*88. Amintiri...

Lucian, Lia şi Spot rămaseră în compania celor doi fraţi Kelso până în seara acelei zile, când se despărţiră, în jurul orei 20.00. Sonya şi Sid porniră spre casă, iar Lucian, împreună cu Spot, spre camera Liei, considerând că nu mai era necesar să treacă pe la domnul Kuny, indiferent dacă ceilalţi s-ar mai afla sau nu acolo. Ei doi n-aveau de unde să ştie dacă ceilalţi rămăseseră sau nu în biroul domnului Kuny, însă nici n-aveau de gând să verifice în vreun fel acest lucru. Deci, porniră spre camera Liei, unde ajunseră în curând. La invitaţia ei, Lucian şi căţelul intrară, pentru câtva timp.
- Deci, asta a fost şi ziua domnului Kuny, legă Lia o conversaţie.
- Da... Sper să-i fi plăcut cadoul nostru, spuse Lucian.
- Sunt sigură că i-a plăcut! Dar cum de ţi-a venit ideea aia, cu păcăleala?
- Simplu! Doar e 1 aprilie. Chiar m-ai crezut?! Pe bune?! Şi tu?! se miră el.
- Da, ai fost foarte convingător! M-ai speriat teribil, recunoscu Lia. N-aveam de gând să plec mâine...
- Mă bucur că mi-a reuşit poanta!
- Poanta, Luci?! Mie nu mi se pare deloc a fi o poantă, sau nu una prea reuşită. Pentru că, la un moment dat, chiar va trebui să plecăm. Te-ai gândit la asta?!
- Nu, recunoscu el. Îmi pare rău, dar chiar nu m-am gândit! Doream doar să vă păcălesc, atâta tot. Iar asta mi s-a părut o modalitate eficientă.
- Chiar a fost eficientă; ne-am speriat toţi! Tu şi ideile tale... Şi totuşi, când vom pleca?
- Nu ştiu. Doar ce ţi-am spus; nu m-am gândit încă la asta. Şi nici nu intenţionez să mă gândesc acum; ba mai mult chiar, nici nu vreau să discutăm despre asta.
- Dar, Luci, odată şi odată, tot va trebui să vorbim şi despre asta! Nu putem evita la nesfârşit acest subiect.
- Când va trebui, vom vorbi, la modul cel mai serios posibil; deocamdată, momentan, nu, decise el.
- Bine. Cum spui tu. Deci, în final, ai pictat două pânze, schimbă ea subiectul discuţiei. Cum ai reuşit oare?
- Ce contează cum?! Important e că am reuşit totuşi, replică el cu indiferenţă.
- Aşa e, îl aprobă ea. În plus, ai făcut şi tortul acela... Când ai avut timp şi de el?
- Timp?! Timp e destul. Trebuie doar să ştii cum să-l valorifici.
- Nu face pe filosoful cu mine!
- Păi, nici nu fac pe filosoful! Îmi pare rău dacă am dat impresia asta. Oricum, tortul l-am făcut azi, de dimineaţă. Şi am avut timp suficient. Iată, am dezlegat astfel misterul...
- Ah, Luci... Tu mereu ai timp suficient, remarcă Lia. Şi chiar mi-a plăcut cum l-ai pictat pe domnul Kuny. Deci, ai chipul dânsului în minte?
- Nu absolut obligatoriu; e doar un fel de-a spune. Însă, dacă mă străduiesc puţin, îmi amintesc oricând, cu uşurinţă şi cu exactitate, trăsăturile chipului său. Nu-i foarte dificil!
- Pentru tine, nimic nu pare dificil, comentă Lia.
- Nu înţeleg ce nu-ţi convine!
- Mie, Luci?! se miră Lia. De ce ai impresia că ar exista ceva ce nu-mi convine?
- Nu ştiu, dar asta reiese din modul în care te exprimi; ca şi cum te-ar deranja ceva.
- Să mă deranjeze?! Nici gând, negă ea categoric. N-ar avea de ce!
- Tot aşa credeam şi eu. Însă poate mă înşel! Poate ar fi mai bine să plec acum, să te las singură, să nu te deranjez.
- Nu, se împotrivi ea. Rămâi! Nu mă deranjezi deloc. În plus, e încă devreme. Te rog, Luci, rămâi!
