*84. Curăţenia.

Prin urmare, vineri, 21 martie 2092, îl găsi pe Lucian la treabă, pe care o începu de cum se trezi, adică de dimineaţă, devreme. Evident, cei doi roboţi i se alăturară în curând, continuând ceea ce începuseră ziua trecută. Căţelul nu mai făcuse alte năzbâtii, de parcă i-ar fi fost de ajuns chiar şi lui cele din ziua precedentă, iar la ora aceea, puturos, încă dormea, nu se trezise. În ultimul timp, deja nu se mai speria aşa de rău de cei doi roboţi, pe care-i vedea destul de des; totuşi, încă îi ocolea, evitând contactul direct cu ei. Dar, probabil că în curând se va obişnui cu prezenţa celor doi, iar faptul că nu-i mai era atât de mult teamă de ei era un început promiţător, care anunţa că această schimbare va surveni în curând în comportamentul micuţului jucăuş. Însă, deocamdată, ocupaţia de bază a micului dalmaţian era joaca. În rest, tot ce-l interesa pe el, era să aibă mâncare bună, iar în această privinţă, nu avea de ce să se plângă, putea considera această dorinţă ca fiind împlinită, fiindcă, evident, bucătarul care se ocupa de hrana lui zilnică fiind tocmai Lucian, mâncarea era cu siguranţă întotdeauna foarte bună. Însă tot aşa ar fi fost şi dacă nu Lucian, ci cei doi roboţi s-ar fi ocupat de meniul său zilnic. Oricum, Spot nu era deloc neglijat, din nici un punct de vedere.
La ora 12.00, Lucian luă o pauză, mai ales că între timp se trezise şi Spot. Căţelul îşi primi porţia de hrană, ca de obicei, delicioasă. Iar stăpânul său mâncă şi el rapid ceva. Apoi, după ce amândoi se săturară, dalmaţianul se lăsă dezmierdat de stăpânul său o bună bucată de timp, după care Lucian, conştiincios, îşi reîncepu lucrul, care consta în a face curăţenie la bordul navei sale albastre. Pentru această activitate, Lucian nu îmbrăcase salopeta de lucru, ci uniforma-i albastră. Avea însă mare grijă să nu şi-o murdărească, să o rupă, să o agaţe sau să o păteze. Şi astfel echipat, în uniforma-i albastră veşnic bine îngrijită, cu însemnele comandantului pe rever, arăta puţin caraghios, pe post de menajeră, cu mătura în mână, sau îngenuncheat, cu un lighean cu apă călduţă în faţă, frecând bine podeaua cu o cârpă curată, înmuiată în acea apă, în care dizolvase şi un detergent eficient. Dar pe el nu-l deranja câtuşi de puţin dacă arăta sau nu caraghios în acea postură. Tot ce conta era să-şi vadă nava din nou curată, sclipitoare.
Până la acea oră reuşise să pună-n ordine desăvârşită întreaga punte principală şi cabinetul medical al doctoriţei Stela. Mai rămăsese rezerva Liei, laboratorul blondinei şi culoarul lung ce ducea de la puntea principală spre rezervele lor. Hotărî să înceapă cu culoarul cel lung, evident, nu de unul singur, ci împreună cu cei doi roboţi, ajutoarele sale de nădejde.
În jurul orei 14.00, trapa navei se deschise. Fiind însă ocupat, Lucian nu sesiză acest lucru. Prin urmare, Lia, fiindcă ea era cea care venise, îl surprinse în timp ce el se ocupa de curăţenia culoarului, deocamdată măturând. Însă Lucian îşi văzu liniştit de treabă, pentru că, de fapt, nici nu o observase, nu-şi dădea seama că ea ar fi acolo, mai ales că nu aştepta pe nimeni în acea zi în vizită şi ştia că nici nu trebuia să meargă în oraş, la întâlnirea cu Lia şi fraţii Kelso.
- Ce faci aici, maestre? îşi anunţă Lia brusc prezenţa, aflată în apropiere.
