Ce poate fi mai plăcut decât o zi de octombrie răcoroasă, cu respirații vizualizate de fenomenul fizic al condensării instantanee la ieșirea din plămâni a aerului cald, cu trecători, în general grăbiți, către sau din stațiile autobuselor și troleelor, într-o mișcare browniană, haotică, aleatorie doar aparent, altfel cu legități precise și simple legate de locul de muncă, de necesitatea deplasării pentru a-și exercita acest drept, pentru cei mai mulți o datorie, percepută exact așa, ca o obligație, ca o corvoadă, pentru a putea trăi, cu trosnitul abia auzit al frunzelor uscate și răsucite, sub talpa pantofilor dragi, nepurtați de cel puțin doi ani, cu vârtejuri de frunze iscate de pașii grăbiți, cu cea mai bogată paletă cromatică din toate anotimpurile, galbenul și maroniul agățându-se câteva zile de crengile vlăguite de sevă, înainte de a pluti neliniar, în legănări laterale, către pământ, rareori către pământ, mai mult către asfalt și beton, cu minunate peisaje urbane matinale, în care un abur, sau fum, sau amândouă, opresc privirea anulându-i profunzimea, sporind misterul în ochii celor care au timpul și știința descoperirii lui, cu întrebarea dorință, dacă, sau cum ți-ar ieși un tablou făcut în acest tumult al dimineții de octombrie, întrebare dorință care-ți amintește de spusele cuiva pe care-l uiți greu, neiertându-l, el spunând că dorința de a picta nu sălășluiește permanent în inima unui pictor, sau pictorițe, ea apărând numai după contracția în sine declanșată la finalizarea unei lucrări, simultan cu vindecarea de trecut, de lucrările anterioare, și atunci te întrebi dacă dorința incipientă de a picta, chiar reprezintă un semn de vindecare, imaginându-ți cele două noțiuni ca două fluide, unul prezent într-un vas, al inimii de fapt, celălalt intrând timid, pe măsură ce primul este împins afară, o zi de octombrie răcoroasă care începe la fel ca celelalte cu o plimbare plăcută către noul loc de muncă, în care ai ajuns de treizeci și șase de zile, mai bune sau mai rele, mai grele sau mai ușoare, mai obositoare sau mai relaxate, treizeci și șase de zile de incertitudini transformându-se în speranțe, apoi în convingeri, de căutări de sine permanente, chiar și atunci când te întorci de la muncă, pe jos, mereu pe jos, fără grabă, cu o plăcere unică a introspecției, hrană sigură pentru vindecare, după atâta vreme în care sondarea interioară dispăruse, fiind înlocuită cu tirul neîntrerupt al întrebărilor și reproșurilor, neelucidate, nerezolvate, și care păreau că nu se vor rezolva vreodată, o zi de octombrie răcoroasă în care dau năvală peste tine amintiri de-a valma, ziua de cincisprezece august, ziua Mariei, a Sfintei Fecioare, dar și a Mariei colocatara fiului tău, ziua în care ai avut o imagine viitoare, o viziune a vieții lor, imagine pe care ai ținut-o doar pentru tine, nici măcar întristându-te, și asta nu pentru că nu ți-ar plăcea fata, ca mamă a băiatului, doar pentru că știi că nu-i loc de nimic din afară în iubire, nimeni nu poate impune ceva sau pe cineva, știind toate astea nici măcar nu te îngrijorează întâmplările din casa lor, a celor doi copii, inteligenți și frumoși amândoi, ziua aceea de septembrie, în urmă cu treizeci și șase de zile, în care, dintr-o dată, te-ai trezit cu prieteni noi, admiratori ai celor șase tablouri și două poze pe hârtie fotografică prezentate comisiei de evaluare, șase erau și ei, noii tăi admiratori din acea zi în care concursul a devenit o formalitate, subiectul teoretic din pictura murală urmând să-l prezinți când vei avea timp, scris acasă, de mână, zi în care i-ai zăpăcit cu cele cinci peisaje și un portret, restul de șase peisaje urmând a le topi orice urmă de îndoială privind talentul tău, chiar ideea absolut originală de a te învârti în