Înaltă, mai exact deşirată. Deșirându-se, văzând cu ochii. Pe sub tricouri. Pe sub fuste. Pe sub. Aparent fragilă. Trapezoidală frunte. Geometrie asimetrică. O bază mare, mult prea proeminentă. Cine ştie, poate vreun semn distinctiv în universul cu vocaţie omogenizatoare?! Fără sâni. În orice caz, suficient de subdezvoltaţi, cât să (nu) reţină atenţia. Şi nu trebuie să fii bărbat pentru a (nu) băga de seamă! Sigur e genul care se dă-n vânt după maiouri şi cămăşi XXL masculine! Nu se împopoțonează. O brățară-două. O eșarfă. Înoată din răsputeri. Îşi suflecă o mânecă. Azi, de la stânga. Mâine… Repară o siguranţă scurt-circuitată.

După toate probabilităţile, naturală. Prea! În mod cert, miroase suficient de des a ceapă. A seminţe de roşii prelingându-se. Poate a fum de vinete…

Cu dantura împlântată cu tăvălugul sau, cine știe?,... un maxilar supradimensionat?! Detaliu ignorat suveran de purtătoare, ba chiar răstălmăcit, din moment ce mai niciodată nu face vreun efort pentru a-şi stăvili râsul cu gura până la urechi. Ba dimpotrivă! Nu pare genul de narcisistă. Și, totuși, se crede irezistibilă. Când şuvoiul de râs îi dezveleşte partea superioară a coroanei, aruncând peste timp punţi… hăăăt până în momentul acela în care un arheolog (de n-o fi fost vreun păstor de-al nostru!) descoperă un soi de rămăşiţe pământeşti, grăbindu-se spre expoziţie. Oh, nicio scofală.

Înfiptă în pământ [asta sigur nu e semn de Aer, nici atât de Foc!], ştie ea că nu tot ce zboară se mănâncă! Tenace şi răbdătoare – femeia ideală! – mimează o anume naivitate, acea trecere lejeră peste detaliile grele ale datului. Chiar trece! Atunci baza mare a trapezului suportă hipertrofieri succesive… Îl prinde în mreje pe el. Cel puţin aşa crede.

Nu l-a suspectat niciodată de infidelitate. Nu i-a dat el motive?! Nu i-a dat el SUFICIENTE motive?! Ce-i drept, îi mai luneca ᾿mnealui privirea șerpească pe stradă. La volan. În vacanţă. Pe vreo fereastră. Pe câte-o uşă. Prin câte-un colţ. Pe lâng-o scară et cetera. Dar ce era să facă: la ochi să-l lege?! Musai pe dânsul să-l îndemne să o facă?! De fapt, în ruptul capului prin minte nu i-ar fi trecut că el ar fi putut fi altfel decât onest. Chiar timid! Chiar iubitor! Sentimental de fel şi cu-o tristeţe aparte. Una din alea, de ţi se rupe sufletul. Măcar câteodată. Desigur, respecta anumite ritualuri pe care, da, el avusese grijă cu sfinţenie, nu cu tiranie, să i le impună. Că ritualuri doar erau, ce naiba!

De pildă, nu-şi permitea, chit că s-ar fi prăbuşit cerul, o parte din Paradis, să-l deranjeze în momentele lui i n t e r m i n a b i l e de lectură. Dacă a avut vreodată curiozitatea să… verifice?! A. Și-a reprimat însă repede pornirile cu pricina, ca pe păcat de moarte. O vreme o colegă o băgase la idei: „Vezi-ţi de treabă, Coca, cum poţi fi aşa de credulă?! În ziua de azi, nu trebuie ca bărbatu’ să iasă din casă, ca să te înşele! Azi s-au mutat toate online… Şi spovedania tot online se livrează! Ohoo, și absolvirea de păcate... Zici că stă îngropat în cărţi, când colo…” În fine, mai zisese aia ceva şi despre rostirea minciunii ca pe adevăr gol-goluţ. Adăugase ea și o metaforă, una din alea menite a accesibiliza conţinutul aducător la realitate. Dar Coca, aproape tot Coca! În faţa colegei versate a respins categoric o astfel de ipoteză: „cum să facă Vicu al ei astfel de… uite, vezi, nici măcar nu ştia cum să le numească!”

În realitate, a traversat o perioadă ingrată, în care, de mai multe ori, a fost tentată să-l provoace pe ᾿mnealui la o discuţie matură. Ca de la femeie la bărbat. Ca de la bărbat la femeie. Matură şi înţeleaptă discuție! Cu cărţile pe faţă! N-a fost în stare! Cum să se lege de om tam-nisam, când el era de la distanţe incomensurabile, dar şi văzut cu lupa – parol, o spuseseră şi vecinii – un gentleman impecabil!? Asta nu-nsemna că ea n-ar fi fost capabilă de geloziri uriașe! Să nu se uite careva l-al ei pregnant miros de ciorbă fiartă! De suc-de-roșii-cu-semințe-fum...! Căci era dânsa o muiare și jumate! Și-n patima-i acerbă, pe-ailaltă ce-ar fi ciufulit-o! Și-ar fi făcut-o să se care: „Măi, Vicu era doar al ei al ei al ei”! Și-apoi, de-un incident de soiu᾿ ăsta s-ar fi petrecut, un deget ea nu ar fi ridicat spre acuzare: femeile diavoliţe erau, iar nu adamii!

Și Coca-Coca-și zvârcolea minuscul capul de girafă, cu ale sale tentative trapezoidale. Vreo 2-3 duzine de lacrimă-cu-sânge ea pierdea. Nu arăta... Nu vrea!

Desculţă, ea sărea la uşă. Pe Vicu-Vicu să-l primească. Bastonul ea i-l lua. Și pardesiul. Pălăria. Toate. Cuier ad-hoc ea devenea. Duhoavnică. Spălătoreasă. Iertătoreasă. Ca o „muiare ideală” ce se-afla. Nu se schimba.