poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 258 .



Timpuri și destine (vol. 2)
proză [ ]
Valuri și chirigii (cap.3)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2022-02-15  |     | 



La apusul deceniului doi al mileniului III, urâcioasa criza mondială, cu apetit de condor american, fără ghețuri sleind virtuoase economii, devora până și înfiripate sărăcii.
Eu ca eu, Toni ca Toni (și codla (банда rus. – banda) lui de chiriași))... Boroganu, cu ale lui îndesite audio-video telefoane și mesaje de lungă bătaie, pe zi ce trecea, mai taciturn se arăta. După cum se scăpase el într-o seară de zgârcite sorbituri... și lungite cafele, îmbelșugata Scoție se sufoca în balonul prosperării... fidelul soț al Agripinei abia plutea în puful ruinei. Tolică, în ale sale rare viziuni, și de-i curgea pe nas pârâu de sânge, se vedea bun de ajutor scoțianului. Și atunci, pe ascunsu-i fundal a platonicei gândiri, se interesă el de chirie, în concret la Toniță. Tony Montana, cu pudu-i de sare hălit în menitul domeniu, strănutând a deșteptare se încinse la sfaturi și detaliate lămuriri, de care nici un frate drept n-ar oferi de pleașcă. Jumate de zi și-a plimbat amicul în curte, paseuri și case ale sale, făcându-i capul bubă de repetate utile cunoștințe. Apoi, ca într-o doară, viitorul găzdaș, îmi ceru și mie sprijin moral. Eu, verde-verde în materie, am răspuns cam aiurea :
Un квартирант (rus.-chiriaș), mai ales de lungă durată, cât de cumsecade n-ar hi el, mereu în sine, dar o dată și în glas, cu vrajbă de hegemon va aduna în sumă totală banii plătiți de el stăpânului ”cheaburit”.
Tolică, și el din proletari, lăsând să-i lunece pe lângă tâmple sumbra mea formulare, se ținu de a lui fermă decizie.

În zile numărate, locuința Boroganului, totalmente ocupată, dădu prime semnale așteptate. Patronul, înviorat de chiriașii veniți din anunțuri gratuite – muncitori, grijulii... și solvenți la ziua de plată – umbla țanțoș în mahala toată. La pensia lui garantată, și 300 eurași lunar picați din pod, Tolică zbura la Oslo, Glasgow... mai făcea și transfer bancar Agripinei, să nu-i sufere de foame roșcatul cu terenuri și vilă din lorzii străbuni.
La trei luni de bani ușori, Tolică, stabil cu nou-i mod vital și întinerit dintr-o dată, cu ale lui vizite îndesite părea boier în ochii lui Toniță, dar mai mult în ai mei, stârnindu-mi amorțitul interes financiar.
Într-o dimineață, după o decisivă noapte analitică, am depus anunț în ”Mil anuncios” – cea mai citită pagină imobiliară. Apoi, tot atunci, m-am înfipt la curățenie.
Două zile bune, în paralel cu sunete și mesaje de clienți, am dat jos tencuială umflată, am cârpit, am văruit, am spălat perdele... – ca gospodina în Sâmbăta Mare, fără cozonac și ouă boite.

Primul chirigiu n-a venit din anunț, ci din ușoara mână a lui Tony Montana. În acele zile (ale mele) de curățenie, îi aterizase în musafirie un amic de Constanța. Așa-l încânta Torontul, că-i veni ideea să rămână. Cu ale lui case pline, știindu-mi intenția, Tony imediat mă sună, și tot atunci îl trimise pe amic la mine, să-l văd.
Clientul – Marin Țolea, moldovean de Bacău, stabilit la Constanța și mult umblat în Occident – cu 60 împliniți, înalt, făcut, cu ținută de Señor, musteață de cazac și zâmbet de Don Juan, mi se păru potrivit în al meu inițiu de negoț. Doar ochii lui mici alergători și sclipiți mă alarmau, nițel, că Toni punea mâna și în foc pentru el. Ca prim chiriaș, având ce alege, Marin a ocupat camera mică, destul de încăpătoare, mică doar în comparație cu a doua – mai spațioasă și mai scumpă cu 20 de eurași.
Lucra Marin la portocale. Pleca dimineață pe întuneric și venea seara, tot pe întuneric – asudat, colbăit, gâfâit, ucis... cu foame de lup, sete de beduin și mult gust de vorbă. Povestea pătăranii de pe vremea bunicului său de Bacău, anilor săi de școală, liceu, de boxer junior la naționale... Dezvăluia aventuri de Constanța, în primii și următorii ani de maturizare... Relata jmecherii ale epocii socialiste, de însuși el efectuate în inima Portului, nu mai frumoase ca cele postrevoluționare – de minune închegate și organizate, cu loiali băieți de la Chișinău realizate... Eu, în ciuda muțeniei aciuate în pereții casei, îl ascultam, îi țineam companie, îi căutam hatârul... doar nu beam ca el.
În două seri lungite, chirigiul mi-a depănat biografia toată. La a treia, o luă de la început – cu noi epizoade, mai repetând și din alea vechi. Eu, încă tare de memorie, tot observând modificări în vechile fragmente, nu mă plictiseam. Omul povestea frumos și se arăta inimos. În altă seară, cu dormitorul mare populat de Ghiocel Poiană, poveștile nu s-au mai repetat. Curioși de noi cunoștințe, Marin și eu, dar mai tare el, tăbărât-am cu întrebări de nimic asupra noului convivent.