jurul părului uriaș, imortalizând cu har farmecul casei de piatră, fascinându-i pe bune, ziua aceea cu numărul treizeci și șase înainte de ziua asta răcoroasă de octombrie în care ai înțeles că din rău înflorește binele, că, fără a trece prin purgatoriu, nu aveai cele douăsprezece tablouri, pe care de câte ori le privești îți spui că a meritat, suferințele ștergându-se automat din memoria de lucru, RAM-ul care te poartă în aceeași zi, de multe ori, din raiul însorit în infernul întunecat, rămânând doar acolo, în hard-ul sufletului, peste care se așterne, și nici nu-i rău că-i așa, praful uitării, ziua în care simți tot mai năvalnică dorința de a-ți lua șevaletul și așezându-l în fumul acesta, sau abur, sau amândouă, să prinzi întregul mister al marelui oraș la trezire, dar simțind totodată că e greu să ieși cu șevaletul, scăunelul și culorile pe trotuarele înfrunzite, știind la fel de bine că, în fața naturii tablourile ies cel mai bine, te reprezintă cel mai mult, asta datorită absenței intermedierii mesajului, deja criptat, al fotografiei, și totuși cum să faci să fii mulțumită, doar să-ți iei cu tine aparatul foto, dacă mâine mai ai norocul luminii de azi, dacă nu, să-l păstrezi în geantă până la întâlnirea cu tabloul virtual, apoi să-ți reamintești senzațiile și trăirile din teren, refăcându-le în liniștea și căldura bucătăriei tale luminoase, din garsoniera în care, pe lângă cei doi copii, Maria și Vlăduț, nu mai călcase nimeni de când te-ai mutat, și nici nu erai interesată în acest sens, această zi răcoroasă de octombrie în care soarele tocmai își pregătește apariția spectaculoasă, de neprețuit, și o umbră reușește să-ți aducă tristețea în inimă, atunci când, fără să vrei te-ntorci la cealaltă zi din august, mai târziu de cum îi spuseseși Mihaelei, ziua în care te-ai întors în sat să-ți recuperezi toate lucrurile, dar înainte de a merge acasă, ai oprit la cabinetul lui Olimpiu, să-l saluți, el fiind capul de pod al prezenței tale acolo, rămânând fără cuvinte când ți-ai văzut toate cele opt tablouri agățate pe pereții cabinetului, pe care nu mai era niciun material medical, fratele tău grăbindu-se să le coboare de pe pereți, explicându-ți că celelalte lucruri sunt în siguranță într-o magazie încuiată și vine cu tine să ți le dea, ajutându-te să le cari și la mașină, și tu, care ai înțeles de ce era așa cum era, ți-ai dat seama că în sat mai exista o persoană dispusă să-și împrumute darul curierului, oricui ar fi dorit să-l citească, probabil că a și făcut-o deja, în clipa aceea având o singură dorință, să pleci cât mai repede din locurile bolnave, nevindecabile doar cu un singur leac, medicamentul existenței fratelui tău, probabil sufocat și el de presiunea celorlalți, dar umbra aceea trece repede, lumina blândă și misterioasă de octombrie te învăluie din nou, nici nu se poate altfel, doar mergi să finalizezi ultimele amănunte ale expoziției de grup în care ți s-a cerut să-ți prezinți toate lucrările numite „Casa de piatră”, neapărat toate, colegii tăi dorind de-adevăratelea să le vadă și pe celelalte șase, pe care le văzuseră doar în poze, spațiul pus ție la dispoziție pe simezele sălii din muzeul de artă clujean, fiind cel mai generos dintre toate prezențele.
Și satisfacția deplină care se citea în ochii femeii frumoase, care avea puțini prieteni până în acel moment în marele oraș, de fapt nici nu avea prieteni, doar admiratori, șase admiratori, bărbați, colegi de la școala de arte frumoase, zâmbetul ei irezistibil, atât de frumos, cum doar acea satisfacție putea să-l facă, aducându-i pe chip acel aer de regină în fața curții, a curtenilor ei, încât nu puteai să nu te întrebi ce-i atrăgea mai mult pe vizitatorii expoziției de grup, regina sau picturile ei, chipul sau castelul.
