poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-08-08 | |
Nu doar la prima vedere, o femeie cât se poate de normală. Care nu atrăgea atenţia cu nimic ieşit din comun, cu nimic excentric, asta dacă nu cumva normalitatea ei trebuie fi bătut teribil la ochi într-o lume atât de mult aservită anomaliei. Cu gura mică. Cam lată în şolduri, ce-i drept. 1,60 aproximativ. Absolventă de Politehnică. Ajungând, printr-un concurs de împrejurări, nu se ştie cât de favorabile, să lucreze la o bibliotecă. Mamă a două fetiţe. Pe care, văzându-le cândva, undeva, n-ai fi zis că sunt surori. Pesemne, cea mare îi semăna lui taică-su… Da,… munteancă. Dintr-o localitate din Teleorman. Le aducea conştiincioasă dicţionarele solicitate. Politicos întreba dacă mai aveau nevoie de ceva. Purta sarafan de blugi albastru închis. Cercei minusculi. O verighetă subţire. De n-o fi fost vreo dâră pe inelar... Se retrăgea discret. Se aşeza. La masa de lângă uşa balconului. Făcând lucruri la fel de normale. În intimidantul laborator ştiinţific, impunând episoade de asceză în toată regula, domesticul emanat de bibliotecara Dorina era, măcar câteodată, binevenit, poate chiar aşteptat. Femeia mergea des la ţară. Unde avea – mai exact părinţii ei aveau – raţe bibilici curcani albi cocoşi pintenaţi. Făceau focul cu lemne în cuptor strămoşesc. Săpun de casă din osânză de porc, în tuciuri uriașe. Spălau picioarele neastâmpărate ale copiilor, a doua zi de Rusalii. Atunci întindeau bucăţi geometrice de săpun pe frunze de lipan. Făceau colărez. Piticii se repezeau pofticioși. Luau în posesie lingurile albe din lemn împodobite. Cu câte o floare de muşcată trandafir garoafă. Prima oră putea să mai aştepte…
– Cândva mă iubea şi el! – se pomenise… Dorina?! spărgând tăcerea într-o după-amiază de miercuri, când nu mai rămăseseră decât ele două în bibliotecă. Nici nu apucase cealaltă să se dumirească prea bine, că bibliotecara continuase, cu o voce parcă venită dintr-o altă lume, neaei; şi confesoarea se lăsase, la rândul ei, purtată… – Eu nu am vrut să mă mărit cu el… Nu că nu l-aş fi plăcut… iubit, dar eram mult prea tânără… nu terminasem încă facultatea… Nici părinţii mei nu au fost de acord… ‒ își dusese mărturisitoarea mai departe spovedania, în timp ce din chipul ei se desprindeau bucăţele de fotoni sau aripile captive ale unor fluturi. Făceau un tur catifelat, asemenea unor suflete damnate, cărora li se oferise, prin cine ştie ce concesie, un minim răgaz de detaşare. Se întorceau repede. Ireversibil. Destinul fusese de mult pecetluit: în anul trei de facultate s-a lăsat luată de nevastă de polițistul Păun. Primul copil venise un an mai târziu. Cu trâmbiţe şi surle. Laura era leită el. Dorina se bucurase şi ea, simţind exultarea celuilalt. Era slabă ca un ţâr pe atunci. Slabă de înger mai ales. Și purta mini adesea. Îi plăcea să se fardeze. Era în culmea fericirii când el îi aducea câte o apă de colonie, chiar de parfum. Chiar dacă nu întotdeauna corespundea gusturilor ei. Se da se da se da cu apa aia. Era de la el. Şi-l imagina cum intrase în magazin... Ba nu! Mai întâi cum se gândise la ea…, la felul în care ea avea să-şi pulverizeze mireasma aia, cum, pulverizând, chipul lui avea s-o împresoare. Pentru totdeauna! Şi n-ar fi opus ea vreo rezistenţă… – Recunosc – nu mă ruşinez, nici nu mă eschivez în vreun fel – eram topită-topită după el! Ce-i drept, era… încă este un bărbat arătos… Probabil, mult prea arătos – încheiase Dorina abrupt de trist confesiunea. Cu nici o săptămână înainte, punându-i domnului mult prea arătos hainele la spălat, un bileţel căzuse pe podea dintr-unul din buzunare. Un număr de telefon. Al uneia. Marcela. Nuuuu, nu l-a luat la întrebări imediat după. N-a îndrăznit. Poliţistul era, mai ales de o vreme încoace, extrem de irascibil. Din orice îi sărea ţandăra. Se răstea la ea ca la o. Ba chiar i-a dat vreo două la un moment dat. A lăsat-o să înţeleagă că nu s-ar fi sfiit să repete gestul. Fără de remuşcări. Dorina a plâns pe înfundate. Şi-a înăbuşit durerea. Revolta. Neputinţa. A făcut-o „babană”, la plajă, în timp ce-şi lăsase ochii să i se scurgă.... Şi cele două fetiţe erau din ce în ce mai timorate. Se ascundeau sub masă după dulap printre păpuşi lângă icoană. Se ascundeau şi făceau pipi. Pe ele. Irina fusese chiar diagnosticată cu depresie infantilă. Şi el?! Păi el era de părere că nu dai cu parul când ridici puţin mai mult tonul. Că bătaia continua să fie ruptă din rai și asta nu avea să se schimbe vreodată. Așadar, tre-mu-rau în trio: mama şi fetele. Era îndrăgostit nenorocitul! Aşa rămânea. * Biblioteca noastră încă păstra acea aparenţă a domesticului, a echilibrului, a normalităţii. Venind dinspre masa de lângă uşa balconului. Nişte pitici continuau să se supună Ritualului. Cocoşii păreau a fi la fel de pintenaţi, curcanii suficient de albi… Numai Dorina veghea de undeva de sus. Fluturii se eliberaseră din captivitate. Inima femeii cedase în scurtă vreme. La niște 43 împliniți... Cele două fetiţe făceau eforturi supracopilăreşti. Să-i spună unei marcele Mamă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate