*102. Ursuleţul de pluş şi păianjenul.

Trecuse aproape o oră de când se aflau la bordul navei albastre, în căutarea unui cadou pentru Sim Ox şi încă nu găsiseră ceva care să i se potrivească acestuia. De cum venise, dalmaţianul se dusese la bucătărie, pentru a mânca şi el ceva, iar după ce-şi primise porţia de hrană de la stăpânul său, Lucian, dispăruse împreună cu cei doi roboţi, pe undeva, prin interiorul navei albastre. Deci, cei doi logodnici rămăseseră singuri pe puntea principală, căutând cadoul pentru Sim Ox.
- Dacă am şti măcar ce-i place lui Sim, dacă i-am cunoaşte preferinţele, am şti ce să căutăm, pe când aşa, habar n-avem, rosti Lia deznădăjduită.
- Păi, hai să ne gândim ce i-ar plăcea lui Sim, propuse Lucian.
- O carte cumva? O carte de la noi, scrisă în limba noastră? propuse Lia, dar tot ea strâmbă din nas a negare. Nu, n-aş crede... Atunci, poate, dulciuri cumva?
- Dulciuri?! Ar merge doar în cazul lui Nis, fiind însă vorba despre Sim... combătu Lucian această posibilitate. Hai să o luăm altfel... Deci, Sim Ox. Lucrează în acelaşi laborator cu Dick, ceea ce presupune că-i plac plantele, în general.
- Plantele?! Şi ai vrea să-i oferim o plantă? întrebă Lia.
- O plantă?! repetă Lucian întrebător. Din laboratorul Mariei?! Nu, deşi o plantă ar fi o idee bună, dar fără acordul blondinei, nu se poate!
- Atunci, am putea s-o întrebăm, propuse Lia.
- Nu, mai bine renunţăm la ideea cu plantele blondinei. Să ne gândim ce altceva ar putea să-i placă lui Sim, spuse Lucian.
- Luci, chiar trebuie să-i oferim ceva lui Sim Ox?
- Nu absolut obligatoriu, dar mi-e simpatic băiatul. Aş vrea să aibă ceva care să-i amintească de noi, după ce vom pleca.
- Fotografii?! îi sugeră Lia.
- Nu; fotografii i-am mai dat. În plus, din astea îi putem da oricând, fără să fie ziua lui. Dar, desigur, vom face şi câteva fotografii.
- Şi atunci, ce altceva? rămase Lia dusă pe gânduri.
- Să vedem... Ce altceva i-ar plăcea lui Sim? Fiind un locuitor al Proximei, bineînţeles că i-ar plăcea ceva natural, de la noi, de pe Terra. Ceva viu... Ce altceva natural, cu excepţia plantelor blondinei am putea avea la bordul navei noastre? Ceva viu? Ar fi fost Ema, acea micuţă femelă păianjen, dar nu o mai avem nici pe ea, pentru că le-am dat-o deja; e la ei, în laborator, după cum o putem încă vedea şi aici, pe monitor, datorită microcipului ataşat de Mihai.
- Păianjeni? reţinu Lia acest amănunt. Păi, Luci, Ema e deja la ei, însă păianjeni ar mai fi vreo câţiva. Chiar destul de mulţi.
- Poftim?! o privi Lucian încurcat. Ce vrei să spui? Unde mai sunt păianjeni?! Eu nu i-am văzut!
- Sigur că nu i-ai văzut, pentru că nu sunt aici, ci... la bordul „Vulturului”! Eu i-am văzut, când am fost cu tati, în vizită.
- Ah... se dumiri Lucian. Deci, acolo sunt păianjeni! Perfect! Îi putem da un păianjen, de acolo!
- Un păianjen?! Ar fi acesta potrivit pentru un cadou?
- Pentru cineva de pe Proxima, da; poate e cel mai potrivit cadou.
- Dacă spui tu... Deci, o să-i dăm un păianjen şi... Doar atât?! Nu-i totuşi prea puţin? Adică...
- Ai dreptate. E prea puţin, recunoscu el. Aşteaptă-mă aici! Revin imediat!
- Unde te duci, Luci?! se interesă ea.
- Doar până-n magazia navei, să văd ce pot găsi pe acolo, spuse el, pornind grăbit spre magazia navei albastre, de unde se întoarse în curând, cu un ursuleţ de pluş maro, de mărime mijlocie.
- Un ursuleţ de pluş?! se miră Lia, văzându-l. O jucărie?!
- Da, e tot ce am putut găsi mai rapid, să nu întârziem prea mult, doar trebuie să mergem şi până la bordul „Vulturului”, după un păianjen. De ce?! Nu ţi se pare drăguţ? îi ceru Lucian părerea.