- Bine, cedă el, ca de obicei. Şi că tot veni vorba despre portretul domnului Kuny... Îţi aduci aminte că într-o seară, la puţin timp după sosirea noastră aici, pe suprafaţa Proximei, ţi-am spus că sunt sigur că domnul Kuny e de la noi, de pe Terra, deoarece chipul dânsului mi se părea foarte cunoscut, ca şi cum l-aş fi văzut vreodată, mai demult, pe Terra?
- Da, îmi amintesc asta, păru Lia foarte interesată de subiectul conversaţiei. Şi ce-i cu asta?
- Păi, datorită acestui portret, mi-am amintit unde anume l-am văzut pe dânsul, într-adevăr, acasă, pe Terra...
- Serios?! Şi... Unde anume?
- Păi, mi-am dat seama că, de fapt, nu l-am văzut pe dânsul, în persoană, adică nu l-am întâlnit personal, ci doar i-am văzut chipul, de aproape.
- Cum aşa?! Adică, ai văzut fotografii cu dânsul?
- Nu chiar fotografii... Ci chipul dânsului, pe computer. Cum ar veni, portretul-robot, computerizat, explică Lucian.
- Pe computer?! Chipul dânsului? Cu ce ocazie?
- De fapt, mi l-a arătat dom’ director.
- Domnul director?!
- Da, dânsul. După cum ştii, dânsul îmi era bun prieten.
- N-aş spune chiar prieten, îl contrazise Lia. Te considera doar...
- Ştiu foarte bine ce mă considera! o întrerupse brusc Lucian, înainte ca ea să fi rostit „favoritul dumnealui”. Îmi era totuşi şi prieten. Tocmai de aceea, dânsul îmi povestea, cu diverse ocazii, foarte multe lucruri. Despre domnul Kuny mi-a vorbit după ce am absolvit Institutul şi tot atunci mi-a arătat şi câteva imagini, printre care şi portretul-robot despre care ţi-am spus.
- Stai puţin, îl întrerupse Lia. De ce crezi că persoana pe care ţi-ar fi arătat-o atunci domnul director ar putea fi una şi aceeaşi cu domnul Kuny? Poate te înşeli!
- Nu, nu mă înşel deloc! Pentru că este chiar domnul Kuny! După cum am spus, am o bună memorie a figurilor, le reţin cu uşurinţă. Deci, chiar este vorba de domnul To Kuny, sunt absolut convins.
- Aşa crezi tu, dar e posibil să greşeşti, îl combătu Lia.
- Ar putea fi o greşeală, însă nu e, afirmă el, convins că ar avea dreptate. Dom’ director îmi spunea că domnul Kuny i-ar fi fost prieten, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi.
- Domnul Kuny?! Aşa-i spunea atunci domnul director?
- Nu, bineînţeles că nu! Însă nu-mi amintesc numele...
- Cum aşa?! Nu afirmai tu că ai o bună memorie?! îl luă Lia peste picior.
- Ba da, însă am spus că am o bună memorie a figurilor, o corectă el.
- Ah, deci, doar a figurilor, replică Lia.
- Nu numai a figurilor, însă, oricât de bună ar fi memoria mea, n-ai vrea acum să-mi amintesc brusc, cuvânt cu cuvânt, o discuţie avută în urmă cu 10 ani?! În plus, dom’ director mi-a spus multe, foarte multe. E dificil să-mi amintesc ceva anume, replică Lucian îngândurat, forţându-se să-şi amintească numele de pe Terra al domnului Kuny. Care era numele dânsului?! Oare, care? mormăi Lucian ca pentru sine. Parcă să zic, ceva cu un P...
- P.?! repetă Lia, încruntându-se uşor.
- Da, şopti Lucian, cufundat adânc în gânduri. Paul?! Ba nu... Nu Paul! Pavel... îşi aminti el brusc un nume.
- Pavel?! repetă ea din nou, întrebător, amintindu-şi că parcă auzise şi ea pe undeva acest nume, cel mai probabil de la tatăl ei, când vizitase, împreună cu dânsul nava „Vulturul”.
