Ce straniu! Sunt cetățean al Căii Lactee și nu-mi pot păstra sănătatea, voi rămâne imobilizat într-un cărucior pentru că știința, sau poate cei care ar trebui să poată, nu știu să-mi repare oasele”, iar căruciorul lăsa în urmă ușile saloanelor îndreptându-se către lift. „Dacă nu voi mai putea să simt pământul sub tălpi, lansați-mă pe o orbită galactică, să văd totul prin hublou, chiar stând în cărucior”, și liftul mare, pentru bolnavi, cobora, scârțâind, cele trei etaje. Manevrele pentru imobilizarea trupului pe targa salvării, strângerea căruciorului la dimensiuni mai reduse și mai ales abandonul trupului viu-inert și separarea prin peretele cabinei a celor doi brancardieri, de zona medicală a suferinței neputincioase, deseori, ca și acum, avea să-i ridice disperarea la cel mai înalt nivel atins în cele două luni și jumătate de spitalizare-recuperare, simțindu-se tras pe sfoară de viață și de oameni deopotrivă, apoi aruncat la gunoi, simplu și firesc, pentru a face loc altor cavaleri ai deznădejdii. Prezentat la urgențe cu un sfert din corp în suferință, fără simțire, externat acum, cu jumătate de corp, mort, dar cu un pomelnic imens de sarcini pe termen lung, neputințe acute și o uriașă disperare, care nega tot ce trăise până atunci, ștergând , răzuind în profunzime de fapt, bucuriile, tristețile, iubirile, amintirile, cântecele, plânsul, căderile, înălțarea, zâmbetul, furia, copilul, adolescentul, elevul, studentul, părintele, bunicul...
- Vă așezăm pe pat, sau vă lăsăm în cărucior? - întrebare justificată a brancardierilor care l-au însoțit de la spital acasă, săltând scaunul peste cele două trepte de la intrare, după ce l-au împins pe aleea care traversa grădina, grădină ce părea că nu-i simțise lipsa, fiind îngrijită, fructele culese, nici strugurii nu mai erau în vie, doar florile de toamnă mai zâmbeau pe marginea aleii.
- În cărucior, - răspuns automat, sec.
- Mai aveți nevoie de ceva? - întrebare justificată, profesional formulată.
- Nu, mulțumesc! mă descurc, - răspuns grăbit, determinat de disperarea neputinței, al celui care voia pur și simplu să rămână singur.
- Dar vine cineva, se ocupă cineva de dumneavoastră...
- Bineînțeles, mulțumesc!
Și a rămas singur, în bucătăria spațioasă, în care zăbovea destul de puțin înainte de prăbușire, mereu avea impresia că acolo pierde vremea, mai puțin atunci când gătea, de cele mai multe ori pentru el și pentru Eveline, care-l scotea din răbdări de o mie de ori, aducându-l în matcă de o mie și una de ori, oricum de n plus unu ori, neplecând la ea acasă decât după ce lucrurile se așezau, asperitățile se nivelau, zâmbetul era prezent, din nou, simplu și natural pe chipurile lor.
Și mizeriile astea de hernii discale C4 - C5, C5 - C6, C6 - C7, cum naiba au crescut?, protuzii discale cu amprentare durală, diseminate, de dimensiuni până la treizeci și cinci milimetri, posterior, cu comprimare nervoasă la nivel L4 - L5, hernie discală L5 - S1, hemangiom corp vertebral L5, modificări degenerative de tip Modic 2 la nivelul superior anterior al L2, leziuni degenerative zig-apofizare, și mai erau câteva pe care nu le reținuse și nici nu mai conta atunci când, după plecarea celor doi doctori de la patul lui a trecut la verificarea fiecărui element din diagnosticul rezultat în urma RMN-ului, pe telefonul mobil, verificare care, pas cu pas îi explica și durerile vechi din crucea șalelor, și durerile de ceafă și gât de care suferea de cincisprezece ani, și arsurile din piciorul stâng care se opreau în talpă, dar nu-i explicau prea clar paralizia incipientă a piciorului stâng, bucată străină de carne, agățată cu dureri oribile de șoldul care durea și el.
- Trebuie repetat RMN-ul,- doctor bătrân - e ceva ce nu se vede... și așa au făcut, l-au trecut iar prin tunelul claustrofobiant, și după patru ore, la contravizită, i-a fost comunicat verdictul, „Tumoarea aceea ascunsă trebuie eliminată, de acolo provine apăsarea și pierderea piciorului, peste două zile facem operația și se va rezolva totul.” Ei chiar credeau asta, el chiar a crezut, doar că după operația care a durat peste patru ore, s-a trezit fără jumătatea de jos a corpului, pierzându-și și piciorul drept, la fel ca stângul și amândouă mai rău ca stângul înainte de operație.
- Și ca să aflu toate astea mi-au trebuit șaizeci de ani, care păreau că nu se vor termina niciodată... Și acum? Oare cum trec pragurile cu mașina asta? Niciodată nu le-am văzut ce înalte sunt... dar deocamdată nu trebuie să trec niciun prag, rămân aici, în bucătărie... și ce naiba fac? Cum dracu voi trăi de acum? Ce-i asta, să trăiești permanent într-o mașină... a timpului oprit, țintuit în secunda în care te-ai îmbarcat?... Cam puțin whiskey, dar coniacul nu-i început, așa că... ar trebui să fie gheață în congelator... așa mai merge, păcat că nu-i decât un pahar! Cred că mă voi face praf, apoi îmi înghit toate pastilele... și gata, începe zborul cosmic, că ce să mai faci în lumea asta, cu mașina timpului oprit?
