Până la urmă, stăteam pe acasă, era și aceasta ceva. Mai aveam numai puțin timp, până să mă decid. Dar eram supărată și nervoasă. Aveam chef de orice, numai de hotărâri prea mari, nu. Aș fi vrut, de pildă, într-o zi, să limpezesc toată casa, ca de nervi, să o iau la rând, după fiecare piesă - de anticariat - a casei, și după fiecare carte sau fereastră, cu nițel praf pe ea, dar poate eram comodă, absurdă, pretențioasă, dar și nițel speriată. Poate aș fi vrut ca toată casa să sclipească exact ca un pahar de cristal, găsisem motiv, pentru că se apropiau, de pildă, Sânzienele, iar eu trebuia pesemne să chem pe o vecină, să povestim, pentru că pe mine mă dureau foarte tare mințile și ar fi trebuit să mă mai relaxez. Găsisem și eu un motiv ca să îmi limpezesc casa, să chem vecina, să mă ajute, sau orice, să stăm la o cafea, să facem prăjituri cu mult unt și cu zahăr, să cântăm chiar, să urlăm, pentru că de fapt toată ziua stăteam pe acasă și îmi pierdusem slujba. Unul prostesc, nu credeți, un motiv tâmp, pentru ca să limpezesc, ca de lacrimă, toate încăperile casei aceleia? Mersesem, de fapt, să scot niște apă de la fântâna din capătul satului, era de-abia ora șase, mă sculasem din așternut cam năucă, lumina abia licărea, împrejur, vrusem, neapărat, ca apa de lucru să fie din cea mai proaspătă. Adică foarte curată. Ca un fel de obsesie, care ar fi fost de fapt o pretenție pur naturală iscată din alcătuirea feminină. Dar apa mea era cu adevărat bună și curată. Deja alesesem. Toată vara urma să studiez cele patru manuale de Fizică. Mă opintisem, de fapt, din tot spatele meu lat, mă întorsesem, iute, tresărisem nițel, cu cănata în mâini, căci, vedeam foarte bine, cu coada ochiului, că dinspre spate, venea Emilian Păun. Să merg, așadar, după apă la fântână. Ce motiv stupid, să mă scol în capul dimineții, dar real! Lângă mine, era acum cel mai frumos bărbat din Găuleni. Zărindu-l, am simțit o teamă ascunsă, dar și bucuriile acelea, dându-mi târcoale în suflet. Eram foarte bucuroasă, de fapt, că îl vedeam pe băiat.
...
— Ce mai faci, Emilian? Cum, de te-ai trezit, atât de devreme? E de-abia ora șase, găinile nici măcar nu au apucat să se trezească!
— Ei, nu. S-au trezit.
— S-au?
— S-au! (A râs.) ...Îi duc și eu niște apă Denisiei. Ea e prea mică să scoată și are prin casă o grămadă de treabă...
— Da...
— Ea nu e atât de prietenoasă, de fapt, cu străinii. Dar e foarte caldă, la suflet, Denisia... Dar mai ales gingașă, adică drăguță. Pesemne, astăzi, toată lumea s-a trezit, de pe pernă, cu capul, foarte devreme...
— Poate am să o cunosc, într-o zi, pe Denisia... Bănuiesc că tu și cu Denisia semănați mult...
(De fapt, o și văzusem pe la Școală, nu cu mult timp înainte de înștiințarea prin care urma să mi se ia toate orele de Limbă Franceză.)
— Mă gândeam la ceva, Mioara Ștefan, dar o să îți spun, poate, cu altă ocazie. Că, acum...
— Spune, Emilian! Te rog!
— Că, de fapt, nu mai este mult, din anul acesta, iar Denisia va intra, de la anul, în Clasa a Noua. La vară o să își dea, de fapt, examenele! Nu știu cum să vă spun, dar... Nu știu cum să deschid subiectul... Sunteți profesoară...
— Da... Normal. Sau mai bine zis, nu știu dacă mai sunt profesoară, bănuiesc că voi fi înlocuită, și nu voi mai preda ceea ce predau acum, adică Franceză...
— Aha... Cum așa...
— Bănuiesc că, în continuare, o să mă ocup cu altceva, adică cu Fizica Clasică. Nu o să mai predau, materia cu care am fost obișnuită, iar acum trebuie să muncesc pe brânci, ca să deprind altceva... Orele mele nu se mai caută...
— Cu Fizica?, s-a mirat el. O să predați Fizică? Voiam să o mai ajutați, puțin, la franceză, pe Denisia...
— Da... De-abia aștept să o cunosc, nu cred că este eleva mea, în vreuna din clasele unde predau, eu, Franceză... Pentru că abia ce v-ați mutat. Poate ne-am intersectat, de fapt, pe la Școală, până acum, dar nu am știut, și nu știu, în continuare, care este sora ta mezină.
— E cea mai gingașă fetiță de pe pământ...
— Acum, de fapt, nu aș ști dacă i-aș vorbi despre ”Micul prinț”, să îi spun, cum le spun alor mei, că Prințul a vrut un desen cu o oaie, adică chiar cu o oaie, Emilian, pentru că tu ești Păstor, înțelegi, ce ciudat, cu o oaie, iar tu ești Păstor, sau să îi povestesc despre fizicianul acela, sau socotitorul, din ”Micul prinț”, care ar fi vrut să posede stelele, numărându-le, sau poate era Rege, sau despre un regat peste stele, care să se vrea de fapt (ca un regat ce este) să dețină numele peste toate stelele de pe cer...
— ...
— Așa cum eu chiar trebuie, acum, Emilian, să mă ocup, foarte serios, de studiul Fizicii și să las, la o parte, Limba Franceză, pentru că treaba asta nu mă mai ajută defel. Și, de fapt, eu nu mai pot da pe la Școală, până în toamnă, asta ca să studiez și ca să obțin Catedra cea nouă, sau mă rog, locul de suplinitoare. Ei, vorbeam și eu așa. ”Micul prinț” este, de fapt, o carte foarte drăguță, scrisă de un francez încă și mai simpatic... E o carte deosebită, poți să visezi pe marginea ei... După cum am visat eu...
— Doamnă Mioara... Îmi pare rău că nu îmi puteți ajuta sora. Nu aveți prea mult timp... La vară, își dă examenele, pentru intrarea în clasa a Noua!
— O să vedem, că dacă, cumva, mă eliberez... Dar, în principiu, în vara asta, nu am cum, pentru că învăț!
— Înțeleg. (A răspuns scurt. Dar se supărase, iar eu nu sesizasem câtuși de puțin lucrul acesta.)