Toată bucuria aceasta plină ascundea fără efort gândul acela, care-i revenea mereu, și care-i diminua într-un fel meritul ei în crearea celor douăsprezece clipe smulse din eternitatea Casei de piatră, o parte din Creație aparținându-i lui, creatorul jocului distructiv „Darul curierului”, asta după celălalt joc, creat cu un an înainte, „Jocul cu Dumnezeu”, sau „Jocul de-a Dumnezeu”, sau „Jocul cu sentimentele”, „Jocul cu Universul”, un fel de joc al Demiurgului cu Irina cea fragilă, toate astea nefiind spuse nimănui vreodată, neputând fi văzute de cineva vreodată, dar prezente în mintea Irinei, ca un led mic, ascuns în creier, care semnaliza timid și rar, fără a declanșa vreo reacție la vreun pericol iminent, atâta doar reușind să facă, să-i ciupească un pic din bucuria rotundă, mai puțin decât lipsea din mărul Apple, mult mai puțin, abia sesizat, și totuși vizibil, în oftatul care-și făcea de cap, din când în când.
Prezent și el la vernisaj, Vlăduț a trecut în revistă toate tablourile, împreună cu Maria, constatând deplasarea evidentă a publicului către regina expoziției, mai ales atunci când, revenind din circuitul firesc al sălii nu s-a mai putut apropia de mama lui, erau acolo, cei mai mulți, oameni de pictură, profesori dar mai ales studenți, felicitările erau cele mai des rostite propoziții, dar și câte o întrebare se făcea auzită, „Unde sunt locurile acestea frumoase?”, „Există acest loc încredibil?”, „Cine este bărbatul din tabloul cu portretul?”, „Fetița este reală?”, unii voiau să-și facă poze cu artista, „Sunt de vânzare?”, și alte întrebări care aveau să fie prezente ca semnale scrise după vernisaj, de fapt chiar din a doua zi a expoziției care a rămas deschisă vreme de o lună.
Se perindau iubitorii peisajului cu vibrații metafizice, cum i-a numit un jurnalist picturile Irinei, ca-n pelerinaj, singuri, câte doi de mână, în grupuri, o dată, de două sau de mai multe ori. Intrarea nu era liberă, dar copiii frumoși și deștepți ai marelui oraș intrau în sala de expoziție cu dezinvoltură, apropiindu-se de zona de expunere a Irinei, cu emoție, părăsind sala cu smerenie, spunându-și că nu se întorc atunci, să mai vadă o dată Casa de piatră, deși ar merita, dar vor reveni cât de repede. Cei mai mulți chiar așa făceau, reveneau să privească, să se sature, să simtă Casa de piatră, plecând, puțini dintre ei care aveau norocul s-o găsească în sală pe Irina Urcan, pictorița celor douăsprezece icoane ale naturii, cum le-a numit alt jurnalist, cu chipul ei în minte, al creatoarei mitului „Casa de piatră”
Câteva zile la rând, începând cu a doua zi a expoziției, bărbatul echipat în haine prea tinerești pentru albul părului și bărbii lui, haine largi, cu gulere înalte și șapcă, și ea tinerească, camuflajul cozorocului lăsat pe chip fiind evident, având ceva nenatural în imaginea de ansamblu, plus o meteahnă fizică, ascunsă și ea prin pași mărunți, care trebuiau să facă de nesesizat legănarea datorată piciorului mai scurt, intra în sală la ora deschiderii, întotdeauna fiind primul vizitator, stârnind la un moment dat atenția sporită a ghidului sălii și a paznicului avertizat și el de acesta, apoi, după o oră de privire parcă împietrită a fiecărui tablou, mereu de la stânga la dreapta, începând cu perspectiva frontală, care era și cea mai specială prin tot ce însemna acel tablou, lumină, tușă, vibrații în aer și în apă, albastrul cerului înverzit central cu stejarul maiestuos, apoi casa rustică și minunata terasă laterală și încheind cu o vedere din spate a casei, în care căluțul păștea pe pajiște și cățelul Giovane dormea pe gresia răcoroasă a terasei, când părea obosit de atâta frumusețe, cu ochii parcă umeziți de efort sau emoție, înainte de orele amiezii dispărea agale din sala aflată la etaj, cobora ca un robot, fără expresivitate a mișcării, mai puțin tangajul lateral datorat infirmității, ieșea din muzeu, trecea strada pe la colț, plătea la automat costul destul de însemnat al parcării, pleca, parcă narcotizat, ajungea la hotelul din zona aeroportului la care era cazat, se culca o oră și jumătate, apoi, își comanda ceva de mâncare la hotel, nemaiplecând nicăieri până a doua zi când tot scenariul se repeta. Identic, vreme de șapte zile, din a doua zi de expoziție, în prima zi mergând cu noaptea în cap în zona centrală, studiind mișcarea din piață, orele în care sosesc primele mașini în parcările din zonă, ora deschiderii expoziției, ora la care Irina venea la muncă, ora plecării.