Parcă tatăl ei îi spusese despre acest domn, Pavel, că fusese prietenul lui şi că trebuia să se numere printre membrii echipajului navei „Vulturul”, ba chiar că acelui om i-ar fi revenit rezerva celor doi fraţi ai ei, Ly şi Nick. Dar Lia nu-şi aminti numele de familie al acestui domn, Pavel, deşi tatăl ei i-l spusese, însă nu-l reţinuse, pentru că nu-i acordase importanţă.
- Da, parcă Pavel, păru Lucian a nu fi foarte sigur de acest amănunt. Sau poate că nu... Poate că totuşi nu Pavel... Ah, nu! Sigur că nu! Nu Pavel este numele domnului Kuny. Pavel e o altă persoană, despre care dom’ director mi-a vorbit, destul de mult.
- O altă persoană?
- Da. Din câte-mi amintesc, se pare că era vorba despre un fost prieten al domnului Kuny, pe nume Pavel, un foarte bun prieten al dânsului, nu şi al lui dom’ director, sau coleg, sau ceva asemănător...
- Ah, deci, un prieten sau coleg al domnului Kuny, pe nume Pavel, constată Lia.
- Da, chiar aşa. Pavel... V!
- „V”?! reluă Lia, întrebător. Ce este acest „V”?
- Iniţiala numelui de familia a domnului Pavel. Pavel V... dar nu-mi amintesc restul numelui. Oricum, se pare că domnul Kuny şi prietenul său, Pavel V., aveau aceleaşi iniţiale ale numelui, doar că erau invers.
- Cum adică, invers? se ineresă Lia.
- Adică, numele de familie al domnului Kuny începe cu litera „P”, iniţiala prenumelui prietenului său, Pavel; iar prenumele domnului Kuny începe cu litera „V”, iniţiala numelui de familie a prietenului său; deci, invers. P.V. şi V.P. Sunt sigur de acest lucru, pentru că-mi amintesc perfect acest amănunt. Doar că nu-mi amintesc numele întreg, al nici unuia dintre cei doi, ceea ce ar fi cel mai important.
- Deci, domnul Kuny s-ar numi P.V.? rosti Lia îngândurată, constatând cu teamă că Lucian se apropia mult de adevăr.
- Da, P.V., dacă pui în faţă iniţiala numelui de familie. Deci, prenumele domnului Kuny începe cu litera „V”... Care ar putea fi?! Parcă era un nume scurt. Să vedem... Vasile, Vali, Virgil, Viorel, Vlad, Valeriu, Valentin, Vladimir, Victor, Valerian, Vergil... Care ar putea fi, dintre acestea? Sau poate altul... se întrebă Lucian, ca pentru sine. Presupun că oricare dintre acestea.
Lia tresărise la auzul prenumelor ce începeau cu litera „V”, pe care le înşirase Lucian, dar mai ales la „Virgil, Viorel, Victor...”
- Virgil e prenumele tatălui meu.
- Domnul Stancu... Da, ştiu, doar i-am făcut acea promisiune, în seara oficializării misiunii, replică Lucian. Hmm... Şi gândeşte-te! Acesta ar putea fi şi prenumele domnului Kuny. Deşi, parcă totuşi nu era acesta. Nu-mi amintesc exact! O să mă mai gândesc, la ce mi-a spus dom’ director, poate reuşesc să-mi aduc aminte.
- Deci, spui că domnul director ţi-a vorbit mult despre domnul Kuny şi ţi-a arătat portretul computerizat al dânsului, fiindcă erau buni prieteni.
- Da. Asta aşa e. Cel puţin acest lucru mi-l amintesc perfect! Şi mi-am amintit toate astea, doar datorită portretului pe care l-am pictat zilele trecute. Ştiu că domnul Kuny arăta exact aşa cum arată acum, doar că, normal, era mai tânăr.
- Nu ştiu dacă să te cred sau nu... Scuză-mă, dar e greu de acceptat; adică, domnul Kuny şi domnul director, prieteni?!
- Nu doar prieteni, ci foarte buni prieteni, o corectă Lucian. Foarte apropiaţi! Cel puţin, aşa mi-a spus mie dom’ director. Nu mă crezi?! Ca de obicei... Nu mă surprinde că nu mă crezi.
- Nu ştiu ce să-ţi spun. N-ai dovezi!
- Vrei dovezi?! Ce fel de dovezi?! Hai să mergem chiar acum la domnul Kuny, să-l întrebăm, să vedem ce ne va răspunde... Astea ar fi suficiente dovezi pentru tine?!