Noul chiriaș se arăta bărbat sub 50, de talie mijlocie, ca aspect – nu prea spătos, zvelt și vânjos, doar cu vîrfuleț de burtă nițel avansată; cu umeri, brațe și degete de pianist proletar. Avea fața smolită-smolită, în negreața sprâncenelor arcuită; de la o secundă la alta zâmbitoare, preocupată, domoală, aspră, sau ca la dascăl concentrată; cu părul în cap des și sârmos, negru, smoliu, ca înmuiat în untură de bursuc durduliu; nasul de vultur, ochii de șoim... În a lui pansivă tăcere, semăna cu harismatici actori mexicani, indieni... Cum numai deschidea gura, 2-3 dinți mărunți dinainte (că alții nu erau) – știrbiți, înnegriți... și mâncați la gingie – într-o clipă îl prefăcea nepoțel a Babei Cloanța. El asta știa, însă dantura nu-și ascundea, că nu era flăcău de însurat, nici muiere de măritat, ci holtei cu ani, demult divorțat, odată bărbat...
În seara de Bună seara, sositul – constructor de meserie – flămând și prăfuit de muncă, doar lăsând bagajul unde se nimeri, se prezentă la masa dorită, cu ciaun de fasole ”Bacău” aburită. Înviorat de interierul noului lăcaș, de mirozna fasolei, poate și de ceva tărie a barului din coasta Mercadonei (unde îl văzusem la chindii), Ghiocel, cu ochii înglodați în gura ciaunului, turnă ca din suflet sânge de buhai din sticlă venită odată cu el. Am închinat, cu toții: eu doar sorbind a respect, sositul înghițind ca diplomatul, Marin trăgând pe gât ca fugăritul. Cina a fost rapidă, a douăza lumea proletară muncea.
Sâmbătă, spre amiază, Țolea a pus șorțul... În curând văzduhul casei fu pătruns de prăjeli românești. La ora de prânz, pocale, vin, mujdeiul, tochitura... și mămăliga cât roata, lucind a sărbătoare pe masa salonului, chemau la fapte reale.
După trapeză, În apriga conversație stârnită de Țolea, Dl Poiană (și încă sticle pe masa comună) se deschise ca manualul de citire primară. Conform sincerei sale mărturii, doar scris cu nașterea în inima Vrancei, crescuse cu duh ardelean pe coastă a Hunedoarei. Înstăriții săi bunici, care nu mai știau câte mii de oi aveau în munții Orăștie, se trăgeau din mocani cu vițe groase în Tara Moților...
La ”miile” de mioare ”nenumărate”, Țolea, cu ochii bunghiți la Ghiocel, urechea ciulită și mustața zburlită, explodă cu hohot de nebun, ca din trăsnet împrăștiat în curtea cu suta de ferestre. Eu, sesizând motivul râsului provocant, doar zâmbeam cu har de călugăr neobrăzat. Alintat de hihotul băcăuanului, Dl. Poiană tot înșira belșuguri de necuprins ale moților, buneilor mocani, Hunedoarei, întregului Ardeal...

Eu, tot surâzând cu potriveală, ascultam.Țolea – tot umflat la obraji, roșu ca racul fiert, trântit pe sofaua lungă, cu degetele tremurânde pe burta-i tresărindă... – mai mult necheza decât hihotea, și nu se mai oprea. În schimb, muți Ghiocel, cu un pocal de Rioja fructat să-și dreagă glasul. Cât Ghiocel usca pocalul, tăcu și Marin, a greu suflând o ultimă rafală. Bău și el Rioja, gistă din ce mai era, se uită hazliu la mine, apoi, întorcând ochii pe dos, dădu frâu liber întârziatului dialog: – Dl. Poiată!.. Cu atâta moștenire acasă, cu așa viață frumoasă și îmbelșugată în țară... De ce nu trăiești acolo?..
– ”Poiată” este în Moldova, la voi... Eu sunt Poiană, din Ardeal... Soția, fosta, vasluiancă adusă de comuniști la pragul moților carne de mină, la ziua de logodie, chiloți pe ea nu avea... – Și de ce ai luat-o – se zburli Țolea, iar umflat, poate atins în a lui înnăscut mozol. – Mi-a plăcut... Ce-mi place, e al meu cât îmi place... – declară Ghiocelul, brusc iritat de vinovata întrebare a moldoveanului.
– Bravo!.. Ai fudulii de crocodil... Proastă a fost moldoveanca, luându-te în seamă la nebunie... – Moldovenii s-au plodit fără măsură, au sărăcit România... – se răsti Ghiocel ca înțepat. – Da, moldovenii sunt mulți, proști, săraci, și au fost... – porni Țolea a plimba suveică între ițele războiului nemuresc. – În istoria României, scrisă și nescrisă, omul din mulți copii moldoveni – tâmpit, amărât, ”fără chiloți”... a trăit cu sufletul, patria... Cine a fost Peneș Curcanul și cei nouă din Vaslui???.. Dar Ștefan, cronicarii, Cuza Vodă, Creangă, Eminescu... Scoate din istoria românilor ce a fost moldovenesc, să vezi ce rămâne... Nu mai înjosi moldovenii, că te bat măr, cu tot cu miile de oi nenumărate...
– Frați-fârtați!.. Ogoiți-vă!.. – zisei eu atent, ceva insistent, cu ochii la pumnii vineți ai lui Țolea. – Bătaia nu-i bună nici în somn... N-am de gând să schimb mobila... Vrajda și oftiga în casă asta nu au loc!.. Dacă și dacă nu vă puteți potoli – afară, la doi pași, aveți câmp cu boroscai, holeră... și ceva iarbă. Ieșiți frumos, în doi, găsiți o bătătură dosită, netedă, curată... Acolo, ca doi masculi, cu mâinile goale și pieptul înainte, vă dați la măsele până vă lasă mânia. Și dacă dă miliția de voi, spuneți-i că vă jucați...
– Asta vine de la Chișinău, de la ruși... Tot respectul!.. – reacționă Țolea cu mutra de boxer, în picioare, gata să iasă. – Hai, ardelene, ridică-te să merem.., să dăm lumină dreptății. – Nu am ce căuta în cornuți... Nivelul meu nu-mi permite... – renunță Ghiocelul, cu ochii sclipiți și alergători. – Aici te-ai prins, Ghiocele!.. Nu ești tu moț și ardelean, cum eu nu-s cosmonaut african... Ești o corcitură... cu mult sânge de rom indian. Dacă se mai învârteau vreo patru ca tine, pe lângă tine, voinic și curajos erai...
Bătaie nu a fost. Țolea a ieșit singur, cu fruntea sus. La o jumate de oră, a ieșit și Ghiocel, săltând nervos un umăr. Doar seara târziu i-am văzut pe amândoi, beți cleampă, râzând în toată mahala, cu geantă mare zângănind a sticle grele.