Celălalt bărbat perseverent din viața de expoziție a Irinei, de fapt singurul remarcat chiar de Irina, nu a fost prezent de la început la inaugurarea oficială, la cuvântările vorbitorilor entuziasmați , ajungând doar la final, ascultând cu maximă atenție mulțumirile exprimate de pictorița frumoasă semănând cu tablourile ei, mulțumiri adresate naturii generoase, vieții care a dus-o în niște locuri incredibile cu o energie fantastică, băiatului ei special, și, ca să fie pe deplin onestă și corectă, unui om care, înainte de a-i produce suferință, i-a fost de mare folos, crezând mai mult decât ea în talentul și-n harul ei, oricum mai mult în sarcina ei de viață, aceea de a realiza cele douăsprezece lucrări. După felicitări, îmbrățișări și poze, în acest timp el privind cu nesaț tablourile, absorbindu-le prin toate simțurile, chiar cu o ușoară atingere a mâinii, parcă pentru a se convinge că sunt reale, întorcându-se din când în când s-o mai vadă, s-a apropiat și el, timid dar fericit, i-a strâns mâna, întrebând-o, primul care a întrebat-o acest lucru, cât ar vrea pe tablouri, pe toate?
- Nu sunt de vânzare, nu m-am gândit să le vând, mai vreau să le privesc.
- Vă înțeleg, dar dacă totuși ar fi să le faceți un preț, care ar fi?
- Un milion pe toate, să zicem.
- De lei?
- Nu, de euro,
- Am înțeles, a spus el evident dezamăgit, chiar nu vreți să le vindeți.
- De ce?, e prea mult? a continuat Irina jocul, doar pentru o evaluare.
- Nu e mult, este enorm, mai ales că ele nu pot fi vândute decât toate, sunt ca siamezele, nu pot fi separate, cred că dacă cineva ar fura, sau cumpăra cumva, doar unul, sau câteva, din acel moment n-ar mai avea liniște, ceva s-ar declanșa, ca un blestem al unei comori. În orice caz, eu vă las o carte de vizită și dacă, vreodată, vreți să le vindeți și nu obțineți un milion pe ele, căutați-mă vă rog. Toți pictorii au capodopere, dar dumneavoastră aveți douăsprezece... tare aș vrea să le știu povestea, cât timp ați muncit la ele, unde-i locul din lume care v-a inspirat, cine este modelul cu barba albă, care este taina din spatele lor, aici e cheia, taina care a dus la crearea lor. Cu voia dumneavoastră, voi veni zilnic să le văd până la închiderea expoziției. Oare dacă v-aș întreba dacă locul acesta frumos, lacul și casa, există și zona din țară unde se găsesc, mi-ați spune?
- Și eu voi trece zilnic, dar nu ne vom întâlni mereu, vă mulțumesc pentru aprecieri și interes! Ne mai vedem, cu siguranță. La o sută de kilometri de aici, a adăugat la final, Irina, simțind că, dintre atâtea întrebări la care nu putea să răspundă, este datoare măcar cu această informație reală, dar evazivă.
Mai participase de două ori la expoziții de grup, dar niciodată n-a trăit atât de intens succesul și admirația pentru pictura ei. De mai multe ori în cursul zilei a avut senzația că vede, printre vizitatori, aceleași chipuri de dinainte cu câteva ore, toată agitația primei zile determinând-o, ca o obligație de bun simț, să rămână până la închiderea galeriei.
După o ultimă privire asupra tablourilor, s-a grăbit până în sala dascălilor din muzeu, și-a îmbrăcat haina de toamnă și-a luat geanta, ieșind, neînsoțită, în stradă. O năpădise o singurătate cumplită, ar fi avut nevoie de prezența cuiva dintre cei dragi în preajma ei, la ieșirea din curtea muzeului, surpriza a fost totală, bărbatul acela grizonat, în ținută business, cu trei ore mai devreme, o aștepta aproape de ieșire, cu un buchet uriaș de trandafiri roșii, degajat, îmbrăcat casual, pantofi maron, blugi indigo și o scurtă din stofă groasă, i-a ieșit în întâmpinare, dăruindu-i buchetul și invitând-o la un restaurant, doar pentru că îi admiră picturile și ar vrea să știe mai multe despre ea și tablourile ei.