— Trebuie să înțeleg toate manualele și să le învăț! Trebuie să deprind la nivel de profesie Fizica Clasică, cel puțin de gimnaziu, și aceasta practic în timp de numai trei luni! Adică să deprind toate cunoștințele, la nivelul cerut, și cum să predau, după niște manuale noi, Fizica! (Parcă, de atunci, nu a mai fost atât de prietenos. Eu rămăsesem, însă, fără locul suplinitor de la Catedră, iar acum nu mai aveam mai deloc bani, fusesem de fapt dată afară de pe post, și trebuia, în plus, să învăț.)
— Nu sună prea rău!
— Nu?
— Deloc!
— Eu la primăvară plec în munți. Dar, până atunci, vă mai spun. Suntem de-abia în iunie, până la examenele soră-mii, din August, de la vară, mai e ceva...
— O să rămân fără nicio brumă de bani, Emile...
— ??
— Trebuie să învăț toată vara...
...
Trăsesem, de fapt, de cumpăna prea grea, vorbind, în continuare, cu Emilian Păun, și am turnat, din găleata uriașă, de fontă, tocmai în găleata mea mare de plastic, care era, însă, neapărat, mult mai ușoară. Apoi am luat cana (tot din fontă, asemeni găleții ancorate de la sistemul de cumpănă) și am cufundat-o, înapoi, în apă. Era dulce. Era foarte bună. Apa era, de fapt, dulce și proaspătă. Am băut cu nesaț, din găleata mea de plastic, apucând cu cana de fontă agățată cu un mic lănțug de fier, deși mi-era puțin jenă de Emilian, să mă privească, în timp ce făceam aceasta. I-am explicat, lui Emil, repede: ”Îmi era foarte sete, de asta poate am părut cam nepoliticoasă! E cam nepotrivit, cred că, să îți fie câteodată sete! Trebuie să bei de față cu un bărbat frumos! Adică cu un ”străinel”! (”Nu prea se cade!” Să beau, așa, în fața lui!!!) Nu îl cunoșteam, aproape deloc, pe Emilian Păun, adică pe Păstorul acela voinic și străin, și de aceasta simțeam nevoia să îmi scuz fiecare gest, care ar fi părut prea de-al meu. Personal, sau cum să spun. Chiar intim. A bea apă, lângă cineva, e totuși un pic cam intim, un gest personal. Parcă, de curaj... Mi-era jenă, de fapt, un pic, de bărbat.
— O să iau, și eu, acum... Adică, apă! (A spus, după ce eu am terminat de băut.)
— Da... Și s-a întins și el, cât era de lung, după cumpănă. A apucat lanțul cumpenei cu o mână și l-a tras spre el. S-a opintit o clipă, cumpăna nu era așa de greu de mânuit, mai degrabă că oftatul acela nu avea de lucru cu cumpăna, ci poate cu altceva, fiind pare-mi-se un suspin de-al inimii. De fapt, avea ceva delicat, în el, în felul cum trăsese și mânuise cumpăna cea amplă către piept.
— Regreți ceva, Emilian?, l-am întrebat, îmi luasem, de fapt, buzele, de pe apa cea limpede, ca roua, și după ce îl lăsasem pe el, la treaba cu apa.
— Nu știu nici eu, domniță. Poate nimic. Poate pe Esmina, cel mai mult. Urăsc faptul că nu am oi suficiente, astfel încât să am curajul să mă duc după ea... Familiei, trebuie să îi adun merinde... Iar în sat, la tata, nu este prea mult de lucru, adică în Micești.
— În ce sat e Esmina? De unde este, de fapt, ea?
— Cale de trei comune mai departe, în Găuleni. E învățătoare, ea, Lilia, mama fetei. Adică, cu asta se ocupă. Iar tatăl, este tot învățător, după cum am aflat. Dară aș convinge-o, eu, pe Esmina să se strămute aici, în Păducele... La noi, e cel mai frumos! Și am nevoie de ea! Că acum, cred că e mai mare, față de când am cunoscut-o... Este, de fapt, o fată rară. Nu prea îți e dat, o dată în viață, ca să vezi alta ca ea...
— Da, asta așa e! Câteodată, îți e dat puțin... Nu am auzit niciodată de Găuleni...
— E un sat mai mic, dar drăguț. Ba chiar duios, sau cum să zic... Au și ei oierii lor, de aceasta mi-e mie cel mai teamă, că o ia un alt oier și o duce cu el, departe, pe Esmina!
— Eiiii...!
— Ziceți dumneavoastră că nu ar fi nicio pricină de îngrijorare, domniță? Esmina e cu adevărat foarte frumoasă! Și are un glas...! Că e ca o mireasă dulce, cu glas dulce, dacă vorbește ea!
— Aha...
— Cred că păsăruicile se opresc din cântat, numai să o asculte! E frumoasă, Esmina, și atât!
— Cred asta... Vrei să îți cânt și eu ceva? Poate? (M-am emoționat, spunându-i lui Emilian aceasta, dar, vă mărturisesc, celor care citiți această poveste campestră, idilică, țărănească, apoi, că Dumnezeu chiar m-a lăsat, pe pământ, cu o voce foarte frumoasă. Nici eu nu eram chiar de lepădat, ca o fată bună ce eram, și aveam doar douăzeci și șase de ani! Devenisem nițel ofticată, cu privire la Esmina aceea!)
— Nu acum, să nu îmi cântați, acum, domnișoară, acum sunt un pic supărat. (De fapt își plecase puțin căpătâiul, semn de oboseală sau de supărare, din te miri ce pricină.) ...Nu prea am poftă să ascult, acum, cântări!, a adăugat.
— (M-am simțit posacă) ...Poate cu altă ocazie..., am insistat, însă numai cu o jumătate de voce. Simțeam însă nevoia să insist...
— Da... Mă iertați, domnișoară, dar eu plec acum. Mă așteaptă Denisia, cu apa. Pesemne că se întreabă, sărăcuța, că de ce nu viu` Că de ce nu am vinit...
— Emilian...
— Da, domnișoară...!
— Îmi pare bine că te-am văzut, Emile, astăzi. M-am simțit cu adevărat foarte liniștită, aici, la fântână, cu tine. Voiam, neapărat, să îți spun treaba aceasta... Ca să știi.
— Da, domnișoară... Și mie mi-a părut foarte bine. Dar acum eu plec... Și s-a uitat drept la mine, cu ochii lui frumoși. Trebuie să plec, că mă așteaptă soră-mea. Stă după mine Denisia.
— Așa-i, Emilian... Așa-i, așa e, că pleci... Mi-ar plăcea să mai îmi spui odată, să îmi mai povestești...
— Poate, într-o zi ne mai întâlnim, domnișoară Mioara! Acum, de exemplu, chiar trebuie să plec... Trebuie să mă duc...