- Nu... Lasă, se împotrivi Lia. Să nu-l deranjăm. E destul de târziu. În plus, azi a fost ziua dumnealui.
- Ştiu... Şi nu crezi că ăsta ar fi un alt cadou potrivit dumnealui, în plus, pe lângă cele două tablouri pe care i le-am oferit deja?!
- Nu, nu cred... Luci, să nu-l supărăm!
- Să-l supărăm?! De ce l-am supăra?! Nu înţeleg ce-ar fi atât de supărător în ceea ce ţi-am spus până acum.
- Păi, încerci să-i răscoleşti trecutul, să-l răstălmăceşti cu presupunerile tale, de care nu eşti foarte sigur că ar fi adevărate. Asta ar putea fi supărător. Cine ştie?! Poate că, dacă-i adevărat, dânsul nu vrea să-şi amintească. Poate că are dânsul motive destul de întemeiate, ca să nu ne spună anumite lucruri. Sau cine ştie ce... Sau poate că pur şi simplu, nu-i totuşi aşa cum zici tu.
- Ştii ce?! Văd că în continuare nu-mi dai crezare. Hai chiar acum la Mihai şi mergem cu el la supercomputer. Vorbesc foarte serios! Ai văzut că poate stabili legătura în direct cu Terra; se pricepe. Şi deşi i-am promis că nu-i voi cere aşa ceva, din cauza neîncrederii tale, hai să stabilim totuşi această legătură. Şi vorbim cu dom’ director. Îl întrebăm direct pe dânsul. Mai exact, eu am să-l întreb. Şi-mi va spune, nu mă va refuza, în mod sigur; mai mult decât sigur. Tot ceea ce mă interesează şi vreau să ştiu.
- Nu, Luci! N-ar avea rost. Să nu-l deranjăm pe Mihai. Iar domnul director... E prea târziu pentru aşa ceva.
- Dacă te referi la oră, nu-i deloc foarte târziu. Cunoscându-l pe dom’ director, sigur nu doarme la ora asta. Deci, îl putem întreba. Mai ales eu; nu se va supăra şi nici nu va considera că-l deranjăm cumva... Nu-i nici o problemă cu dom’ director. Iar dacă a văzut mesajul lui Mihai şi sigur l-a văzut, nici nu va fi surprins că-l căutăm. E un om mult prea inteligent pentru a fi surprins de aşa ceva. Poate chiar se aşteaptă să luăm legătura cu dânsul, poate se întreabă de ce nu încercăm totuşi, de moment ce avem posibilitatea.
- Ah... Nu, Luci! Să nu ne complicăm în astfel de acţiuni, se opuse Lia, temându-se de rezultatul unor astfel de acţiuni.
- Dai mereu înapoi... Aşa nu, aşa nu... Nu vrei să vorbim, nici cu dom’ director, nici cu domnul Kuny. Şi atunci, cum vrei să desluşim misterul?! Spune-mi tu! Cum?! Cum altfel?
- Mai bine lasă lucrurile aşa cum sunt, nu căuta altceva, îl sfătui Lia.
- Hmm... Poate... acceptă parţial Lucian, rămânând totuşi la convingerea că era aşa cum spunea el. Însă eu tot sunt sigur că l-am văzut pe domnul Kuny şi că dom’ director a fost cel care mi l-a arătat atunci, pe computer. Oricum, cel puţin într-o privinţă ai dreptate; anume, într-adevăr, s-a făcut destul de târziu. Aşa că eu şi Spotty vom pleca acum, înainte ca el să adoarmă aici, la tine, ceea ce sigur se va întâmpla, dacă mai rămânem, spuse Lucian, îndreptându-se spre uşă. Hai, Spot, i se adresă apoi căţelului său, care sări jos din patul Liei, unde stătuse până-n acel moment. Pa, Lia! Ne vedem mâine, îi spuse Lucian zâmbind, înainte de a părăsi încăperea, împreună cu dalmaţianul său.
- Sigur, Luci. Pe mâine! Pa, îi răspunse Lia şoptit, rămânând singură şi îngândurată, în camera ei.