La o săptămână, Țolea nu mai culegea portocale. Trecu el pe șantier, ca bucătar și peon la români, lăudat de Ghiocel către însuși Capul echipei. Deci, ”moțul” Poiană, bine văzut între maiștri și zidari, nu era ultimul om în Valentia, și nici zgârcit, hain sau dușmănos. Numai că, la băutură, se cam încâlcea, aiurea vorbea, mult se repeta, scandal provoca... Și bea el toată ziua, mai mult seara.

În altă săptămână, pe mine cam supărat, se înhăită Ghiocel cu bucătarul (și peonul) Țolea, care-l tot mulțumea cu litrone de Amstel pentru munca de șantier. Seară la seară, cu stricta mea dietă hepatică, nu mai aveam loc pe masa comună. Mai și fumau – amândoi odată, ca turcii, în casă, contra înțelegerii... Mai umblau și neschimbați, nescăldați, în bocanci și robe nici măcar afară scuturate... Diminețile târzii, în loc să merg la bibliotecă, măturam ciment pietricele risipă de tencuială... spălam, ștergeam, aeriseam... cu nădejdea că fiesta iaca-iaca se va termina.

Într-un amurg, întors de la obișnuita mea plimbare, iarăși văzui salonul cu masa plină și băieții deasupra, în aceleași robe colbăite, trăgând lacom din pocale. Îmi venea să întorc masa cu tot cu farfurii... Dar, am ieșit.
La o oră bună, după o altă plimbare, am revenit. Băieții mai erau în salon. Ghiocel încă ședea la masă. Țolea, lungit pe sofaua mare în roba lui mai murdară ca altă zi, cu bocancii de glod pe muchia mobilei de nuc... și cu țigară fumegândă între degete, sugea berică din sticluță de alintați. – Ați mâncat, băieți?.. Ați mâncat... ați și bâut, pe mutre scrie... Brava!.. Acum ascultați atenți: Gata!!!.. A crăpat răbdăul, fraților! Așa porcărie în casa asta încă n-a fost, și nici va mai fi! Dacă nu respectați condițiile puse de mine și acceptate de voi înainte de intrare, va trebui să plecați... Țolea, auzind ”plecați”, se ridică brusc în picioare, scăpând sticluța, scrum, ciment și boț de glod pe canapeaua de o mie de euro, aproape nouă. Apoi, cu smirenie de călugăr, se aruncă să strângă masa. Ghiocel șezu neclintit unde era, secunde. După care, aprins la pupile, împușcă o înfocată rafală de protest juridic, mestecând româna cu valentiana, casteliana și luzitana. Din ale lui ”bubuitoare argumente”, rezulta că eu călcam în picioare codul civil, penal și democrația mondială; că eram rămășiță a bolcevizmului rusesc, care nu avea ce căuta în lumea civilizată; că în Ardeal comuniștii mereu au fost pușcați, jupuiați... Între timp, Țolea, mut și surd, tot făcea curat în casă. Când ajunse iar la masă, cu mâna întinsă după ultima sticlă plină, Ghiocel îl opri, zicându-i:
– Asta rămâne aici, Marine! Adu pahare... Plătim chirie, suntem legali... Mâine chem eu femeie, cu o sută de euro să facă toată casa... Îi dau și comunistului o sută, să tacă... Mă piș pe bani... – Bine, don director, vorbim mâine... – zis-am eu din cale-afară liniștit, luat-am haina și ieșit-am la a treia promenadă.

A douăza, iar n-am avut cu cine vorbi... Abia luni seara l-am prins pe smolitul ”moț” – în mercadona, treaz-trezuț, cu bax de lapte într-o mână și bax de iaurt în alta. Mă privi el cu moțul aplecat, parcă sfiit, necăjit...
– De noche leon, de dia cagon...(noaptea – leu colțos, ziua – iepuraș câcăcios... - trad. aut.) – îi șoptii apăsat, să-l provoc la tema zilei.
– Scuză-mă pentru ce a fost... Nu mă consuma... Am avut probleme la muncă... Mă doare spatele, fierea... Gata! De azi numai beau! De plecat, oricum plec, de la întâi...

Ghiocel, într-adevăr s-a lăsat de băut, iarăși în lucrări până-n barbă. Îl observam doar serile târzii – singur-singurel, cu paquet de pâinică și pachet de lăptică pe masă.

S-a lăsat și Țolea – de lucru, da poate șantierul l-a refuzat. Diminețile târzii, se dușuia, se gătea frumos și pleca, pe inima goală. Revenea după masă – înviorat, fruntea sus, ochii în pod... – punea șorțul, golea geanta de mercadona venită cu el, deschidea o berică venerabilă și, fredonând ceva încurajant, bucătărea ce-i dorea basca. Apoi aranja masa... Mă invita, dacă mă vedea pe acasă. Eu, cu restricțiile mele, doar îi gustam vinul boieresc, ce nu-i mai lipsea de când nu mai muncea. – Eu nu fur, joc poker cu fraieri, mai truchez... – îmi zise el odată, văzându-mă holbat la o ”Rioja Gran Reserva 2011”. – ” Cine-i harnic și muncește, sau e prost... – rostii eu jmechera lozincă. – La noi, pentru așa ceva... se taie și gâtul.
– La noi la fel, prins, la sume mari... Apelez rar, dl. Valer, în crize... Nu-s bani mari... Rioja iau de la hoți, ieftin... Ce să fac?.. Nu sunt de șantier, nici de portocale... Am 6o împliniți. Nu mai sunt de muncă plătită... Am casă la Constanța, curte la Bacău... Ce caut eu aici???..