***

** MIOARA ȘTEFAN **


Am început, poate chiar de atunci, parcă, să îmi sesizez, poate, propriile mele limitări, și poate chiar interdicții, pe care mi le impusesem, și care mă frângeau, pe dinăuntru. Oare eram și eu o fată și o femeie? Sau ce eram? Cine, de fapt, eram? Dar acest dat al faptelor nu m-ar fi împiedicat să rămân, pentru toată viața, o prietenă foarte bună pentru Emilian Păun. Chiar dacă nu mă privise niciodată nici măcar puțin mai acerb. Ce avea să mă mai aștepte, poate, de atunci înainte? Aveam doar douăzeci și șase de ani...
...
A apucat cu grijă găleata lui grea, de fontă, a tras-o înspre trup și spre coate, și dus a fost, cu mers sigur, care îi etala statura bărbătească, cam subțire, firavă, dar totuși foarte armonios de suplă și ca de bărbat voinic. Eu am rămas, așa, așezată tocmai pe piatra de lângă fântână, fără să mă uit după el. Dar am zăcut așa, gândindu-mă, intens, la Emilian Păun. Și nu am văzut, decât, cunoscându-le după ciripit, că vrăbiile își făceau de lucru pe lângă bălțile iscate pe lângă fântână, dar cu apă curată, se aplecaseră mult, ciocăneau în apă, apoi că soarele alb se ridicase, deja, că era, parcă, mai alburiu și mai călduț, pesemne că oamenii satului începuseră să forfotească în gospodării... Aveau să scoată, de prin bătături, vitele. Se făcuse, de acum, ziuă de-a binelea.
...
— Voiam să vă mai spun ceva, domnișoară Mioara. Dragostea este, câteodată, în inima cuiva, foarte rară, aproape neadevărată și poate câr se poate de... ireală. Este numai iluzie. Numai și numai iluzie. Dragostea, totul, poate tot traiul. Dar trebuie să credem în ea, pentru că așa, de fapt, este rânduiala.
— Dragostei trebuie să îi cânți Emilian, acesta este tot secretul. Să fii dulce cu ea, și să nu te mai oprești... Să îi fi iubirii cu totul fidelă. Sau cel puțin așa sa îmi imaginez eu, pentru că eu încă nu am avut vreun iubit.
— Acum sunt, de exemplu, mai grăbit! Că am prea multe treburi, dacă mă încarcă, cu ele, toți... De până nu mai pot...
— Bine, Emilian!, i-am zis.
...
Mă resemnasem. Și am renunțat. (Eu nu prea știu cânta... Mi-am zis. Nu găsesc în nimeni râvnă pentru că si eu vreau să cânt, am un glas frumos, însă nimeni nu mă aude. Asta pentru că sunt o femeie desigur mai urâțică...) Apoi, eram supărată. Mă simțeam neutră și respinsă. ”Însă, Emil, tu nici măcar nu ai vrut să ști, cum cânt, de pildă, eu...” i-aș fi subliniat, nițel supărată pe el. De fapt, mă îndrăgostisem puțin de bărbat. Însă tot ceea ce avea să mă lege de Emilian Păun, era o prietenie foarte trainică, cât se poate de limpede și foarte specială.
...
Dacă altceva Emilian Păun nu mi-ar fi dat, dacă nu mi-ar fi dat dragostea, dar nu aveam să uit niciodată cuvintele lui Emilian Păun, și faptul că la plecare, păruse descumpănit, ba chiar supărat. Că tristețea îi ședea bine pe chip, că îl făcea mai frumos. Dar Emilian Păun, desigur, ar fi plecat, atunci. Eu eram, până la urmă, doar o profesoară rămasă, acum, fără suplinirea de la catedră și care nu fusese niciodată prea frumoasă. Cum să nu mă consolez foarte repede, cum să nu trebuiască să îmi revin, după inimă, cu privire la bărbatul cu cinci sau șase ani mai tânăr decât mine și foarte sigur, cu privire la ce aștepta, de la viață, în general. Nu aveam să uit niciodată cuvintele lui Emilian Păun, și faptul că la plecare, că păruse supărat și descumpănit. Apoi, cu ideea aceea foarte dragă în inimă, că parcă i-aș fi văzut o lăcrămioară, ascunsă cu bine. Ce era, de fapt, cu bărbatul acela? Care este fericirea și liniștea bărbatului foarte frumos la față și la chip?
...
— O să merg într-o zi, la Esmina, fata din Găuleni, și o să fiu, lângă ea, foarte fericit..., îmi zisese.
...
Cine să știe ce ar fi fost și cu mine... Cu profesoratul acela, al meu, cu lucrurile din viața mea, care aleargă! Și cu acest gând în minte, că trebuia eu să reușesc, cumva, în toată acea gâlceavă a existenței, m-am trezit că eram din nou amărâtă și in butoaie, cu privire la viitorul meu. Oare, aveam să reușesc? Depind, de fapt, de orele acelea și de profesorat! Dar și de cinstea și de onoarea mea. De obrazul meu tare bun ca de femeie înțeleaptă, dar de douăzeci și șase de ani!
...
”Ia să port, io, apa aceasta, până acasă...!”, îmi zisesem. Și am ridicat, în cele din urmă, cofa acum plină, de fapt găleata aceea de fontă care era prea grea, și doar cu mare greutate am dus-o până acasă, unde mă așteptau aceleași griji habituale, pe care (nu știam, pe atunci), dar aveam să le depășesc.
...
Cumva, aveam să mă reancorez. Mersesem, în ziua aceea, la biserica din sat, și la părintele Stan Olimpiu, care avea însă talent la povestit, și care era preotul cel tânăr, din sat, de îl iubeau toți tinerii obișnuiți ai cântărilor din strană. În satul nostru, ca, de altfel, în toate satele unde se mai păstrează miresmele vechimii, lumea este credincioasă, de la tineri, de la copii, și până la bătrânii satului. Păducele nu făcea, așadar, excepție de la regulă. Și eram mândră pentru faptul acesta, că locuiam într-un spațiu vechi, ocrotit de Dumnezeu, că Dumnezeu ne avea, pe toți, în grijă, eram mândră, așadar, că eram păduceancă și că Păducele îi avea pe cei doi preoți. Eram mândră, de fapt, de obârșia mea, și nu m-aș fi strămutat, din locul acela binecuvântat, cu vacile ei tărcate, prea molcome, leneșe, și cu mieii care țipau de Paște, de eu aș fi încercat să îi salvez pe toți, până la ultimul, de fapt nu aș fi părăsit niciodată Păducele.
...
A fi țărancă e mult. Ai liniștea ta, ai pacea și locul tău. Ai liniștirea de la baștina în care te-ai născut și ai crescut, ai firul de iarbă în care îți spânzuri marginea picioarelor, de bolta piciorului, până în țărâna și în tina în care ai călcat, până când totul îți spune că ești al pământului numai bun de arat, că al primăverii nepieritoare și tot al satului, ești. Și acesta nu e puțin lucru. Să te știi al pământului... A fi păduceancă mi-a părut, dintotdeauna, mult. Noi suntem mocani, nouă ne place să avem grijă de animale, de vițeii zăpăciți care nu se liniștesc până ce nu apucă cu gura la ugerul cald, iar eu, ca femeie mai citită, îi iubesc pe aceia care nu sunt prea filosofi, adică moții, oamenii satului și pe aceia, mai din sus, de pe coama cu pădure și pășuni mănoase și bune, copiii acestora veneau la școală, la noi, iar eu îi învățam, cu foarte mult drag, să vorbească franțuzește. Și acesta nu este puțin lucru...
Întotdeauna m-au impresionat icoanele pictate pe peretele bisericii, unele biserici, într-adevăr, sunt pictate cu chipuri și pe dinafară, pe când altele, nu. Iar, cu privire la figura Hristianică, a lui Iisus Cristos, pot spune, că, îndrăznind și atingând cu mâinile pensula, fiecare pictor devine, în felul lui, un Sfânt. Și, aceasta se poate vedea și simți, când privești o Icoană. A avea, în lume, o imagine care Îl reflectă pe Cristos, e o binecuvântare, cred eu. Este, de fapt, a te întâlni cu biserica și cu Iisus Hristos, înainte de Ceruri, sau, cel puțin, așa cred eu că ar fi. Că te întâlnești prin rugăciune. Dar și privindu-i Chipul, până când Îl vei vedea. De fapt, păstrez asupra mea o iconiță cu chipul Lui sfânt, și mă simt ocrotită, la fiecare pas pe care îl calc, iar acesta nu e puțin lucru. Apoi, în ziua aceea, mă întâlnisem, din nou, cu acel om, chiar după ce părăsisem incinta Bisericii. Când mă simțeau, eu, de fapt, cea mai în pace și cea mai liniștită.
...
Pe băncuța din fața placardei cu numărul treisprezece, acum, că era vară și foarte cald, se strânseseră, deja, câteva, bătrâne, acum că era seară, și vară, și că se întuneca mai târziu. De fapt, în Păducele nu se întâmplau, niciodată, prea multe. Ba câte o fată bătrână, mai reușea să plece de la părinți, poate cam prea târziu, după vârsta ei, sau cum era, de pildă, cazul Mioarei Ștefan care, nu reușise, sau dacă vitele ieșeau prea devreme în uliță, pentru că băiatul care le mâna către fânațuri, zăbovise, peste noapte, în casa iubitei sale, iar, acum, nu a reușit să se trezească la timp util, încât bătrânele vorbeau acum de aceasta, acolo în uliță, sau, de pildă de ce Ioan a părăsit-o pe Raluca Pâslariu, că de ce Raluca Pâslariu l-a înșelat pe Ioan, cu un soldat foarte tânăr, după ce acesta s-a apucat de băut, în fine, povești să tot fi fost, câteva... Apoi, ele erau înlocuite cu altele, pentru că, în sat, mai mereu, se mai întâmpla câte ceva. Deși nu prea mult. Până când, într-o zi, babele au început să vorbească, pe o temă, din auzite, o temă nouă pentru ele, probabil, ca știre venită, de fapt, de prin satele vecine, pe undeva să tot să se fi vorbit despre acestea...
...
Dar, pesemne, așa să umble, toate poveștile, prin sate. Sau, cel puțin, noi așa știm, că umblă. Dar babele, ce să fi spus ele? Și de unde au auzit, cele câte le spun, de fapt? De când să se vorbească, despre toate acestea, pe la sate? Ce spun, de fapt, bătrânele satului?
...
— Cum, lele Nană, lupari? Ce îs ăia?
— Niște oameni, lele Savetă, ce să fie... Că eu așa am auzit. Că peste noapte, se fac din oameni, lupi, si trec să caute oile păstorilor, de pe la stâne... Nu știu prea bine. Dar, pesemne, eu așa am auzit...
— Că se vorbește, despre aceasta, în sat! Eu doar de aceasta zic, că nu iese fum fără foc, și asta niciodată, babă Nană!
— Eu nu am văzut lele Savetă, niciodată, pe-aici, vreun lupar!
— Dar pare-mi-se că există, lele!
— Pe asta, nu pot să o știu foarte bine, leliță Savetă! Că luparii, dacă ei chiar există, sunt, pesemne, foarte ticăloși și amenințători, pentru toată lumea!
— Aceasta da! O amenințare mai mare și mai înfiorătoare, să nu fie, de fapt, pe nicăieri, lele Nană!
— Am auzit, că pe undeva, pe unde sunt ei, se dau, iute, iute, pe la fetele satului, dacă ele ies, cumva, noaptea, în sat!
— Dar și la vite, am auzit că trag, sau eu nu prea aș ști...
— Dacă sunt, cumva, și pe aici, lupari, lele Savetă? Dacă ne atacă, cumva, luparii ăștia, dacă stăm așa, pe la prispa satului, sau pe la portiță, pe laviță, ca să vorbim? Dacă să dau, ăia, la noi?
— Stai foarte liniștită, lele Nană, că nu se dau pe lângă femei bătrâne! Că numai la oi sau la vite trag! Sau, parcă, numai la feciorime și la tinere! Că numai la oi se dau, așa am auzit, de știu toți ciobanii, despre luparii ăștia, sau eu așa am auzit...
— Astea îs povesti vechi de sat, leliță!
— Cred că da! Că și pe mama am auzit-o, când se temea, că a mai auzit, în tinerețea ei!
— Numai povești sunt, acestea! Și numai niște inventări!

Oare, aș fi avut șanse să îmi găsesc orele acelea în timp util, astfel încât să nu existe cumva un hiat, prea mare, între lipsa mea de ocupațiune și o eventuală nouă normă de ore, într-un alt loc sătesc, care să îmi ofere o slujbă, cât de cât, acceptabilă? Ce era să fac?