Nu era încă foarte târziu, de abia se apropia de 22.30, când Lucian şi Spot ajunseră la bordul navei albastre, unde îi găsiră pe cei doi roboţi, care supravegheaseră nava, în lipsa lor. Evident, însă, ca de obicei, Robby şi Felix nu aveau nimic de raportat comandantului, fiindcă nu se petrecuse nimic neprevăzut la bordul navei. Spot îşi primi porţia de seară, apoi se culcă; îi ajunsese pe ziua aceea. Era destul de mult pentru el, un căţeluş de nici trei luni. Stăpânul său, însă, nu-i urmă exemplul, adică nu se retrase la culcare imediat după masa de seară, ci mai întârzie pe puntea principală. Era mulţumit că reuşise să o pună serios pe gânduri pe colega lui, care, în acest timp, nu adormise nici ea.
Ba mai mult chiar, nici măcar nu rămase în camera ei, ci se îndreptă spre biroul domnului Kuny, unde ajunse la ora 22.00. Nu considera că ar fi prea târziu pentru o vizită şi spera să nu mai fie acolo colegii ei, nici măcar Ly sau Nick. Însă probabil că aceştia plecaseră deja până la ora aceea, deci, era bine că venise aşa târziu.
- Salut, tată, îl salută ea pe domnul Kuny, după ce se convinse că în încăpere nu mai era nici unul dintre colegii ei.
Deci, aceştia plecaseră, după cum presupusese şi ea.
- Scumpa mea... o întâmpină domnul Kuny, bucuros.
- La mulţi ani, tăticule, îi spuse Lia, sărutându-l drăgăstos pe obraji şi îmbrăţişându-l călduros. Îmi pare rău că nu am un cadou, special pentru tine, tati, adăugă ea, aşezându-se pe genunchii tatălui ei, când acesta luă loc.
- Ce cadou, draga mea?! Tu eşti destul de cadou pentru mine! N-aş avea nevoie de altceva.
- Zău?! Te mulţumeşti cu atât de puţin?
- Puţin, scumpete?! E mai mult decât mi-aş putea dori vreodată. Să o am pe fiica mea alături, să o pot îmbrăţişa, sau ea să stea pe genunchii mei.
- Ah, scuză-mă, tati, sări ea în picioare. Probabil că sunt prea mare, să mai stau la tine în braţe.
- Nu, draga mea! Deloc, se împotrivi domnul Kuny. Cum o să fii mare? Poţi să stai oricât vrei. Pentru mine, nu poţi fi o povară!
- Tot ce se poate, tati. Dar mai bine, nu! Şi ceilalţi?
- Doar ce au plecat, în urmă cu o oră.
- Deci, probabil că eşti obosit. Atunci ar trebui să plec şi eu.
- Nu! Cum o să pleci, aşa de repede? De abia ai venit. Şi de abia aşteptam să te văd! Pentru tine, nu sunt niciodată obosit, scumpa mea!
- Bine, tati. Atunci, mai rămân, decise ea.
- Cu cât mai mult, cu atât mai bine.
- Vom vedea... Deci, ţi-a plăcut cadoul primit?
- Bineînţeles, afirmă domnul Kuny, cu tărie. Toţi colegii tăi sunt foarte simpatici. Mi-au făcut o surpriză plăcută.
- De fapt, Luci a făcut aproape totul, de unul singur, ca de obicei.
- Chiar aşa?! Foarte talentat, comandantul vostru, aprecie domnul Kuny.
- Nu numai talentat, adăugă Lia îngândurată, apoi schimbă subiectul, întrebând, pe neaşteptate: Tată, cine e Pavel?
- Cine?! replică surprins domnul Kuny, la auzul acestui nume.
- Pavel, repetă Lia. Ai cunoscut pe cineva cu numele ăsta, când erai pe Terra?
- Pavel?! Pavel şi mai cum, draga mea? Pentru că, da, am cunoscut, chiar câteva persoane cu acest prenume, mai multe, când eram pe Terra.
- Un anume Pavel V., însă nu ştiu numele lui de familie, ci doar iniţiala. Însă se pare că acest Pavel V. îţi era foarte bun prieten, sau un fost coleg, poate?! explică Lia, întrebător.