La sfârșit de lună, Marin Țolea a zburat, nici vântul să știe unde. Ghiocel Poiană – limpezit la viziuni, sever în promisiuni... și clientură de rang din urma lui – a mai rămas chirigiu la mine, până a-și găsi apartament întreg. M-am bucurat pentru el... Era o decizie propice, la banii ce-l pășteau la nouă cotituri din zece. În casă domina respectul, facila atenție... boarea de jamboane și oghele afumate.

Cuvenita liniște s-a întins aproape luna. Ghiocel căuta intens locuință, dar nu găsea ce-i plăcea. Într-o zi, văzându-l din cale-afară preocupat, mi se păru că eram prea aspru cu el. Și atunci, Sfânta Milostenie îmi șopti să-l mai las o lună-două, să-și rezolve traiul fără grabă, că doar muncea omul, zi la zi, până-n noapte... Când să-i spun, el nu mai era. Ieșise la o cafea, probabil.
Ne-am văzut în altă seară târzie, dar... Beat tuflă, în ropă, bocanci și rucsacul prăfuit în spate, Ghiocel se ținea de perete, vorbea cu morții... S-a mutat chirigiul la trei zile... nu departe, într-o cămeruță 2x2 cu perete lucios cârpit, dulăpaș găurit, geam plesnit... și doi holtei din Țara lui.

Am dat eu casa cu var, am dezinfectat tot de laolaltă, am ros podele... am spălat plapume cearșafuri perdele (de două ori) ... Și mi-am juruit mai mult chirigii să nu mai bag. Asta i-am zis și lui Boroganu, și lui Montana, la o oră de cafele. Tolean, pesemne și el sătul de bani-gata, lăsă tema să treacă pe alături. Tony, care atunci îngroșa ceafa anume pe seama proletarilor fără pereți, se aprinse ca surcica: – Nuuuu, Valerule! Nu se poate renunța la un ban în plus!.. Se mai nimerește unul neatent, capricios, ciufut... Am avut și eu, și încă am... Dacă plătește la timp, mă doare la pics... – Da, Toniță. Tu îi ai separați... noi stâm cu ei într-o casă... Intră unul cu alergie de la duș, care nu deosebește mirosul de putoare, mai și suie bocancii pe pernă... El își bagă piciorul în sudoarea cuiva, da eu trebuie să-mi lecuiesc nervii. Lehamite de așa chilipir...


Am stat eu liber o lună. Ziua la bibliotecă, noaptea acasă. La televizor, seară la seară, pe puțin două canale centrale dezvăluiau un nou val de ”Ocupa”. – Cazuri concrete cu procese civile înnămolite, mutre obraznice de intruși mulțămiți, amărâți proprietari de locuințe trăind în chirie...
Ca exemplu mai zguduitor servea unul din amărâți – stăpân de casă cu teren, piscină, grădină... cumpărată cu împrumut de 200 mii și 100 de mii personale. Doi ani lungi, umăr la umăr cu avocat de Birou lupta în judecată, să poată intra în casa lui... Doi ani oftigați stătea el în chirie plătind 1000 euro cota ipotecară lunară a casei ocupate, mai achitând și servicii comunale. Ocupanții – mascul și femelă cu trei puradei (inclusiv doi de țîță) – înnegreau varul pe pereți, pișau grădina, stricau, fărmau... și la trei zile schimbau apa în piscină.
Ce arăta ecranul, montaj nu era. Torontul, Valentia, insule... și Andalucia huiau de ocupații care mai de care. Drept caz real servea Tatyana, o amică din Krasnodar – femeie înstărită, demnă de marele-i suflet slavon, cu gusturi și moravuri capitaliste. Cumpărase locuință cu patru dormitoare (de acajou) și două terase în Alicante, să trăiască acolo verile, cu familia sau fără.

Într-o zi de iunie, ateriză dumneaei la Costa Blanca, saturată, ostenită... și stresată de Rusia mare. Când să deschidă apartamentul ei, cu valiza de vară la ușa de oțel, cheia nu se supunea yalei, sau invers.
S-a muncit ea cu yala, mânerul, cheia... transpirată, supărată și însetată. Apoi a chemat om din diasporă... În zadar. Meșterul doar a conclus că yala era alta, complicată rău... O putea rezolva doar un ”specialist”, tot din diasporă, cu 300e. taxă fixă. Tatyana renunță, că nu voia hoț la ușă... Plăti omului munca, și porni cu valiza spre lift, să ia cameră la hotel, că nu mai răbda transpirată, enervată... La ieșirea clădirii, dădu Tatyana cu ochii în vecina de jos – o bătrânică iute și ageră, la față îngrijorată ca niciodată. Rusoaica o salută, o îmbrățișă, cu greu încercând să lege cuvinte spaniole. Bătrâna, întinzând silabe, se apucă de tâmple, apoi, tăind aer cu ambele mâini, încercă să imagineze ușă, mâner, cheie, epoleți... Din rafala de silabe deja împușcate, Tatyana desluși doar ”policia”. Și atunci, aruncă ea ochii după meșter, care avea ani trăiți între spanioli. L-a prins, la oprirea de autobus...

După cum traduse lăcătușul, în aprilie locuința fusese ocupată de ”QcupA” – pereche tânără de gitani locali, cu trei mâțe Siameze, Pitbull American, Păstor German... și Cobră de Hindustan.Și la acel moment, ocupanții erau plecați de dimineață, cu câini cu tot... numai că prudenta bătrâna ni știa când se întorceau ”acasă”. Surprinsă, dar nu și speriată, Tatyana strigă la traducător să cheme specialist. Lăcătușul, poate și el stârnit de rezvelnicul duh slavon, imediat a scos mobilul.

În scurtă vreme, la ușa Tatyanei apăru și ”profi” – un șpingalet de 1.50 (metri) cu tot cu pălărie, uscat ca de foame, cu degete vinete, ochi harnici, înfocați... De yală nici se atinse, doar îi făcu semn lăcătușului. Ultimul coborî juma de scară și îndoi genunchii. Șpingaletul i se cățără pe umeri, se agăță de muchia unui gemuleț de ventilare (abia observat într-un perete a coridorului) și dispăru ca înghițit, fără semnal de cădere.