Zgomotul scurt al cheii, retragerea din ușa descuiată, apariția minunatei Eveline, încărcată cu bagaje nenumărate, rușinarea pentru moment, ființa asta nemeritând nicio adiere a respirației, dar... cum să lași alcoolul în pahar, înghiți ultima gură, te scuturi a greață, apoi întinzi brațele cuprinzând femeia.
- Cred că ți-e greu! spune femeia, declanșând o criză de comunicare, tu ai vrea să știi ce a vrut să exprime de fapt, compasiune sau dispreț, rezonanță sau detașare.
- Nu mi-e greu deloc, doar că nu-mi găseam papucii de casă să cobor din modulul selenar și să merg la veceu!
- Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice c-ai înnebunit, dar așa, spun doar că ți-ai revenit, ești tu în toată splendoarea. Bei un coniac? că nu mai ai whiskey.
Privire în piept, lacrimi de început, plâns în hohote, privirile neutre ale Evelinei, șervețele de hârtie rupte din rola de pe masă, secarea izvorului sărat, scaun apropiat de cărucior, mâini împreunate, degete sub bărbie, acceptarea momentului, zâmbet reciproc, râs amar.
- Iona, eu te-am întrebat serios, bei un coniac?...
Neîncredere, suspiciune, neînțelegere.
- Eu în locul tău eram deja în comă, vorbesc serios, te mai întreb o dată: bei un coniac?
- Eve, nu mă chinui! Dacă ai fi întârziat o oră, mă duceai la morgă, acum, cu tine, nu-mi mai vine! Pune-mi un coniac, poate-mi trece greața de viață...
Pahar special cu picior, coniac șapte stele, aromă și gust divine, plescăit scurt după prima înghițitură, plăcere simplă, a doua gură cu nesaț, amintiri din alte timpuri, întristare abruptă.
- Eveline, ce dracu facem noi acum? Ce teatru absurd jucăm? Întâlnirea diavolului motorizat cu îngerul?
- Sunt ani mulți de când ești Iona, te ascunzi în fiecare clipă de Dumnezeu, te lupți cu el, dar acum ți se potrivește cel mai mult. Știi care-i diferența? Din burta balenei scapi prin rugăciune și căință, din morgă... direct underground. Așa că... bea coniacul, mai bea unul, bea până mai poți să-mi spui schema de administrare a leacurilor, cu ce încep în seara asta, apoi voi suna sirena și începem primul exercițiu de alarmare aeriană, în care trebuie să învățăm cum să te dezbrac, cum să te mut pe scaunul cu gaură pentru ușurare, cum să-ți igienizez zona dintre fese, cum să-ți aduc rața aproape, să nu piși patul, cum să facem exercițiile de câte ori ne întâlnim, cum să te iubesc dacă mi se face, și dacă ți se mai scoală, cum să plângem sau să râdem împreună. M-ai auzit? Împreună, eu și tu, așa că las-o mai încet cu morga, nici cu coniacul nu te ambala prea tare, ca să te pot ajuta am nevoie de tine treaz, hotărât și valid, cel puțin în jumătatea superioară. Trebuie să ne lămurim unde-i limita dintre cele două zone ale corpului tău, cât de mult mă mai poți ajuta, în suferința ta și a mea deopotrivă. Nu mâncăm ceva? Am venit direct de la școală și leșin de foame. Pregătesc ceva repede.
- Dar mai e ceva bun, prin frigider?
- Bine... Iona, dar eu ce-am lucrat în casa asta, de când ai plecat în stațiune? Sunt destule și am mai adus și azi.
- Tu ai cules merele și strugurii?
- Bineînțeles, dar nu singură, mi-am luat ajutoare, Marcel și Mioara, am muncit câteva zile, și-au luat și ei mere, struguri, roșii, ardei, vinete, m-au ajutat să le ducem la adăpost în beci, am stors strugurii, acomodează-te și-i invităm într-o seară aici, după ce se limpezește vinul, sfârâie deja de te trezește noaptea.
- Dar cum de ai auzit tu sfârâitul mustului, noaptea?, râsul lui curat, pentru prima oară, după multă vreme.
- Doar nu voiai să-ți pun murăturile, varza, să-ți fac pasta de ardei, bulionul, zacusca, la mine la bloc! Să car toate acolo, apoi să le aduc înapoi în beciul tău.
- Ce m-aș face fără tine?
- Exact ceea ce vei face în perioada cât eu voi fi la muncă. Tu vei fi pensionat de boală, de fapt cred că mai bine te-ai pensiona anticipat, ai primi mult mai mult, dar eu vreau să mai muncesc măcar un an, să-mi duc la absolvire clasa a XI-a. Am vorbit deja cu un kinetoterapeut specializat în recuperări, ți-am cumpărat, la sugestia lui, un dispozitiv absolut necesar în asigurarea minimei mobilități, într-o recuperare lungă și dificilă până la exasperare.