Într-una din zile, am luat bicicleta și m-am dus două sate mai încolo, aveau un liceu mai puțin pretențios, era în plus și un autobus care desfășura curse zilnice, dimineața, dar catedra de Limbă franceză era, deja, ocupată. La ei, la liceu, mi-au spus că, de altfel, nu aveam nicio șansă de a se suplimenta, în vreun fel, numărul de ore. Asta e. Încă nu renunțasem. Dar bănuiam, după încă două drumuri soldate cu același gen de răspunsuri, că nu aveam să rămân șomeră... ori... ori... mă puneam cu burta pe carte și vedeam eu ce era cu Fizica aceea ”insurmontabilă”... Dacă i-aș fi dat, poate, de cap.

În fond, se știe, profesorii de Fizică sunt mult mai rari ca aceia de Limbi străine, aceasta necesită, adică Fizica, o mai atentă aplecare asupra subiectului, și o anumită gândire abstractă și iute, care nu e tocmai la îndemâna tuturor... Sau cel puțin așa știam eu... În fond, mi se propusese o slujbă cam dificilă, dar plină de satisfacție. Cum profesorii de fizică erau mai rari, dacă învățam această materie, îmi puteam asigura, așa credeam pe atunci, un viitor frumos. Cum nu se încumeta prea multă lume, să reușească în domeniul cu pricina.

Căci, altfel... Oricum, alte ore de Franceză nu găsisem pe nicăieri. Și o Catedră potrivită. Ce era să fac? La capătul a trei zile de umblat prin două comune, am decis. Aveam să învăț puțină Fizică, să văd, și să mă dumiresc, oare m-aș descurca?
Pe de altă parte, nu eram o fată tocmai prostuță, și gândire, și o certă aplecare înspre matematici, mai avusesem. Așadar, nici cu Fizica nu ar fi trebuit să îmi vină prea greu. Poate, cândva, dacă va merge totul cum trebuie, voi da și examenele, și îmi voi definitiva, cumva, o Catedră și un post bun și permanent, de titulatură; în fond, a cunoaște, pe lângă Limba Franceză, și un alt domeniu mult mai pretențios, a cunoaște, real, un alt domeniu de mari satisfacții, nu putea fi decât foarte bine, și probabil fructuos, pentru viitorul meu. Dar mă durea deja mintea. Așadar, știam. Mă voi apuca să studiez Fizica, ce ar putea fi mai frumos, pentru mine, și pentru ceea ce m-ar fi așteptat în viitor, din punct de vedere profesional, și, cum să spun, mai ales, material? Pentru că da, toată lumea se gândește la aceasta, atunci când e cazul. Să nu cumva să se piardă... Să nu renunțe, de fapt. Să clacheze, cumva, în ceea ce privește scopurile de viitor. Iar eu... eram aproape șomeră.

Ar fi trebuit să văd ce urma să fac, pesemne, în continuare. Cu viața mea, cu îndatoririle mele, cu hotărârile, din viața profesională care, aflasem, se cam curmase, urmând ca eu să găsesc o cale mai bună și viitorul. Trebuia să văd ce fac, îmi pierdusem orele și slujba de suplinitoare. Nu fusesem, încă, concediată, dar cele mai negre dintre perspective începuseră să se arate, în ceea ce privește slujba mea și îndatoririle mele zilnice. Trebuia, da! (îmi spuneam) să fac ceva. Și aceasta cât s-ar fi putut de repede. Eram, de fapt, cât se poate de dezamăgită că, nici în satele învecinate, nu găsisem nimic potrivit, formației mele inițiale de profesoară.

Trebuia, așadar, să văd ce ar urma să întreprind, în sensul cu pricina. Și, cu aceste gânduri în minte, am părăsit, în sfârșit, locul acela, pătrunsă de problemele cărora încă nu le găsisem nicio rezolvare. Și niciun sens, până la urmă... Paraschiv Ștefan nu ne-ar fi putut întreține, eventual, pe amândoi, din veniturile lui foarte modeste, dar poate, puțin, până aș fi reușit să îmi găsesc o slujbă potrivită, poate doar puțin, un timp scurt, era bine că mă puteam baza, măcar pentru puțin timp, de ajutorul tatei. Deși eram o femeie în toată firea. Poate și aceasta era adevărat, că nu puteam să trăiesc pe spinarea tatei... Îmi dădeam bine seama, ajutorul nu s-ar fi putut întinde prea mult, pe spinarea tatei. Până la urmă, chiar dacă era să rămân concediată și fără catedră, nu am fi murit de foame. Asta nu era rău, aveam să ne descurcăm cumva... Și, într-un final, o să fie bine, o să am și eu un loc bun în profesorat, așa cum avusesem și până acum. Dar trebuia să îi iau tatei povara de pe spinare, și aceasta cât de repede. Realitatea era aceasta, fusesem, mult, apreciată ca profesoară. Aș fi meritat, poate, foarte mult. Poate chiar unul încă și mai bun, un post bun. Ca profesor titular, cu propria-i catedră. Doar că, acela era ghinionul. Cineva, cu oarecare cunoștințe și cu relații, îmi luase, pesemne, slujba, iar mie mi se propusese un loc de profesoară suplinitoare într-un domeniu pe care, însă, nu îl prea iubeam și nu îl stăpâneam deloc, un domeniu pur științific, adică FIZICA! Un domeniu de fapt nedestinat multora, pe care, fără un dram de gândire abstractă și logică, nu cred că cineva l-ar fi putut stăpâni, oricum, sau prea lesne. Nu ar fi reușit, altfel, în domeniul atât de restrictiv și greoi, iar eu, de fapt, cum să spun, doar ar fi trebuit să predau, cum trebuie, această materie, pesemne... Ca să rezum din acea realitate care m-ar fi privit, îndeosebi, pe mine, eram cu totul descumpănită.
...
Nu l-am mai văzut, în sat, cam demult, pe frumosul Emilian. Am auzit, de la niște vecini, care aveau, si ei, oi, am înțeles, de la ei, că ar fi ținut mai bine de treizeci de capete, de la Păducele, și că Emilian Păun avea să plece la stână, unde ar fi fost păcurar, adică Oier, Ciobănaș. Nu mă pricepeam eu, foarte bine, la oi, dar știam că oile pleacă, la stână, în primăvară. Or, de acum, și până în toamnă, mai era vreme, era de-abia mijlocul de iulie. Deci, aveam să îl mai întâlnesc pe Emilian, bănuiam eu, până în primăvară, când va apuca, în creierii Apusenilor, cu oile. Mai era ceva timp, până atunci.
...
Și nu mă înșelasem... Cum, într-un sat mic, și pe o uliță cu doar câteva zeci de familii, să nu se întâmple, de fapt, ceea ce mă așteptam? Și ceea ce știau, de fapt, sătencele? Că el mai trecea, adesea, prin sat? Îmi încetasem, de fapt, orele de Franceză, iar, acum, mă gândeam, oarecum, la ce avea să se mai întâmple, în continuare, cu mine. Pe Denisia Păun nu o cunoscusem, încă, aveam, însă, mai târziu, poate, să mai aflu, mai în amănunțime, de ea. Când se va înscrie, poate, la școala cea nouă, când îi voi preda eu, ah, da, urma să intre de acum în Clasa a Noua, sau mai târziu, dacă deja nu s-a înscris, și dacă nu am întâlnit-o, deja, cumva, pe la școală. De fapt, o cunoscusem, deja, tangențial, dar nu am știut atunci că era tocmai sora lui Emilian Păun, că am fi fost, de fapt, pe la aceeași școală, dar Denisia nu era tocmai la orele mele. Cel puțin, nu încă. Iar, de la toamnă, Denisia Păun avea să fie în Clasa a Noua, așadar, la Liceu, în Liceul Comunal. Nu ar mai fi fost, bineînțeles, o elevă de Gimnaziu, având ocazia să o pot cunoaște, și pe ea, în vreuna din Clase! Auzisem că, față de noii vecini din sat, fata se simțea, cum să spun, rușinată. De fapt, cine să fi fost fata, era doar o fătuță de paisprezece ani, pe care părinții Oieri o lăsaseră pe lângă cei doi frați! Și la o Școală nouă!
...
— Dar nu la primăvară, duceți, lele Nană, oile, la Ciobani, ca să rămâie în munte și-n stână?
— Ba da! Cum nu! ...Dar Emilian este nou, printre păstori, și trebuie să vadă, și el, și să deprindă rânduielile, de la Stâna cea nouă, până atunci, până la primăvară, când se urcă Oierii. Că, doar, e Păcurar nou! Trebuie să cunoască rânduiala și cum merge! E totul prea nou pentru el, că e venit din alt sat și loc!
— Ah, da! Acum înțeleg!
— Da` aveți, domnișoară profesoară, ceva, cu Emilian, noul târlaș de la oi? Ce tot întrebați?
— Că, doară, e vecin nou, și nu știu mai nimic despre el, doar că e păstor și că are o soră mai mică, în ordinea de la școala din sat! Pe Denisia, o fată de paisprezece ani. Că eu, altfel, ce să spun?
— Da! E tânără și frumușică, Denisia... Adică sora cea mică a lui Emilian Păun! Mai târziu, o să se mărite într-o casă bună, eu așa zic... Că e frumușică! Dumneavoastră nu vă măritați, domnișoară Mioara?
— Da, într-o casă nobilă, lele Nană, și eu, tot așa zic! Că și-o găsi un băiat pe măsura frumuseții ei! Că mi-a spus Emilian Păun, că e frumoasă!
— Dumneavoastră nu v-ați găsit, Miorițo?
— Încă nu. Nici nu prea mi-am căutat, până acum. Sunt foarte tânără și nu mai este ca în trecut... Acum, fetele nu se prea grăbesc!
— Asta așa este, domnișoară Mioara! Nimic nu mai este ca în trecut, poate doar tradiția, care nu se stinge niciodată!
— Asta așa este, lele Nănuță, tradițiile nu se sting!
— Să te măriți, fătuța mea, eu așa te sfătuiesc. Că, dacă rămâi... și nu îți găsești un bărbat bun... mare păcat de la Dumnezău!
— O să mă mărit, și eu, într-o zi, lele Nănuță!
— No` așa! Da, Miorița... No` să te măriți! Cum zic io!
— Am reținut, lele Nană! Că bine spuneți, cu privire la mine!
— Dacă amâni, nu îți mai găsești. Ficiorii frumoși și tineri se însoară repede. Nu ai încă treizeci de ani, Mioara, nu?
— Douăzeci și șase, lele Nănuță!
— Tinără!
— Sunt încă tânără, da! Sunt o tinerică!