În 2-3 minute clănțăni ceva înăuntru, și ușa se deschise înaintea stăpânei. Șpingaletul, cu două mâțe mieunând la picioare, stătea în prag înlemnit, să nu stârnească alta – zburlită rău, mârâind a pacoste cu ghiarele înfipte în greabănul oaspetelui nepoftit... Apartamentul, doar o vară în urmă reformat, mobilat și îmbrăcat cu 20 de miișoare – cu podeaua în pufuri, păr în smocuri, pișaturi, căcați uscați... cu izuri neștiute dinspre bucătărie și terase... – arăta mai rău ca ultimul azil de lighioane părăsite.

Nervoasă la culme, stăpâna deschise valiza, scoase vodcă, bău ea din sticlă, oferi ajutorilor... Apoi, cu geamurile și ușile deschise a război, se puseră tustrei pe adunat anghiboate ale gitanilor, să le scoată la scară... Când rămânea mai nimica, din lift zburară înăuntru doi colțoși lătrând ca la ei acasă... Din urma câinilor – stăpânii lor, din urma stăpânilor – patru costume de ”Policia Nacional”.

Imigranții, inclusiv Tatiana, în cătușe, au fost duși la cuartel, controlați la acte, interogați, puși să scrie lămuriri apoi eliberați – Preveniți să nu pună piciorul mai aproape de 150 metri în zona clădirii cu pricina, până la decizia judiciară, procesată ca urmare a unui eventual denunț a posesorului legal a locuinței... Desigur, doamna a înaintat denunț, a tocmit avocat de Cabinet... Și azi se judecă... Gitanii al diolea an trăiesc de pleașcă, ea și familia plătesc hotel cu stele, măcar o săptămână-două să se înfrupte de iodul și mediterana dulceață salină. Cât de necrezut n-ar părea cazul, așa a fost, că Tatyana nu avea nafură de interes în a ponegri favorita-i Costa Blanca. Și din multe alte epizoade la tema dezvelită mai sus, preajusta judecată peninsulară – secole preacălită în jarul inchiziției spaniole – se demonstra impotentă contra abuzivei golănimi sociale.


După primul val de chirigii, în lumina ecranului și a zvonurilor din popor, ”Ocupa” mă preocupa la disperare. Mergeam eu la bibliotecă, parcă liniștit și mulțumit de liniște, veneam la masă... seara reveneam devreme, scurtam din plimbări, nu plecam din Toront pe noapte... Mă străduiam să-mi țin posesia la control. Dar, în realitate, casa pustia. ” E rău cu rău, da-i mai rău fără rău” – șoptea mamei cândva Orbeanca din mahala. Într-o zi, la ora mesei, când lumina soarelui inunda coridorul comunitar, deschizând ușa locuinței, observai semne ușoare de forțare. ”OcupA!”, fu primul gând ce-mi fulgeră creierul. Ușa se vedea întreagă, yala funcționa, înăuntru totul intact, dar frica mă obligă să mai văd odată semnele. Semnele erau două zgârieturi de când lumea... Falsa trivogă se topi, panica muri... însă reportajele din canale mă întoarseră la Toni. Cât de sigur și fericit se vedea el cu avuțiile-i mișunate de chirigii!.. În acele stresante circumstanțe, al doilea val de găzduire deveni absolut inevitabil.


Primul din al doilea val a fost David – spaniol de Toledo sosit la Valentia în calitate de comercial, cu anticipare angajat la centru de vânzări auto. Centrul în cauză deținea hectare asfaltate în poligon industrial, 500 mașini de mâna a doua, o sută cu Zero kilometri, între care un Yaguar, trei Ferrari, două Mustang-uri, un Rolls-Royse... Patronul – ucrainean ca pâinea caldă – promitea salarii avantajoase, premii generoase... și prosperă avansare contra ingenioase inițiative comerciale, toate astea insuflând curaj, încredere și liniște pentru ziua de mâine. Asta îl făcea pe David zâmbitor, ambițios și sigur pe sine în ochii mei, dar nu și a tatălui său preocupat, care-l aduse cu mașina, special jertfind zi de șantier la Toledo. ”Putea veni cu autobuz...” – mă prinsei eu în sine, văzându-i valiza normală, rucsac de școlar și pungă cu pachețele de mercadona. ” Glamuraș de oraș...” – îmi zisei iarăși, când tata comersantului îmi plăti jumate de lună, promițând transfer în cont, la o săptămână. Am stat la masă, cu zeamă de găină a mea, zacuscă și sticlă de vin a lor, am vorbit de Toledo, Moldavia, Valentia... Apoi tata feciorului a plecat, la a lui casă.

În prima seară, cu bumbonele de Asturia și ciaiuri de Moldavia pe masă, David se manifestă cu franchețe de om sufletist. Ca o carte deschisă își expuse el zbuciumata-i viață de tată și soț abandonat, recent divorțat, de nutrite mofturi și înfocate pretinderi feminine agonizat...
Cu propriu-i salon auto (9 luni sigilat), fiul jumate de an nevizitat, datorii până-n gât și o depresie greu de tratat, David tindea la un alt început, mai departe de orașul în care era criticat, ignorat... și de câini fără stăpân lătrat.
În oglinda ultimelor lui mărturii, văzându-l altfel decât la prima impresie, îi admiram nemensuratul tupeu care-l însoțea pe bătutul meleag a dulcei, uimitoarei... și rigidei Valentii.

A doua seară, David – înțolit la patru ace; în costum întunecat, cămașă albă, la guler tot în alb florată; impecabilă cravată contrastual combinată, geantă de afaceri pe umăr spânzurată... și fața-i asudată, de o invidiabilă satisfacție radiată – păși cu voinicie pragul noului sălaș.