- Ba da, e foarte drăgălaş, aprecie Lia. Dar, e o jucărie...
- Păi, sper să-i placă, chiar dacă Sim nu e copil. Ia atinge-l pe burtică! o îndemnă Lucian, înmânând ursuleţul logodnicei sale.
Curioasă, Lia îi atinse burtica ursuleţului. De îndată i se aprinseră ochişorii, clipind des, preţ de câteva clipe, timp în care spuse: „Sunt ursuleţul tău! Te iubesc!”
- Chiar e drăgălaş, râse Lia, voioasă.
- Ţi-am zis eu că e. Deci, îţi place, zâmbi Lucian, apoi se adresă jucărioarei, în glumă: Ursuleţ obraznic! Cum îndrăzneşti să-i spui logodnicei mele că o iubeşti? Nu ştiai că sunt gelos?! Foarte gelos!
- Termină, Luci, surâse Lia.
- De ce?! Doar mi-a furat replica. Eu trebuia să-ţi spun că te iubesc!
- Tu mi-o spui destul de des în ultimul timp. Chiar prea des...
- Deci, te-ai săturat deja de mine, să mă tot auzi spunându-ţi cât de mult te iubesc?!
- Nu, Luci, dar... Trebuie să mergem la bordul „Vulturului” acum, să luăm de acolo un păianjen, îi aminti Lia.
- Adevărat! De abia aştept să ajung la bordul „Vulturului”! Aşa că, să mergem!
- Şi Spotty? se interesă Lia.
- El rămâne aici, cu roboţii. Nu mai avem timp să-i anunţăm că plecăm, deci... Să mergem odată!
Amândoi părăsiră interiorul navei albastre şi se urcară în avio-nul cu care veniseră din oraş. Evident, Lucian pilotă avionul până pe spaţioportul Proximei, oprindu-l, după îndrumările logodnicei sale, în dreptul navei în interiorul căreia se afla „Vulturul”. Coborâră din avion. Lucian scrută împrejurimile, pentru a reţine locul în memorie, cât şi nava aceea, în interiorul căreia se afla „Vulturul”.
După ce Lia introduse codul de acces, pe care-l ştia de la tatăl ei, intrară în nava respectivă, fără probleme. Lia îl conduse pe logodnicul ei exact până unde îi arătase tatăl ei că se află nava „Vulturul”, care, bineînţeles, era acolo; nu părăsise locul în care fusese amplasată. Lucian o cuprinse cu privirile, cercetând-o amănunţit şi i se păru foarte cunoscută, deşi era pentru prima oară când o vedea. Însă aspectul exterior era întocmai aşa cum i-l descrisese dom’ director, fără nici o diferenţă. Şi chiar îi plăcu cum arata, o găsi bine făcută şi evident, bine îngrijită, nu abandonată. Îi admiră foma şi culoarea exterioară.
Păşi emoţionat pe treptele ce duceau spre interiorul „Vulturului”, proiectul de diplomă al lui dom’ director. După ce Lia introduse noul cod de acces, trapa se deschise, invitându-i cu ospitalitate în interior. Lia, ca o cunoscătoare, intră prima. Lucian, tăcut, imediat în urma ei. Se aflau pe puntea principală a „Vulturului”, cunoscută lui Lucian doar din schiţele lui dom’ director şi vreo câteva fotografii, pe care tot dânsul i le arătase. Lucian remarcă aparatura de bord, destul de avansată pentru o navă a anilor ’60-’70 (2060-2070). Reţinu de asemenea şi ordinea ce domnea în jur. Nu părea deloc o navă abandonată. Nu era roasă de rugină, nici împânzită de praf, sau pete de orice natură.
Lia păşi pe culoarul asemănător celui existent la bordul navei „Pacifis”, unde, ca şi în cazul navei lor albastre, se aflau tot rezervele echipajului. „Vulturul” avea un număr de 15 rezerve, dintre care zece destinate echipajului, iar cinci ar fi rămas libere. Lucian îşi aminti detaliat planurile schiţelor pe care i le arătase dom’ director şi constată că totul corespundea perfect! Era clar că nava fusese construită după acele schiţe, respectând întocmai toate datele prezentate în acele schiţe.
Lia îl conduse pe Lucian până la magazia de provizii alimentare a navei „Vulturul”, deşi că l-ar fi condus până aici, era impropriu spus, căci el ştia şi singur drumul, bineînţeles, din aceleaşi schiţe pe care le văzuse cu zece ani în urmă. Aici, în această magazie, deşi stocul de alimente era aproape complet epuizat, se aflau păianjenii, nu puţini la număr, hrănindu-se, după cum descoperise Alex, cu resturile alimentare existente în magazie, atâtea câte se mai puteau cu greu găsi. Lucian scoase un borcan pe care-l avea la el şi prinse un păianjen dintre cei aflaţi acolo.