Lele Nănuța era un personaj deosebit, într-adevăr. Și, de ea, mă leagă un fel de prietenie molcomă, bună, împărțită între a coace plăcinte și a pune pe ele brânză sărată și foarte grasă, sau cu frunze de lobodă roșietică, sos cu ceapă, sau poate usturoi și mărar, adică, de tot felul, mai mult pentru a rămâne împreună ea, ca lângă un fel de mămucă, în casa cea veche, aproape dărăpănată, de veche, dar căpătată din părinți care acum nu mai sunt, cu pereți de culoare violacee, care se mai teșiseră și nițel, zgâriați, de fapt, din cauza timpului. Vopseaua de pe pereți se mai dusese, iar eu, a tot întreba, a tot o descoase, pe lele Nană, măcar pe ocolite, și doar între idei bine închegate, cu privire la Păstorul acela nou, care s-ar ocupa, din primăvară, și de turma ei de oi, de peste treizeci de capete, aparținând acelor vecini, care trebuia dusă în munte. Unde să se fi dus, de fapt, Emil, în ce stână? Unde ar fi dus și oile lor, în care parte a țării? Era departe?

Țăranii, mereu, știu totul, cu privirea la animalele care le ies din bătătură, ca să fie mânate spre cine știe ce locuri străine, cu pășuni mănoase și cu ierburi de fânețe numai bune ca animalele să dea un lapte bun și să fie sănătoase. Chiar dacă sunt femei, femeile știu, și ele, totul despre animale, dar de pe un loc secund. O țărancă neaoșă a satului Păducele, care nu ar fi obosit niciodată, chiar dacă bărbatul ei, Ioan Dobre, le știa pe toate, cum să nu cunoască, și ea, și cum să nu țină gospodăria, cu spatele ei lat, de femeie foarte neaoșă? De fapt, Emilian Păun (aflasem) are să meargă sub un Cioban, unul Rizeanu, de prin munții învecinați, Cindrelul, de pe lângă Sibiu, pesemne...

S-a făcut de acum toamnă, că e Septembrie, iar eu acceptasem, deja, să fiu suplinitoare la lecțiile lor de Fizică. Mai sus, pe dealuri, strugurii au început, de fapt, să se coacă, de fapt numai să se îngălbenească. Putem vorbi, desigur, despre ciclul cel mai firesc al anului, sau despre anul agrar, de împlinirea lui rodnică, tare, de culegerea cea bună a roadelor muncii. Doar așa anul agricol și anul de fapt al țăranului avea să se împlinească, cu rod, iar apoi, către iarnă, se va sfârși, și acel ciclu, ca acela de anul trecut. Așa cum se petrece, prin sate. Prin toate satele. Ciclul ajunge la capăt. Peste numai o săptămână sau două, ar fi început, de fapt, culesul strugurilor, că se îndulciseră și se făcură deja galbeni și s-ar fi resimțit nevoia mai mare de forță de muncă, adică de culegători. Ba și în grădini, dăduse strugurele să se mai coacă. Boaba mare și nițel prea acră, pentru vremea ei, dar cărnoasă, amplă bine, rodnică, aștepta numai să se mai îngălbenească și să prindă suficientă dulceață. Mai târziu, în grădini, sau în livezi, para va fi foarte coaptă, dar și merele mari de toamnă, sau nucile, se vor mai întări, de s-or putea culege, sau afinele, vor fi negre și mai moi, dar încă mai galbenă decât orice măr din livadă, va fi, desigur, gutuia. Care va da semn de toamnă, va arăta `cătră ea. Vor da gutuile, de te vor lăsa cu gura suptă, la fel și merele de pădure, se vor înroși apoi le se vor îngălbeni frunzele, ca să fie tot tabloul de culoare complet, iar pe la urmă iarba se va usca. Pământul va fi cunoscut tot pârjolul, îndepărtarea mult firească a soarelui, care s-a retras mult. Se va mai răci, de acum, se va intra și mai mult către toamnă, iar pe ogoare nu va mai fi mult de cules. Însă, de pildă, vremea nevoie de lemne nu se va opri niciodată, la pădure, va fi, desigur, încă multă treabă de făcut, până la iarnă; când vor da primi fulgi de zăpadă și când, până și la pădure, se va lăsa frigul, de va trebui să fugi și va trebui să rămâi pe lângă sobe, cu ceașca de lapte de vacă în mână și cu pâinea proaspătă. Vor fi mere și pere pe jos, vei frige carnea porcului și îți vei tăia găinile, pentru că ele peste iarnă nu se dedau prea bine la ou. Peste numai câteva luni, de acum, se va sărbători, din nou, în casele încălzite, Crăciunul, iar peste case va fulgui. Totul va fi frumos, căci ulița va fi plină din troienele albe, o veste foarte bună, pentru că ai copii și ei se vor bucura, de îți vor face oameni, prin căși, și în zăpezi nu se vor încâlci, însă, caii, sau vacile, pentru că animalele stau, pesete iarnă, în ogrăzile și în celelalte adăposturi, în grajduri, desigur, pe tot timpul iernii. Și cum să nu iubească săteanul ciclul său sătesc și agrar, dacă el decurge atât de frumos și atât de cuprins în datini, până la Crăciun. Apoi, ce să faci... Că vine odihna. Până când, după măreața zăpadă, urmează, desigur, buna primăvară, care înnoiește absolut tot, conferind lumii satului un strai nou și bun, iar firul iarăși o ia aproape la goană, de dă să crească, o dată cu grâul, pus, deja, din toamnă, acolo, în arătură, care și el se grăbește. Ce să fie mai frumos, poate, decât firul de grâu, care dă să încolțească, acolo, în arătură... Și o mână de plăieși, care plâng de fericire și pupă țărâna, de la intră pământul în gură, dacă grâul e de acum mare și dă să se înalțe, acolo, în arătură - în luna lui mai. Și vor fi flori, și vor fi dalii, dar și grâul. Vor fi blesteme de apă, ca să irige. Cum să nu iubești, poate, și acest ritual și această ciclicitate binecuvântată, întotdeauna, de Dumnezeul cel vechi al daliilor și al pământului? A fi sătean este, pesemne, o binecuvântare aproape neînțeleasă, dar mare, dacă ogoarele, de amu, se sfințiseră. Mult bine, și în satul Păducele, de la poale de deal. Că, doar, de ce nu ar fi fost, binele? La primăvară, vor începe, din nou, muncile, iar numai vara le va împlini. În ogor, în câmpia plină de ierburi, la secerat, pe la păsări, pe la tot felul de animale. Vei da cu mâna peste spicele de grâu, să vezi dacă au crescut bine. Vei săruta pământul, să vezi dacă e bun la gust. Apoi, va veni din nou toamna, și o vei lua din nou de la capăt, semănat, cules, apoi iară odihnă. Pentru că ai săvârșit culegerea roadelor cu bine. Și pentru că ai împlinit anul țăranului, așa după cum ai învățat de la tactă-tău.