– Impresionante, alucinante!!!.. (Impresionant, halucinant...) – tot striga el aprins, năruindu-se peste geanta-i de comercial pe canapeaua mare a salonului. Un scrâșnet ușurel se zvoni sub corpul chiriașului durduliu, dar el nu-l auzi – …He vendido tres coches, señor Valerio, en un solo dia!.. Increible!.. Estoy a salvo, Sr. Valerio!!!.. Esta casa me trae suerte! ...Y Ud., y la empresa, y Sr. Demetrio!.. (...Am vândut 3 mașini, dl Valerio, într-o singură zi!.. De necrezut!.. Sunt salvat, dl Valerio!!!.. Casa asta îmi aduce noroc! ...Și dvs, și întreprinderea, și dl Demetrio!..) – Gracias por llamarme Señor, Sr David!.. Teniendo yo gordas raices proletarias, no meresco tan alta atencion ni tan baja inclinacion. Aparte de eso, creo que en nuestro equivocado mundo habria un solo existible Señor... (Mulțam p-u ”Senior”, Sr David!.. Având eu groase rădăcini proletare, nu merit așa înaltă atenție, nici așa joasă înclinare. Aparte de asta, cred că în greșita noastră lume ar fi un singur existent Señor...)
– De acuerdo, Sr Valerio! A partir de este segundo le llamare Camarada, solo si le parece bien. (De acord, Sr. Valerio! Din această secundă vă voi numi Tovarăș, numai dacă vă convine.)
– Bueno, sigamos con lo de antes (Bine, să continuăm cu ce pornisem) – conclusei eu tărăgănat, de brusca-i (inițială) reacție nu prea încântat. – No es indispensable que sea totalmente preciso lo dicho por Ud. sobre la suerte, pero, en todo caso, no esta mal, diria yo... (Nu e obligatoriu să fie total precis spusele dvs. referitor la ursită, dar, în tot cazul, nu e râu, aș zice eu...)

În aceeași noapte, înaripat de favoarea zilei, David instală pe masa lui notebook-ul, să mai asmuțe clienții și la distanță. ” La pantalla!!!.. Joder!!!..” (Ecranul!!!.. La naiba!!!..) – strigă el ca ars, revenind în salon cu ecranul plesnit. Atunci îmi amintii de slabul scrâșnet la căderea norocitului pe canapea și aparatul sub el. Cerându-mi sfat ca la frate mai Mare, îl sună el pe Demetrio. Era gata să plece la centru, cu taxiul, să ia alt aparat, să miște vânzările de noapte... Până la urmă, tot conversând cu șeful, rămase David acasă – în toate mințile, calmat... poate ceva-ceva zdruncinat.

În aprinse conversații serale asupra Historia Mundi (după profitabile vânzări auto la noul centru), David se demonstră inteligent, instruit, astut... cu improvizante visuri de cosmonaut. Bineînțeles, el moștenea admirabila animare castiliană, de o lume invidiată și la Sancho Panza de la Mancha... Dar, nebunatica entuziasmare i se trăgea mai mult de la vânzări. Blagorodnicul Demetrio, tot el și patronul centrului, la fiecare mașină realizată plătea suta de eurași, aparte de salariu.

La două săptămâni de abundente desfaceri, într-o seară târzie, numai intrat în sufragerie, David se aruncă (fără notebook la spate) pe sofaua lungă. Șezu întins 2-3 clipe, cu ochii strâns închiși, parcă făcând a teamă. Apoi, sărind în picioare ca mușcat, deschise ochii, făcu un dus-întors în tot salonul, cu a lui semeță alură și, în văzul meu surprins, aruncă pe masă două plicuri albe : unul gros și altul subțire. Pripita-i noutate, ca scăpată din lanț, se zburătăci asupra mesei cu gesturi agitate, propoziții neîncheiate, cuvinte mâncate... Plicul gros ascundea 4000 euro cheș, bătuți în cuie – prima de la vânzări... Cel subțire conținea actele unei mașini de mâna a doua – donație a lui Demetrio, adresată lui David în atenția primelor fabuloase realizări sezoniere. Apoi, vinovatul, cu fața-i scăldată-n sudoarea duioasei ursite, zbură pe scări afară. La o oră și, iar apăru David – sufocat, încă mai transpirat, dar și mai radiat, de genți și pungi de Mercadona asaltat. A tăiat el în grabă pachețele, conservă, a rupt pâine caldă, a deschis wiski... M-a invitat și pe mine. L-am susținut, cu doar un strop de tărie și un termos cu ceai de Moldavia. El, cu paharu-i golit în onoarea Fortunei, se apucă de înfulecat, cu lacome noduri tinzând să-și astâmpere foamea, dar și conversând cu aprindere.
Uluitorul succes îl obliga pe David să grăbească ziua de mâine. La calcule ale lui, bazate în grosimea plicului gros, doar într-un an de vânzări el va achita datoriile, va înfiripa familia și va deschide porțile propriului centru în Toledo, cu 4-5 trailere de mașini germane odată...


La a treia săptămână de chirigie, în camera liberă a intrat Louis de Venezuela – bărbat la 55 de ani trăiți, zvelt, spătos, brunet, frumos, cu un cap mai înalt ca David. Lucra el o lună și ceva într-un centru auto de Torront – nemulțumit de patron, munca murdară, salariul mizerabil încă neplătit... David, om cu inimă de om, auzindu-i jaloba în seara mutării, a douăza vorbi cu Demetrio, să-l ia la firmă. În altă dimineață, Louis urcă în mașină cu David și plecă la Demetrio – ca vopsitor, tinichigiu, mecanic și soldat universal.

A trecut o săptămână, două... În casă domnea liniștea, respectul, spiritul învoielii și simțul umorului. Totul mergea strună, dar, într-o seară de plată, David intră cu ochii jilavi. Demetrio îi retezase 30% din primă, că ieșea peste 5000euro în jumătate de lună – prea mult pentru vânzător fără studii speciale. Îngrijorarea nu consta în sumă... Șeful nu s-a ținut de cuvânt, și asta se putea repeta.