- Ce-o fi acesta, femelă sau mascul? întrebă Lia, privind păianjenul aflat în borcan.
- Nu ştiu, nu sunt biolog, răspunse simplu Lucian. Doar blonda ţi-ar putea spune sigur acest lucru. Oricum, ce contează ce o fi?! Mascul sau femelă, tot păianjen e şi e viu. Asta-i tot ceea ce contează.
- Şi oare ce specie o fi? continuă Lia cu întrebările de acest gen. Să fie oare ca Ema, femela-păianjen pe care le-am dat-o celor din laborator, păianjen cu picioroange sau altă specie?
- Habar n-am! De ce-mi pui mie asemenea întrebări? Mă confunzi! Ţi se pare cumva că aş semăna cu blondina?
- Nu, evident, zâmbi Lia, amuzată de o asemenea posibilitate.
- Atunci, nu mă mai întreba chestii din astea! Ce de păianjeni sunt aici! observă el.
- Aici ne aflăm în magazia de provizii alimentare a „Vulturului”, explică Lia.
- Ştiu, rosti scurt Lucian, îngândurat.
- De unde ştii?! se miră Lia.
- Ai uitat că am văzut schiţele pe care mi le-a arătat dom’ director?
- Cine?! întrebă Lia. Luci, pentru tine, dânsul nu e „dom’ director”, îl corectă ea.
- Ba da, Lia, n-am greşit nimic! Pentru mine, e doar „dom’ director”! Şi te rog mult, nu mă bate la cap cu chestia asta, nici tu...
- Dar nu-i corect, Luci!
- O fi sau nu, n-am să mă pot lămuri până nu vom ajunge înapoi, pe Terra, să vorbesc direct cu cei implicaţi, faţă în faţă, nu altfel...
- Bine, cum doreşti, cedă Lia în faţa argumentelor lui. De fapt, ai dreptate, e problema ta şi doar tu o poţi rezolva, după cum spui, direct cu cei implicaţi. Cum ţi se pare nava?
- Frumoasă. Interesantă. Şi oarecum, cunoscută. Deşi n-am mai văzut-o până acum, corespunde întru totul descrierilor amănunţite pe care mi le-a făcut dom’ director. La naiba! Dom’ director, tatăl meu... Greu de acceptat! Voi avea nevoie de foarte mult timp pentru a mă obişnui cu ideea asta, dacă mă voi obişnui vreodată! Oricum, nava este exact conform schiţelor pe care le-am văzut, respectă întocmai fiecare detaliu.
- E normal, de moment ce a fost construită după acele schiţe, îl aprobă Lia. Să mergem acum, Luci! Trebuie să ajungem şi înapoi, în oraş, dacă mai vrei să-i dăm vreun cadou lui Sim Ox în seara asta.
- Ai dreptate, rosti el scurt, pornind în urma ei, pe culoarul pe care veniseră, spre puntea principală.
Pe drum se opri însă în dreptul rezervei pe care erau inscripţionate iniţialele S.T., evident, rezerva lui dom’ director, pe care nu o remarcase când veniseră spre magazia de produse alimentare. Acum însă îşi amintise exact locul în care dom’ director îi indicase pe schiţe că s-ar afla rezerva dumnealui, iar ridicându-şi privirea, zărise iniţialele, ce străluceau pe uşă, S.T., adică Simionescu Traian.
- Luci, vii sau nu?! întrebă Lia, însă privind în urma ei, nu-l mai zări. Luci... Unde eşti?!
Ea nu observase când el intrase în rezerva cu iniţialele S.T. Se întoarse în magazia alimentară, dar nu-l găsi acolo. Reveni pe culoar, însă tot nu-l zări, pentru că el încă se afla în rezerva lui dom’ director.
Lucian cercetă rapid încăperea, nu foarte spaţioasă. Ca şi restul navei, rezerva arăta destul de bine. Pe măsuţă, zări o fotografie înrămată, a lui dom’ director, de când acesta era tânăr, mândru, îmbrăcat în uniforma pe care ar fi trebuit să o poarte în cursul misiunii navei sale, „Vulturul”, uniformă dotată cu însemnele echipajului, sigla Institutului, iniţialele dumnealui şi tot şase bulinuţe aurii pe rever; comandantul misiunii... Remarcă imediat asemănarea izbitoare dintre chipul lui dom’ director şi... al lui?! Mai ales că în acea fotografie, dom’ director era foarte tânăr.
Luă în mână rama aceea, pentru a observa mai bine fotografia respectivă şi i se păru că-şi oglindeşte chipul în ea.
- Pe naiba! exclamă el emoţionat şi frapat de asemănare, scăpă, fără să vrea, micuţa fotografie înrămată din mână.