Odată cu venirea toamnei, de fapt, odată cu intrarea mai puternică în anotimpul acela, treburile bărbaților s-au mai isprăvit, nițel, lucrul cu brațul a mai încetat. Acum să se fi cules ultimele roade, din grădini, vor fi struguri, alții însă abia începeau semănăturile de toamnă. Emilian însă era păstor, iar Iacob Păun tăia lemne. Ei nu lucrau prea mult tarlalele în câmpii, decât pentru animalele pe care le aveau în bătătură, dar mai lăsau câteodată pe alții. În rest, ar fi arendat pământul, și ar fi căpătat bani, din arendă. Deși cam avea să se ocupe Iacob, de gospodărie, ar fi trebuit să rămână în Păducele, cum Emilian Păun ar fi urcat, la primăvară, ca să se ocupe cu oile. Lucrul lor de toamnă se cam isprăvise, al largo, acum că Iacob a coborât de la pădure, iar Emilian nu se prinsese încă în slujbă, la munte, în afara treburilor domestice, care, încă, mai erau; de pildă, de la îngrijitul animalelor și până la alte treburi mai complicate care necesitau, poate, o mână de bărbat, lemnele din bătătură, orice cărăușie. Dar nu mai era atât de greu, pe acasă, față de cum va fi în arvună și în slujba străinului... Pentru că, la sat, banii se fac greu, iar ca să îți faci o situație foarte bună, trebuie să muncești toată viața, pe la străini... Dar și în ograda ta... De fapt, Iacob a început gospodăria de la Păducele, cu ajutorul bătrânilor lui părinți, acum cinci ani de zile, care l-au mai sprijinit.

De acum, avea să se facă încă și mai rece, și toamna avea să se mai întețească, nițel, oile fuseseră, de fapt, coborâte, de la stâne, proprietarilor de drept, de câteva săptămâni bune, încă dinspre sfârșitul lui August. S-a gândit să urce la stână, Emilian, să îl cunoască Ciobanii, acum că, era deja septembrie, sus era liniște, iar frații nu mai aveau mult de lucru, se puteau întâlni.
De fapt, ar fi trebuit să plece, Emilian, ca să intre în rânduială, anume, ca să se înscrie, și el, ca Păstor.

În fond, treburile din gospodăria lui Păun, din Păducele, se cam isprăviseră, carele cu lemne fuseseră de mult deșertate, lemnele erau stivuite, toate, în șopru, ei, pesemne, așteptau de acum iarna, straturile rămăseseră despovărate, ba trebuia încă săpat, roadele erau deja culese, restul, mai ales acela după munca de la primăvară, ar fi căzut în sarcina lui Iacob Păun și a Denisiei. De la stână, oile erau încredințate, toate, încă de atunci, când vara era deja pe sfârșite, la aparținători (coborându-se oile, de fapt, de la sâmbrași, care primiseră plățile). Parcă totul era rânduit. Păun trebuia să cunoască, în sfârșit, ciobanii. Iar Denisia... a luat, totuși, cu brio examenele de trecere înspre Clasa a Noua. Ba chiar cu o notă foarte mare! În altă ordine a explicării celei mai bune a sensurilor, Emilian Păun ar fi fost musai să urce la Stână, să cunoască, mai dinainte, pe ceilalți păstori, de la Stână, unde s-ar fi pus, de la primăvară, la Simbrie. Și unde ar fi primit turme, ca să le mâne, unde s-ar fi aflat mai multă iarbă. Ar fi primit, pentru munca lui spornică, oi. Că se anunțase, de fapt. Iar Rizeanu, ciobanul, l-a primit. Munca efectivă, pentru el, cu oile, avea să înceapă, pentru Emilian Păun, abia spre primăvară, adică prin Martie, Aprilie, când se vor aduna toate oile, din nou, urcându-se Ciobanii dinspre bătăturile țărănești, către munte, când vor veni animalele rânduite Ciobanilor și când se vor urca în Munții Apuseni, unde se aflau stânele. De fapt, lucrul lui Emilian avea să fie în Cindrel. De-abia atunci, va începe ciobănitul și muncile tipice ciobănitului. Părinții Ciobani ai celor trei frați, Emilian Păun, mezina Denisia și Iacob, fratele cel mai mare, rămăseseră undeva dintr-un alt sat, adică în Micești, un sat foarte aproape de Alba Iulia, dintr-o gospodărie cam veche, pe care nu avuseseră (dacă, acum, împliniseră o anumită vârstă, și dacă Păstorul cel bătrân era mai bolnăvicios) tăria și determinarea să o mai părăsească, pentru un altfel de trai, pe lângă oi, sau pe lângă cei trei copii, acum cu aripi prea mari, pentru Ciobanii lor părinți.

Emilian Păun nu mi-a mai pomenit niciodată de Denisia, să o ajut, la lecțiile de Limbă Franceză. Dar Denisia s-a descurcat, din câte am aflat eu, după aceea, și fără ajutorul meu. Lucrul la tăiatul lemnelor se cam sfârșise, ziua era tot mai scurtă și încă mai rece, Iacob primise arvuna, din Aprilie și până către Septembrie, pentru tăiatul lemnelor, acum ar fi plecat ultimele încărcături cu lemne, din ce muncise Iacob, însă în sat, pentru că făcuse câte ceva. Fusese un an bogat, acum se adunau ultimele roade, din grădini și livezile care fuseseră foarte încărcate cu poame. Țăranii se mai liniștiseră. Ultimele holde erau, deja, eliberate, încă de la sfârșitul lui August. Acum, se începeau, de fapt, semănăturile de toamnă. Pentru cei care le aveau de făcut. Muncile lui Emilian, însă, intraseră într-o mică pauză, dar tot ce mai avea ceva de făcut, Emilian Păun, era să nu zăbovească să nu pregătească sobele și cămara și să se pregătească pentru iarna care ar fi fost pe drum și, în fine, pentru anul următor, când va părăsi Păducele, ca să meargă în Cindrel, să se bage cu simbrie. Pentru că de restul se ocupa, acum, Iacob. De casă, de totul. Care scăpase, cum zisesem, de lucrul de pe la lemne.
— Domnișoară Mioara!, am tresărit..., era Emilian Păun. Era din nou, pe la fântână, pesemne să aducă niște apă soră-sei de doar paisprezece ani.
Aveam să îl mai văd și să mă întâlnesc, din nou, cu acel om, în zilele care aveau să urmeze. Nu bănuiam, aceasta, atunci... că avea să plece la Primăvară, după ce îl văzusem, prin sat, de câteva ori. Nu îl prea vedeam pe Emilian plecat.

L-ar fi lăsat, pe Iacob, acasă, lângă Denisia, după vorba lui, căci muncile lui Iacob se isprăviseră și acelea, odată cu răcirea mai evidențiată și tot mai clară a timpului, pentru că, în pădure, (Iacob era, de fapt, pădurar, dar tăia și lemne.) nu ai ce face toamna târziu, pentru că pădurea, braniștea sau codrul sunt pline de animale sălbatice flămânde, iar pe afară se întunecă prea repede. De toamna, nimeni nu mai taie lemnul, ci stă în bătătură sau prin colibele de la mijlocul dealurilor, nimeni nu mai zăbovește în Cabanele de mai sus, unde ursul poate fi periculos, chiar dacă calcă mai apăsat, unde, odată cu venirea serii, se mai aud urlete de lupi flămânzi. Sau linxul, dă să urle odată cu intrarea vulpilor pe la bârloguri, dacă se lasă cumva frigul.
Sunt lucruri de la care nu te poți abate și nu le poți amâna sau refuza, să le faci, decât dacă vrei să îți chinui animalele și să auzi de vorbele de ocară ale satului sau de blama oamenilor. Așa este viața țăranului, el trebuie să muncească, dacă caută să aibă de toate, avuție, liniște, bunăstare, un trai îndestulat, dar și respectul celorlalți. Iar dacă muncește, le are. Dacă omul muncește, le are pe toate. Le câștigă pe toate. Are în bătătură toate animalele lui. Iar dacă nu poate munci, atunci să le dea cui poate, nu să le țină flămânde...

Cei trei frați se îngrijeau, acum, de o gospodărie mare, care tot crescuse, de când se mutaseră în Păducele, mai întâi Iacob. Se mai rotunjise, de fapt, rostuirea ogrăzii, se mai întremase, nițel, odată cu trecerea celor cinci ani, de când se mutase, Iacob, aici. Încă de când Emilian avea cincisprezece ani, și mai stătea în Micești, iar Iacob douăzeci și unu. Fusese, de fapt, totul foarte rodnic, de când s-a mutat Iacob. Ca să învețe cum să sporească merindele, dar și mintea. De fapt, acum cinci ani, în Păducele sosise doar Iacob, care era pădurar. Iar Iacob, stătuse, pe la pădure, mult. Făcuse bani. Pe parcursul acelor ani, începuse, sărmanul de Iacob, să achiziționeze cele necesare unui trai bun. Și să îndestuleze ograda, ajutat și de părinți. Apoi, după patru ani și ceva, adică nu demult, sosise, ca să rămână, și fratele lui mai mic, Emilian, păstorul, care, acum, se pregătea să urce la stâne, dar și mezina, Denisia, hotărâtă să nu mai stea o clipită fără cei doi frați, ci să își continue studiile, la Școala Liceală din Păducele. Cum să își lase amândoi frații, și să rămână, la baștină, doar cu bătrânii ei părinți? Ce... să îmbătrânească și ea, pe lângă Ciobani? Și să rămână, Doamne ferește, o fată mare, în casă? De fapt, după ce a venit și Emilian cu Denisia Păun, în Păducele, bătrânii Ciobani s-au întors, înapoi, în Micești, de data aceasta, rămași fără niciun copil de-al lor pe lângă ei... Că de fapt, așa sunt copiii. Își deschid, fiecare, aripile.

