Mi-era greu să cred că lumea, ce va fi rămas din ea, avea să meargă înainte. Rămâneam aceeași fetiță încăpățânată care, sfidând legea, ereziile, prezentul, cu obstinație îi ceream lui Dumnezeu pe toate să le păstreze așa cum fuseseră ele zămislite: frumoase, neîntinate, vii. CASA RĂMÂIE CASĂ, MAMA NU MOARĂ EA VREODATĂ! NIMENI PE NIMENI SĂ NU TRĂDEZE! Dar Cerul zăcea într-un fum, devenit de-acum de-al Lui, devenit de-al casei, de-al împrejurimilor și depărtărilor, și-n neputința-mi de a mă lăsa pământului, Îi simțeam dumnezeiești mâinile împotmolite în faptele deloc de ispravă ale omului. Aici, la poalele soarelui, mică bulină din plastic vânăt, unde O FETIȚĂ CU PĂPUȘĂ învață clipă de clipă și altfel să fie. În absența jocului. A copilăriei. Smerită, adună așchii ce-i intră în degete, îi zgâlțâie sângele: trebuie, trebuie să aprindă focul! Căciulița cu fluturi și libelule încă o mai ține în inima vremii celei bune... Dar pereții s-au făcut alții și casa și-a pierdut înspre jos tavanul, turtind chipul Domnului în om lăsat. Frig! Starea asta în care cu greu ne recunoaștem: nu se mai aud vrăbii și greierii vor fi fost dintotdeauna striviți sub talpa bocancului necuviincios: Mâinile la spate! – executase exemplarul deposedat viața... Din biserică rămăsese cel mai probabil o cruce, urmele mâinilor, niște rugăciuni, zburătăciri fantomatice ale sfinților. Unde era ulița noastră? Și vecinii? N-ai fi știut să spui distanța de aici până la tine, de la tine către celălalt... unde plecat?, de la tine la tine... Aici era altundeva..., acum – nicicând. Spațiul-timp în care pielea devine terenul de testare a reacțiilor chimice neînchipuite, când chiar și tu, Tină, trebuie să înțelegi cum cifrele își pot așeza chinuite trupul pe spate îngust de păpușă. Când eu încerc să memorez: intuiesc felul în care tu ai putea fi la o adică mântuită. De lumea care și-a căzut îngerii, bâjbâie aminte să-și aducă: de ce făcea „asta”, de ce? Uhhh! – cum pe mine mă mai ustură și, uite, îmi așez răsuflarea mea de fetiță pe epiderma ta de păpușă: suflu în bubuliță, suflu. O clipă sunt ca atunci în lunca noastră fermecată și liberă, când unicul zvon era dinspre salcâmii cu albinuțe. Și-mi imaginam eu cum este să faci dulceață din flori albe, cum să te faci mare mai ales... Lasă-te pe spate, nu fi fricoasă: cifrele astea sunt semne de sus, runele ce ne-au ajuns, corabia pe care am crezut-o pierdută într-o depărtare!


*
În răspărul ființei mele trebuie să te urăsc, pentru că, da, ești de urât, trebuie să te detest, pentru că, da, ești de detestat, în toată nimicnicia ta de iudă trădătoare, care ca pe adevăr rostește minciuna, nu se poate dezice de cei 30 de arginți! Tu, ultimul născut, dintr-un rest, din ceva, dintr-o mâzgă, dintr-o eroare, din gloata întunericului însuși sosit, întuneric născând, dincolo de orice spusă a Domnului de a se face lumină: Piei! Piei, tu, această satană! Du-te și vântură-ți nimicul departe de lume! Nu știi tu de iubire, nu vei ști: cu pumnii-ți mătăhăloși, cu necinstea, acoperi-ne-vei ochii, în veci nu le vei stinge lumina!

**
M-am temut o vreme că mă vor ajunge timpurile rele, alea în care, oricât mi-aș fi prelungit sufletul, nu voi mai fi găsit calea înspre Cuvinte, înspre... mine. Că, de undeva dintr-o văgăună, m-ar fi reperat șuierul tău de hienă hămesită. Că descoperită voi fi rămas sub veșmântul precar al cuvintelor ponosite, prin suflet nedate: m-am înșelat.