A mai trecut o lună. Prima n-a mai dat în jos, ba s-a ridicat înapoi, dar Demetrio nu mai avea ce vinde. Mașini din Germania nu-i mai intrau, agenți fiscali îl tot sunau, patronul de teren în judecată-l aștepta... soția, cu divorțul ei grăbit, îl sugruma. David, nemaiavând ce căuta în poligonul Valentiei, după ce încasă cu greu salariul, fără ultima primă, plecă la Toledo. La căteva zile plecă și Luis. În nordul cantabric, la Rioja, îl aștepta mireasă de sama lui – cu vilă, grădină de flori, livadă în roadă... și faimoase vii cu 4 kile de struguri la butuc.


La renovarea anunțului de închiriere, camerele au pustiat doar o săptămână. În locul lui David, în camera mică întră Paul de Târgoviște – băiat sub 30 de ani, înalt, zdrăvior, simpatic, tăcut, leal martor a lui Iehova, venit din Mursia cu contract de 6 luni ca mecanic la o stație ITV (ITP) a Valentiei.

Camera mare fu ocupată de Juan Antonio Caracas, și el de Venezuela. Huan, și el crescut ca din apă, cu aspect de spaniol-spaniol trecut de 50, ca și mulți compatrioți ai săi părăsise ruinata patrie în căutare de viață stabilă. Bucătar de meserie în America Latină, cu mulți ani de vechime, tupeu de pioner și o amică înstărită sub coastă, căuta să monteze propriu negoț.
Paul muncea săptămâna și jumate de sâmbătă, ieșea la întâlniri cu oameni de-ai săi... Mai că nu-l vedeam. Huan, și el în muncă până-n creștet, lucrând bucătar în poligon, doar înnopta...

– Așaaa, Valerule!.. – mă lăudă Tony într-o zi, eu informându-l de pornirea altui val. – Așa băieți trebuie în chirie, Valerule!.. Care să lucre... Am avut eu unul, acu 8 ani... Stătea cu mine. Toată ziua transpira și gâfâia pe canapeaua mea de cununie, fără să miște sprânceană, nu că deget... Adormea, mai și sforăia, mai i se și tăia răsuflarea... Eu, pe scaun tare, cu ochii pe el ca vigilantul... – să nu se înnădușe în clocoteala ca de sarmale, să respire continuu... Ce prost eram!.. – Dacă tot a venit vorba... Ce făceai tu, în caz că murea la tine pe sofa, și n-avea cine-l îngropa?.. – mă prinsei eu, ca în mreaja valului doi.
– Dădeam telefon la salvare, și la poliție. Stătea în morgă o vreme, apoi... Asa exemplar, în medicină, e comoară. Taie din ele cui nu-i e lene... Dar, mai bine să moară fiecare în casa lui. – Dacă o are... Nu toți îs ”gospodari” ca noi, Toniță. – Care și cum își așterne, Valerule... Într-un fin, gospodari, negospodari... toți pleacă. Mulți au seguro de moarte, ieftin... Și eu am. Tanatoriul e casa lor, chiar și a mea – cu trei case, cum mă știi de econom...
– Baba Cloanța naște scârba, hai s-o lăsăm dreacu...


Lăsată dreacului de mine, Tony, Boroganu... și milioanele Pământului, neogoita Moarte în initium-ul anului ..20 a tulburat rutina planetară. Conform canalelor de ecrane, încornorată cu viruși coronați recent depistați, pornit-a ea și coasa asupra speciei umane.

Stârnită la apusul anului precedent în Orient, luată în glumă, în 2-3 luni molima virusală crescu în Valul Pandemiei. În martie, după exemplul Bătrânei Europe, Peninsula Iberică fu supusă declaratului confinament. Doar omul cu muncă avea dreptul să iasă din casă, în orele-i laborale, cu mască omologată pusă conform instrucției statale.
Restul populației ieșea din casă doar să cumpere produse alimentare, la medic, la poliție, în judecată... și la plimbare cu orar strict, mereu cu masca. Comerțul (cu excepția celui alimentar), baruri, restaurante, localuri distractive... etc, au rămas închise. Apoi s-au oprit fabrici, firme, mici producători...

S-au oprit din muncă mii de salariați, între care și ai mei chiriași lăudați. Paul plecă la Murcia, la părinți în carantină de o lună, ca inițium de confinament. Huan Antonio, rămas fără muncă, tânjea după timpuri bune pe patu-i neplătit, uneori cu înstărita și darnica-i Gerica de Caracas. Eu, cu biblioteca încuiată pe o vreme nedeterminată, citeam și scriam baliverne pe masa comună, ieșeam la câmpuri două ore permise, treceam pe la magazine fără rost, intram pe furiș la Tony și la Boroganu, musafiriile fiind strict interzise... numai să nu mă sufoc în izolarea impusă.

Pe trotuare pustii, în Mercadona cu coadă la poartă și containere de conserve uleiuri orezuri spaghetti... golite, în magazinașe de fructe, pe lângă farmacii, ”tabacos”... cât și în câmpuri de promenade restrictive, priviri sperioase și pierdute înlesneau sporul panicii masive. În ecrane, până și canale de păpuși, filme animate și ghicitoare populare însămânțau groaza între pereții multitudinii taciturne.
Spitale tixite cu halate grăbite, cifre de morți crescânde, numere de infectați săltânde, ordine inexplicite, argumente zgârcite... Măștile se vindeau ca pâinea caldă, poliții de tot rangul mișunau în urbe metropole și cătune, 24 din 24 pușcând cu prevenții și amenzi direct în infractori și nesupuși.
În potențe reportaje transnaționale, și interne, tot mai apăsat se punea accent pe celebrul citat a lui Hamlet, în ecoul căruia Horror Humanum lua amploare.

La 40 de zile de carantină prelungită s-a întors Paul de la Murcia, cu mască de firmă, zel de a munci, credință în Iehova, voință de a trăi... și lăzi cu Natur-Product de a lui mână crescut. Cu a lui sosire, casa a reînviat. Huan Antonio cu Gerica s-au înfiripat, la muncă s-au avântat... ceva chirie au achitat. Paul, omenos și săritor la nevoi, în drum spre munca lui îi repezea diminețile în poligon.