- Pavel V.?! repetă domnul Kuny. Un fost coleg, sau un bun prieten... Da, am avut un coleg pe nume Pavel V. Iar „V” era într-adevăr iniţiala numelui său de familie, Velcescu. Şi într-un timp, destul de îndelungat, chiar mi-a fost un foarte bun prieten, ba chiar aproape singurul, în acea perioadă.
- Deci, ai avut un prieten pe nume Pavel V.; Velcescu... Şi ţi-a fost şi coleg?!
- Da, draga mea. Parcă ţi-am mai vorbit despre el, îşi aminti domnul Kuny.
- Aşa e, mi-ai vorbit puţin, când am vizitat cu tine „Vulturul”. Spuneai că trebuia să fie unul dintre membrii echipajului navei şi că parcă rezerva lui ar fi fost cea a lui Nick şi Ly. Cam atât mi-ai spus tu despre acest domn. Însă recent, am mai auzit despre dânsul.
- Da, draga mea, aşa ţi-am spus. Şi unde altundeva ai mai auzit tu despre Pavel, scumpo?
- De la Luci, răspunse ea. Şi am să-ţi explic imediat. Înainte de asta, spune-mi, tu şi domnul director Simionescu chiar aţi fost foarte buni prieteni?
- Da, draga mea, am fost, chiar foarte buni, mult timp... Mi se pare că ţi-am spus şi acest lucru. De altfel, acesta a fost unul dintre motivele pe care Pavel Velcescu le-a invocat, atunci când a renunţat definitiv la prietenia noastră, rupând orice legătură cu mine şi s-a întors brusc împotriva mea.
- Deci, Pavel nu-ţi mai era prieten înainte de a pleca de pe Terra? Însă, domnul director, da...
- Nu, Pavel nu-mi mai era deloc prieten, pentru că n-a mai vrut el, nu eu! Şi nu doar înainte ca eu să părăsesc Terra, ci de mai demult. Vezi tu, Pavel era un tip dificil, posesiv şi chiar puţin egoist. De fapt, nu l-am înţeles niciodată. Îmi impunea să fiu prieten numai cu el, nu şi cu altcineva! Şi mai ales, nu cu Traian, adică, domnul director. Avea el ceva împotriva lui Traian, deşi nu mi-a spus niciodată ce anume. Poate că, dacă ei doi s-ar fi întâlnit faţă în faţă şi ar fi stat de vorbă, Pavel şi-ar fi schimbat atitudinea, pentru că Traian este un om deosebit. Deosebit de bun, doar ai avut şi tu ocazia să-l cunoşti, măcar puţin.
- Nu îndeajuns de mult încât să mă pot pronunţa în privinţa dânsului. Dar e un om demn de admiraţie, impune parcă respect, prin simpla sa prezenţă. Atât am dedus eu...
- Deci, nu l-ai cunoscut îndeajuns pe domnul director, însă l-ai cunoscut îndeajuns pe fiul lui, îi aminti domnul Kuny.
- Ah, Luci... Dacă te referi la el, da. Însă cu atât mai mult, prefer să nu mă pronunţ, pentru că nici în privinţa lui Luci nu-mi este nimic clar, nu încă...
- Ce anume nu-ţi este clar în privinţa comandantului vostru, draga mea? Că eşti îndrăgostită de el? Iar el, de tine? Asta e mai mult decât evident.
- Te rog, tată... Nu despre asta vorbeam, deci, să nu deviem de la discuţia noastră!
- Bine, scumpo, acceptă domnul Kuny. Deci, Pavel... Despre el vorbeam. Fostul meu prieten şi coleg, Pavel... Ce-ai vrea să ştii despre Pavel? De fapt, ar trebui să ştii câte ceva despre el. Pentru că şi el lucra tot la Institut şi a rămas acolo, pe Terra, când am plecat eu.
- Dar eu nu ştiu nimic despre acest domn, Pavel Velcescu. Nici măcar n-am auzit acest nume, până mi l-ai spus tu, când am vizitat „Vulturul”. De altfel, Institutul nostru e mare. Nici măcar pe ceilalţi colegi ai mei nu-i cunoscusem deloc, până cu puţin timp înainte de a pleca în această misiune. Maria, Stela, Mihai, Alex, Nis... Nu-i cunoşteam absolut deloc! Doar pe Luci îl întâlnisem de vreo câteva ori şi-l cunoşteam, însă foarte puţin, vag... Mai mult din auzite. Însă ne şi întâlnisem, cu un an înainte de misiune.