Atrasă de zgomotul produs de spargerea gemuleţului ce proteja fotografia, Lia îşi dădu seama unde-l putea găsi pe Lucian, orientându-se după direcţia din care venise zgomotul. Intră în rezerva cu iniţialele S.T. şi-şi găsi acolo logodnicul, aşezat pe un scaun, iar pe jos, fotografia înrămată, cu geamul spart. Cu privirea pierdută, spre nicăieri, Lucian părea absent. Observând asemănarea dintre chipul directorului din fotografie şi al lui Lucian, pe care o remarcase şi ea când vizitase nava cu tatăl ei, Lia înţelese ce se petrecuse.
- Deci, aici erai?! rosti Lia, apropiindu-se de el. Luci, te simţi bine?
De abia la auzul glasului ei, el îşi reveni, cât de cât.
- Ar fi trebuit să-mi spună... La naiba! Tatăl meu... rosti el îngândurat, tare afectat de cele văzute, sprijinindu-şi fruntea în palmă. A ştiut tot timpul, dar a tăcut, nu mi-a spus niciodată nimic. Decât că... Elevul lui preferat, favoritul său... Aiurea! Ce tâmpenie!
- Te înţeleg, rosti Lia cu blândeţe, ridicând fotografia, rămasă acum doar cu ramă, fără geamul protector. L-ai spart, se referi Lia la gemuleţul ce proteja fotografia.
- Ştiu, dar n-am vrut; n-a fost intenţionat, recunoscu Lucian şi se ridică de pe scaun, aplecându-se, să strângă cioburile de pe jos. Ah... suspină el uşor, când un ciob mai ascuţit i se înfipse într-unul dintre degete.
- Ce este?! Ai păţit ceva? tresări Lia îngrijorată, aşezând fotografia înapoi pe măsuţă, doar cu ramă, fără geam.
- Nu, nimic. M-am înţepat, o linişti el, constatând, plăcut surprins, că Lia chiar îşi făcea griji pentru el.
- Ar trebui să fii mai atent, îl sfătui ea. Mergem?
- Sigur, imediat. Dar ce să fac cu cioburile astea?
- Ştiu şi eu?! Lasă-le pe măsuţă, îi sugeră ea.
Deşi nu i se păru o alternativă potrivită, Lucian îi urmă totuşi sfatul şi lăsă cioburile pe care le strânsese de pe jos, pe măsuţă, lângă fotografia lui dom’ director şi părăsi rezerva cu iniţialele S.T., încă abătut din cauza celor văzute în interior. Se îndreptau acum spre puntea principală a navei „Vulturul”; Lucian însă înainta mai greu şi rămase din nou în urmă. Observând acest lucru, Lia se întoarse spre el.
- Iar rămâi în urmă?! îl „certă” ea şi-l luă de mână, cu intenţia de a-l trage după ea, spre puntea principală, însă el o opri. Luci, trebuie să plecăm, îi aminti ea.
- Ştiu. O să plecăm imediat, promise el, însă, în loc să pornească împreună cu ea spre puntea principală, o îmbrăţişă şi o sărută, şoptindu-i „Te iubesc”, pentru prima oară la bordul navei „Vulturul”, nava lui dom’ director, cu care domnul To Kuny venise pe Proxima.
Lia se simţi ciudat, mai ales că se opriseră exact în dreptul uşii rezervei pe care se aflau iniţialele P.V., deci, Preda Victor, adică tatăl ei. Pe Lucian însă nu-l deranja acest amănunt. După ce o sărută, îşi ridică totuşi privirea spre uşa respectivă, ale cărei iniţiale îl lămuriră asupra persoanei ce ocupase rezerva respectivă.
- Rezerva tatălui tău... Intrăm?!
- Nu, mai bine nu, refuză ea. Eu am mai fost aici, chiar cu tati. Iar dacă vrei, vom veni altădată, să vizităm întreaga navă.
- Bineînţeles că vom mai veni pe aici, spuse Lucian, ca o promisiune. Şi am să-ţi arăt şi pasajele ei secrete, aşa cum mi le-a prezentat dom’ director.
În sfârşit, ajunseră pe puntea principală a „Vulturului”, iar de acolo, în interiorul navei locale în care se afla „Vulturul”, apoi afară, pe spaţioport. Se urcară în avion, având la ei păianjenul şi ursuleţul de pluş şi porniră spre oraşul artificial. Avionul se opri în apropierea marelui laborator. Apoi coborâră din avion atât Lia, cât şi Lucian. Între timp, Lucian ambalase frumos cadoul destinat lui Sim Ox, cadou compus din păianjenul de la bordul „Vulturului” şi ursuleţul de pluş, de la bordul navei albastre, „Pacifis”...