La 3 luni de pandemie, în casă, cu ecranul luminat o dată la trei zile, domina rezonabila umilință, neprefăcuta evlavie și sporita dragoste de viață. Afară cartina era alta. Pe trotuare, în câmpuri, parcuri... și marile alimentare, măsti de toate culorile ornate cu ochi înnourați și frunți încrețite, blujdeau în bezna neștirii. Nu toate laolaltă. Unele se demonstrau mai descătușate... Copii mici, și de școală, cu sau fără mască alergau și strigau ca înainte. Spre vară, se păru că măștile se înfiripară.
În ecrane, spitale încă erau arhipline, dar cifrele cu decese picau. Se zvonea că vor porni avioanele, ca înainte de Val. Eu, cu speranța de a vedea în sfârșit nepoata Madalina – fiică a fiicei mele Dayana căsătorită cu neamț în Germania – hai să caut bilet la Berlin.Fiica s-a pronunțat contra, că era foarte strictă în privința pandemiei. Si apoi, în funcție de cifre, factori... semafoarele Europei oscilau. Mâine zbori, poimâine nu se știe. Companiile, sufocate de criza aerului, nu mai rambursau banii cât ai zice pește.

Și totuși, sub groaza Marelui Val, în iulie s-a dat linie verde avioanelor, s-au deschis baruri, magazine nealimentare... și plajele. Masca nu se mai vedea tare obligată, lumea răsufla ușurată...
Malurile mediterane, bătute cu torsuri albe din țări mereu nourate, prinseră la mișcare în zile numărate. Vesela Valentie, și ea cu economia la pământ, s-a încins la ”jupuiat” pieile albe ca laptele.
Clienții din depărtări, chiar și unii din apropieri – scăpați din strânsoarea pandemiei și fericiți de noua libertate – nu se mai uitau la preț, nu mai luau restul în metal, hârtii de 5eurași... mai lăsau și bacșiș gras ca niciodată. Negoțul triumfa, Valentia se recupera, în visuri pandemia se mântuia. Canale bubuiau cu cifre urâte doar asupra Estului necontrolat, ca din cer de coronatul virus atacat.

În văpaia de august, când bucătarii Valentiei nu-și vedeau capul de treabă, chirigiul Huan Antonio – coc-chef la tot meniul european, latin, american... știut în Caracas, Bogota și încă 2-3 centre latine – iarăși nu mai ieșea din camera mare, iară neplătită la timpul convenit.
El, care lucrase trei luni la rând... și cu pricopsita-i Gerica sub coastă, se jeluia lăcrămat că nu are bani. Aparte... odată, îi văzui pe amândoi (prin geam) într-un bar de cartier, cu masa plină, surâzându-și în semn de plăcere belșugată. Poate mi se păru... și nu erau ei...

La sfârșit de vară, Huan mi-a zis că a găsit de muncă în Toront, în local de nivel, pe cale de inaugurare... Dar mai întâi va lucra o lună la filiala Castelan – oraș la 70km. de Valentia.
Mi-a jurat că la întoarcere va achita datoria și plata pe luna curentă, cu lacrimă pe obraz rugându-mă să-i țin camera. Crezându-l, i-am tăiat jumate din datorie, jumate din luna cu absență, și i-am promis că-i țin camera.
El, bucuros de reduceri și de restul, mi-a strâns mâna cu forță, m-a îmbrățișat ca un camarad și mi-a zis că trebuia să mă nasc în Lumea lui Latină.

A plecat Huan într-o dimineață târzie, eu aflându-mă în bibliotecă. A trecut o săptămână, a pornit alta... El nu suna. Probabil era foarte ocupat.
Într-o zi năduhoasă, am deschis ușa camerei lui Huan, să alerge în toată locuința aerul de afară și prin fereastra lui dinspre nord. Camera mi se păru cam prăfuită, știindu-l pe Huan de om grijuliu. Probabil se grăbea, să nu incomodeze pe cine-l aștepta cu mașina la scară...
Am făcut eu curat, am aranjat în dulap haine scăpate pe jos... Ștergând praful pe masa camerei, am dat de cheile lui Huan de la casă și locuință. ” Le-a uitat... Precis că se grăbea...” – îmi veni iară idea, consolat de râvna și interesul chirigiului.

A trecut luna, toată. Huan, parcă picase în fântână. L-am sunat eu, nu o dată. Mi-a răspuns la trei zile – răgușit, nădușit... poate și obrintit – să-mi spună că nu mai vine... Că nu are pentru ce-mi plăti luna nici în jumătate, doar camera rămăsese liberă... și cheile pe masă, iar datoria veche o va plăti când va avea bani deajuns... Deci, distinsul coc-chef m-a jmecherit.
– Nu mai lua latini, Valerule, ia de-ai noștri...– mă sfătui Tony apăsat la dezvelirea incidentul, mereu cu ale lui posesii pline de români cumsecade.
– Nu tu avusei boșorog cu babă în casa de sus, de-a vostru, care umbla pe la Juzgados de Toront?.. Da altu, cu păru alb, dispărut ca măgaru-n ceață anu trecut, cu două luni neplătite?.. – Care două luni?.. – Trei!.. Și două sute datorie... Si pretin de o viață, nu o dată scos din belele, Valerule! În funcția de găzdaș, așa pierderi trec în lista de cheltuieli neprevăzute... Doar no să ne dăm cu cuțitul în testicule... – Banii, ducă-se în ghioagă... I-am intrat în situație, ma-m purtat omenește... El m-o coțcăit ca pe un cârlănaș... Scârnav epizod... Îmbârligă să nu mai crezi în om... – Nu degeaba lumea civilizată bagă-n casă animale... – Claro!!!.. Să aibă cine o asculta, cine-i ține hangul, cine o iubi... să nu aibă cine-i pârjoli buzunarul... Dar... Lumea încă nu are de ce se face tot mai mâțoasă, cânoasă, guzgănoasă... Mai sânt oameni de conștiință... Și nația nu importă! Te las, Toniță! Am treabă! – zisa-i eu hotărât, lungind pasul spre a mea pribegiște semipustie.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!