- Aşa, deci... Şi atunci de unde a aflat Lucian despre Pavel? întrebă domnul Kuny.
- De la domnul director, primi răspunsul de la fiica sa.
- Aha... Aşa cum mă aşteptam şi eu, replică To îngândurat. Bineînţeles că Traian i-a povestit fiului său anumite lucruri, destul de multe poate... Mă întreb, ce i-o fi spus oare?!
- După cum ai zis, tati, destul de multe. Însă Luci nu-şi aminteşte exact totul. Am impresia că n-a fost foarte atent atunci când domnul director i-a povestit toate acestea, sau pur şi simplu, în acel moment, nu i s-a părut ceva important, demn de reţinut. Acum se străduieşte însă să-şi amintească totul şi probabil că în scurt timp, chiar îşi va aminti. Ce vei face atunci, tati, când îşi va da seama de toate?
- Asta e! Ce-aş mai putea face, dacă-şi va da seama!? Îşi va da seama şi gata! La urma urmei, odată şi odată, tot trebuia dat în vileag, adevărul trebuia să iasă la lumină. Când sau cum se va întâmpla acest lucru, se pare că nu mai depinde doar de mine.
- Ai putea dezvălui acum totul, n-ar fi nevoie să aştepţi ca el sau altul să-şi da seama de ceea ce se întâmplă, sau să descopere accidental adevărul. Pentru că nu doar el ar putea afla. Ci şi Mihai, pe supercomputer; dacă ai ştii cât de bine se descurcă acum Mihai cu supercomputerul, de parcă ar fi un calculator banal, al lui, de acasă...
- Hmm... Isteţi băieţi! Şi ai dreptate. Însă consider că nu a sosit încă momentul în care să mă pot destăinui faţă de toţi.
- Şi când va fi totuşi acest moment, tată?
- Te rog, draga mea, nu face presiuni asupra mea... Încearcă să mă înţelegi.
- Eu încerc, tată... Dar cât? Până când? Uneori nu reuşesc, să ştii... Bineînţeles, nu te judec, nici nu te condamn, doar că mi-e greu să te înţeleg, atâta tot. Dar tot te iubesc, îi zâmbi Lia.
- Mulţumesc, draga mea!
- N-ai pentru ce. Doar eşti tăticul meu. Ştii de ce şi-a amintit Luci toate acestea? întrebă ea, apoi continuă cu răspunsul, tot ea: Doar din cauza tabloului acela în care ţi-a pictat chipul, sau portretul tău, fără a te avea pe tine ca model. Asta l-a ajutat să-şi amintească unde sau când te-a văzut.
- Ah, înţeleg... replică domnul Kuny. Însă de ce ţi-a spus ţie toate astea?
- Nu ştiu de ce. Nu-i înţeleg motivele. Poate doar pentru că încă sunt partenera lui la cercetări şi vrea să-l ajut în acest sens, sau poate doar pentru a-mi dovedi încă odată că este sincer şi pot avea încredere în el, ori pentru a mă determina să colaborez cu el şi să-i dezvălui eventualele secrete pe care le-aş fi putut afla între timp.
- Poate... îi zâmbi domnul Kuny fiicei sale. Iar această ultimă motivaţie mi se pare cea mai acceptabilă, dintre cele înşirate de tine. Însă, o altă motivaţie sau explicaţie, ar fi aceea că e îndrăgostit de tine, evident, iar aceasta chiar este cea mai solidă dintre toate.
- Poftim?!
- Doar ţi-a declarat acest lucru de curând, draga mea.
- Da, dar... Nu, nu contează! Indiferent de motive, mi-a spus, iar eu ţie.
- Ai făcut foarte bine, scumpo.
- Aşa cred şi eu. Iar acum... Crezi că aş putea rămâne să dorm aici, tăticule?
- Dacă ai putea?! Mai şi întrebi?! Bineînţeles!
- Foarte bine, tati! Atunci, rămân aici peste noapte, încheie Lia discuţia într-un mod pe care tatăl ei îl considera tare plăcut.
Şi astfel se încheiase şi această zi, 1 aprilie 2092, ziua păcălelilor, zi în care domnul To Kuny îşi aniversase împlinirea a 49 de ani...