate pe care, din lipsă de imaginație sau din preaplinul ei, le-am confundat constant cu deznădejdea albă a unui mistreț.


Înțeleg: trebuie să reîncep să mă iubesc.