Zboară, cu ele, cât de larg pot, dar zboară!

Iar Emilian Păun și cu Iacob așteptaseră, desigur, un destin mai bun și mai îndestulat, pe care aveau, poate să îl găsească, alături de surioara lor, care nu rămăsese nici ea, pe lângă părinți. Ar fi ales de fapt să rămână cu ceilalți, alăturea de ei, și să facă școală, să își isprăvească cursurile, până la capătul celor doisprezece clase și să se facă Medic Veterinar. Sperau, tustrei frații, într-un trai mai bun și poate mai onest, după mâna cea harnică, pe muncile lor, și să își facă, poate, un rost în bani și să se căsătorească toți, într-o zi. Cum să fi rămas, poate, Denisia, fără niciunul din frați, în Miceștiul acela ponosit și în care nu se întâmpla, niciodată, mai nimic, în afara faptului că merele creșteau liniștite pe pom, că de fapt grădinile și holda necesitau, ca pe oriunde, zilieri și femei de lucru? Trebuia, însă, un lucru, pe care îl și făcuse. Se mutase, cu școala, de la Alba Iulia, în Păducele. Nu știa dacă aceasta avea să îi afecteze, prea mult, viitorul. Trebuia, doar, să își continue studiile, voia să devină medic, poate un doctor de animale. Încă nu se gândise, totuși, prea mult, la specializare, are să vadă ea ce ar fi ales, oricum, ar fi avut viitorul asigurat, fără grija zilei de mâine, dacă ar fi ales, poate, această profesie. Oare să devină medic veterinar? Nici ea nu ar fi știut ce să spună... Cum mulți alegeau Medicina, ca să se îndestuleze, sau măcar încercau. Mai ales dacă erau tolerați (cu privire la școală) de către părinți. Iar pe Denisia cum să nu o iubești, dacă ea vrea să devină medic veterinar... Cum să nu o înțelegi... Foarte grea meserie, dar aducătoare de liniște și de suficientă bunăstare materială. Dar a continuat să învețe. Așa ar fi procedat oricare copil mai inteligent, s-ar fi pregătit, încă de pe acum, ca să nu rămână, poate, în sărăcie, ci în îndestulare. Mai avea doar puțin, apoi a trecut în Clasa a Noua, fiind isprăvită vacanța prea lungă. Și-ar fi cunoscut, în cele din urmă, noii colegi, le va zâmbi la fel de timidă și de liniștită. Le va cere să o iubească. Mult. Așa cum o îndrăgea Emilian, ba mai mult. De fapt, spre sfârșit de vară, își dăduse cu brio toate examenele și le-a luat. A luat, de fapt, o notă foarte mare. De acum, tot înainte. Să țintim dragostea. Pe Mioara Ștefan, avea să o cunoască mult mai târziu, deși poate s-au mai intersectat, dar foarte puțin, pe la Școala Gimnazială... Odată intrată în a Noua, Denisia, era, de acum, o adevărată domnișoară!

***

Întreg timpul era afundat într-un cojoc din blană de oaie în care, parcă, ar fi încăput un întreg cer cu stele. Începuse, de fapt, rânduirea, pe lângă ceilalți ciobani. Începuse de fapt păstoritul... Chiar și eu aveam cerul meu cu stele, Mamă Horația... Și o să le păzesc, pe toate, bine! Cum, din câte am aflat, se numea Miron, și era din Cindrel, anume de la Stâna lui Rizeanu. Peste îmbrăcăminți, de i se vedea tot spatele lat, ieșind în profil, își trăsese un cojoc mare de oaie, care îl făcea să pară și mai masiv, la trup, pe lângă cei trei câini lățoși. Care se tot gudurau pe lângă el, de zici că ar fi fost supuși doar Ciobanului aceluia... Pe coastă, l-a întâlnit de fapt pe Ciobanul acela, Mirean Miron, de la Stâna lui Rizeanu, bogatul Cioban din Cindrel și de lângă Valea Frumoasei. Venise, Ciobanul Miron, însoțit de cei trei câini, care pesemne erau de la stână, în plus de aceasta, avea, după el, amu, nu mai puțin de o sută de oi. Nu și turma întreagă, care pesemne era mult mai mare, care era, de altfel, mult îngrijită, pe sus, pe la Stână, acum că se lăsase vremea mare rece, iar animalele trebuiau hrănite și ținute la grajduri. Era, de fapt, Miron. Ciobanul era înalt, cam la patruzeci și cinci de ani, spătos și foarte voinic. Se vedea că toată viața și-a pus-o pe brațul lui, și ca să muncească, pe la stâne, cu brațele.
— Te numești? Emilian Păun?
— Da!
— Și vrei si lucrezi pe la noi? La Stâna lui Văsălie Rizeanu, de lângă Valea Frumoasei?
— Vreau mult! Îmi doresc aceasta foarte mult, că și eu sunt voinic, domnule!
— Văsălie Rizeanu, cel care stăpânește, de fapt, stâna din munte, nu a venit, și el, acuma. Ca să te ia în simbrie. Că, de fapt, cel mai voinic îs eu, pe mine mă lasă, câteodată, cu toate, ca să am grijă. Și să rânduiesc. Că ale lui sunt, de fapt, toate, câteodată, într-o vară mai bună, păstorim chiar și cinci sute de oi, iar Vasile Rizeanu este, de fapt, fratele meu de lucru și prietenul meu cel mai bun!
— Dar și eu sunt voinic, mă numesc Emilian Păun, sunt de fapt fecior de Cioban!
— Aha!
— Vreau să lucrez cu voi, în Stână!
— Văsălie nu a putut, că a rămas cu Bogdana Mihai, adică cu nevasta lui. Ca să aibă grijă de ea, că e frumoasă. Dar te iau eu, cu rânduiala, astăzi. Îți dăm patruzeci și cinci de oi pe an, dacă vrei să lucrezi pe la noi!
— Cincizeci, vreau! Adică cincizeci de oi, pe an!
— Patruzeci și cinci, ți-om da, după cum ți-am spus. Iar dacă ești atât de brav și de fecior bun și harnic, așa după cum te lauzi, atunci mărim, și pentru dumneata, flăcăule, simbria! Dacă vrei, bine, rânduiala aceasta, dacă nu, facem după cum vrei tu, și pierzi toate oile!
— Intru, meștere, la stâna dumneavoastră, pentru cele patruzeci și cinci de oi, pe an! Dar e puțin!
— E numai bine așa, flăcăule, după cum ți-am explicat! Că ești la început!
— Atunci ne-am înțeles, Cioban Miron, intru, la voi, pe patruzeci și cinci de oi. Plus casă și masă! Și ce mai trebuie, pe lângă...
— Aceea, flăcăule, e de la sine înțeles. Dar o să trebuiască, flăcăiaș, câteodată să mai dormi și prin barăci și sub cerul liber, că, doar, așa e Ciobanul! Se duce după oile lui! Ai mai păstorit, sau nu, până acum? Că văd că nu prea știi...
— Doar oile tatei! M-am mai jucat, pe lângă oi, încă de mic! Pentru că și tata a fost, și el, Cioban!
— Gata. Atunci, am stabilit. E totul, în rânduială, așa după cum am vorbit. Vii, Ciobănaș chipeș, de la primăvară! Te așteptăm sus, la stână! Vezi, să nu cumva să ajungi în altă parte! Că nu apuci să o cunoști pe Bogdana Mihai, să vezi cât de frumoasă e... Ce frumoasă poate fi, de fapt, soția lui Văsălie! Și cât de cuminte!

(...)

— Ești bine, Emiliene?
— Eu?
— De ce ești posomorât, Emilian?* Ce ai pățit? Ai pățit ceva, ce s-a întâmplat cu tine, fratele meu cel mai prostuț și cel mai bun?
— Sunt doar puțin obosit! Mă gândeam la Esmina...
— La fata aceea?
— Da. Mă gândeam, Denisia, la Esmina...
— Stai liniștit, că nu ți-a luat-o, Emiliene, nimeni!, a intervenit Iacob Păun. Nimeni nu are destulă avere ca să îl mulțumească pe tatăl ei prea habotnic, dacă îi vorba să o dea de acasă!
— Eu doar as fi vrut, Iacobe, să îi vorbesc... Doar atât am sperat. Să îi vorbesc.
— Emiliene... Nu te mai întrista! (era Denisia Păun, afectuoasă.)
— Chiar, ce ai, Emilian? Ce nu ți-a priit? Ori ți-e frică, te sperii ca o fustă? Să te duci după Esmina?, a dublat, apoi, vecinul Mihail, țăranul, care știa, și el, toată tărășenia, despre dragostea cea nemărturisită a feciorului. Emilian nu l-a băgat în seamă prea mult, pe acelea. Ci, ba mai mult, nu înțelesese ce i s-ar fi zis, de fapt.
— Nu, Iacob, de fapt nu mi-e frică., l-a asigurat Emilian, întorcându-se, cu tot trupul, către Iacob. De ce să îmi fie teamă, că doar, eu merg în locul unde voi munci 10-15 ani! Dar, între cei trei, a intervenit, din nou, și Denisia, care nu ar mai fi știut de fapt ce să îi mai spună, de îngrijorare.
— Ce ai pățit, nu mă speria Emilian, știi că eu sunt surioara ta bună, și, dacă tu vrei, urc, cu tine, pe culme, până la păstori... Mie nu mi-e frică de niciun lup, Emiliene! era, desigur, Denisia Păun, care nu s-ar fi lăsat mai prejos, cu vorbele și cu dragostea ei de surioară.
— Nu, Denisia.
— Nu?
— Nu am nimic, și nu mă mai speria și tu cu statul printre străini, și cu lupii. Că eu sunt un bărbat și numai muncesc. Că nu te car, ca pe o dulce povară, și ca tontul, ca ăl mai nesăbuit, ținându-se, de prost și de laș, cu o fată, după el. Doar că... Parcă simt că nu e prea bine să purced, acum, la drum. Așa cum spune Iacob, că ar trebui să o fac. Denisia Păun, simt că nu o să fie tocmai bine...
— Astea sunt prostii, fratele meu. Ascultă-l pe Iacob! Că Iacob a stat numai în păduri, în ultimii cinci ani... Prostiile sunt prostii, Emiliane, și superstițiile, doar niște prostii... completă Denisia. Ce, Doamne ferește, îți imaginezi, poate, că intri peste o casă cu lupari? Alea sunt prostii! Că, da, sunt oi, dar nu ai tocmai tu ghinionul să dai peste niște lupari care atacă, pe acolo, oile oamenilor!
— Lupari?
— Strigoi! Știu de la Iacob. Că luparii sunt, de fapt, niște fiare!
— Trebuie să te asigure Denisia, Emiliene? Că tu ai frici?, râse, de el, Iacob Păun.
Nu ar fi avut nicio grijă pentru soarta lui Emilian Păun, pentru că ar fi știut cât de voinic era frate-său, numai să îl apuce cu lucrul. Apoi, toate s-ar mai fi vindecat, în Emilian, frica și totul. Pentru că munca este muncă peste tot. De fapt, Iacob Păun îi iubea pe Denisia și pe Emilian, ca pe ochii din cap. Erau frații lui cei mai mici și întotdeauna a simțit nevoia să îi protejeze, chiar dacă poate nu ar fi fost atâta nevoie. Nu că ar fi fost cazul, până atunci. Dar îi iubea întruna, pe amândoi. Se iubeau și se îndrăgeau, între ei. Aveau, tustrei, o vână sănătoasă și poate aprigă de bună, ca de oameni de-ai satului și de-ai muncilor, de la care nimeni nu se dădea înlături.
— Atunci, sâmbătă... Rămâne pe atunci, fratele meu! O să plec sâmbătă... Nu știu de ce am sentimentul ăsta cu privire la tot. Simt că mă prăbușesc. Nu sunt tocmai bine. Dar o să plec, atunci, sâmbătă!
— Emile...! (Era Iacob.)
— Vin și eu cu tine, Emiliene! Ia-mă, frățiorul meu! Nu mă lăsa, aici, cu Iacob, când știu că ești un pic supărat!(Era și Denisia Păun.)
— Nu, Denisia! Cum să vii? De-abia ce am ajuns în Păducele, nu cunoști, încă, culmile, nu cunoști Apusenii, cum să mergi, de prostuță, după frate-tău? Doar, nu o să mă îngrijorez pentru tine, ca pentru o dulce povară!
— De ce tot repeți aceasta, Emiliene? Că eu aș fi povara ta?
— Pentru că te iubesc, Denisia, și pentru că sunt frățiorul tău, sunt cel mai mic dintre frații de parte bărbătească! Și cel mai sensibil! Dar nu mai insistați, amândoi, pe frica mea de a o lua, singur, de la capăt, într-o stână din creierii munților! Că trebuie să mă descurc, aici, singur! Fără tine, Denisia, și fără Iacob! Numai de unul singur, și năuc!
— Nu mai exagera, Emiliene!, l-a atenționat Iacob, cu un ton de frate mai mare, foarte categoric.
— Taci, Iacob, lasă-l pe Emilian să exagereze!, a zis însă Denisia. E prostuț! a completat ea.
Știindu-se foarte bine, de fapt, că îl iubea mai mult, pe Emilian, decât pe Iacob, fratele cel mai mare.
— Cum să îl las, Denisia, nu vedeți, că iarăși vorbiți, între voi, prostii mari? (Era Iacob Păun.)
— Tu nu ne înțelegi, pe noi doi, Iacobe!, șopti Denisia Păun.
— Eu? Eu sunt cel mai lucid, și cu capul pe umeri, dintre toți! Soră Denisia! Și atunci, Emiliene, îți învingi instinctul de fustă temătoare, ori ba?, și, puțin, Iacob Păun păru agasat. Era doar o meteahnă. Acum era supărat, nițel, pe copilăreala parcă prea exagerată dintre cei doi frați mai mici, frați care întotdeauna se înțeleseseră într-un fel, pe care el, Iacob Păun, nu îl pricepea. De fapt, câteodată prea că ei doi, Emilian și Denisia l-ar fi exclus, cumva, pe el, pe Iacob, din ritualurile lor afective...
— Cum nu, Iacobe... Cum să nu mă duc... Ai tu grijă de Denisia, de sora. Că eu acuma, în câteva zile, plec!
— Nu mai fi posomorât, Emiliene, că nu ți s-a înecat, încă, nicio corabie...
— Nu, Iacob. Nu s-a înecat!
Cum să se înece?
— Nu merge singur, Iacob!, a spus Denisia. Ne ia, Iacobe, și pe noi cu el, și îi vom ține de urât!
— Denisia... Cât de prostuță ești...
Iacob Păun avea acum ochii umezi. ”Până când Emilian Păun avea, de fapt, să se mai obișnuiască! Atât ar mai fi durat, cât să se învețe Emil. Că Emilian era, de fapt, cel mai voinic dintre voinici!” Se emoționa atât de rar, Iacob... De fapt, își îndrăgea foarte mult frații, pe Emil și cu Denisia, frații erau, de fapt, căminul lui, și unicul, acum că părinții, Ciobanii cei bătrâni, rămăseseră amândoi, doi bătrâni, în Micești... satul de fapt atât de anodin, atât de nesemnificativ și de liniștit, de undeva chiar din mijloc de țară, de pe lângă Alba Iulia. Poate totul avea să se mai urnească, încă, de acum încolo...
— Sunt? Prostuță?, era temătoare, Denisia.
— E prostuța mea, Iacobe! Să nu o mai superi, Iacobe, pe Denisia, ți-am zis!
— Mă iei, Emiliene? Zi-mi! Mă iei?
— Lasă-mă în pace, Denisia! Că nu te iau, cu mine, în munte! Cum să te iau? Că tu, Denisia ești câteodată atât de sperioasă, că ai sta numai prin bătătură! Tu ești, de fapt, căprioara mea, Denisia!
— Dar mă iubești, Emiliene? Sau numai pe Esmina din Găuleni???
— Denisia!!! Ce tot spui!!! (Și a luat-o, atunci, în brațe, pe soră-sa și a tot învârtit-o.)
— O iubești, mai mult, pe Esmina?
— Pe Esmina, surioară! (În zâmbea, însă, soră-sii. O iubea foarte mult pe Denisia.)
— Cum ți s-au părut Ciobanii, Emiliene? (Era Iacob Păun.)
— Mirean Miron, ăla, era ca tătuca, cu cojocul acela din lână de oaie, pe el! Cred că e cel mai brav, de pe la Stână! Iar eu trebuie să îi fac, poate, față!


(Din romanul ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”, în curs de publicare)