- Lia... tresări Lucian, luat prin surprindere de prezenţa ei, mai-mai să scape mătura din mână.
- Te-am speriat?! sesiză ea. Scuză-mă, n-am avut intenţia asta.
- Nici o problemă. Fiind vorba despre tine, mă bucur că m-ai speriat totuşi, îi zâmbi el, văzându-şi în continuare liniştit de treabă.
- Deci, n-ai terminat curăţenia?
- După cum vezi, nu încă. De ce? Intenţionezi să mă ajuţi?
- N-aş crede, negă ea. Ai roboţii. Te pot ajuta ei.
- Păi, chiar mă ajută, preciză el.
- Atunci e bine. De ce nu-i laşi doar pe ei doi să se ocupe de acest aspect, singuri, fără tine?
- De ce mă întrebi? Ştii că-i inutil.
- Da, ştiu! Însă uită-te la tine! Un comandant al unei moderne nave spaţiale, ţinând în mână acest ciudat obiect...
- Nu-i deloc un obiect ciudat! E doar o mătură, o corectă Lucian, zâmbind amuzat de remarca ei.
- Mă rog; mătură sau cum i-o zice... replică ea. Dar tot arăţi caraghios! Mai bine i-ai lăsa pe roboţi să utilizeze această mătură.
- De ce i-aş lăsa pe ei?
- Pentru că tu eşti totuşi, comandantul misiunii!
- Ah, comandantul... Şi ce dacă?! Ce-ai, de-mi tot aminteşti acest amănunt? Dacă pe mine nu mă deranjează să mătur, nu înţeleg de ce te-ar deranja pe tine!? În orice caz, nu-mi scade rangul dacă fac acest lucru. Cu sau fără mătură, tot eu sunt comandantul.
- Da, tot tu... Nu te înţeleg! Nu pare deloc interesant ceea ce faci acum, nici plăcut sau amuzant. În plus, există metode mult mai moderne de a face curăţenie, adecvate vremurilor noastre. De ce nu le foloseşti măcar pe acelea, nu mătura asta?
- Ce să-ţi spun?! Poate că sunt un tip demodat...
- Sigur eşti! Arăţi ca o relicvă dintr-un muzeu de antichităţi, cu mătura asta... Sau ca un vrăjitor din antichitate... Oricum ar fi, tot de ceva antic aminteşti. Pentru că în vremurile noastre, aceste obiecte nu se mai utilizează de mult. Mături... Auzi la el! Domnul Harry Potter! O să-ţi iei zborul pe mătură, în curând? Dar nu, n-ai ochelari, deci, nu Harry... Atunci, poate Merlin! Nu, nici el; îţi lipseşte barba lungă, albă şi bagheta magică. Oricum, tot relicvă antică... surâse ea.
- Aşa, deci?! O relicvă? îngână el a uşoară nemulţumire vizavi de clasificarea făcută de ea, lăsând mătura din mănâ, sprijinind-o de perete. Şi de sărutat, tot ca o relicvă sărut? Ce zici?! spuse el, apropiindu-se, cu intenţia clară de a o îmbrăţişa şi săruta.
- Luci, te rog... reuşi ea să-i amintească, ferindu-se din calea lui.
- Da, ştiu... şopti el, abandonând orice încercare de a o îmbrăţişa sau săruta. Ar trebui, deci, să-mi văd de treburile mele demodate, din antichitate, conchise, luându-şi mătura în mână şi continuând să măture.
- Scuză-mă că te-am deranjat; nu ştiam că eşti ocupat.
- Dar ce credeai? Că am terminat deja totul? N-ai văzut ce deranj mare a provocat căţelul ieri? N-aş fi avut timp să termin totul.
- Ba, dacă i-ai fi lăsat numai pe cei doi roboţi să se ocupe de tot, cred că ei ar fi reuşit să termine până acum.
- Ai dreptate într-o singură privinţă: Dacă i-aş fi lăsat... sublinie el cuvântul „dacă”. Nu ştiu însă de ce insişti asupra acestui subiect, de parcă nu m-ai cunoaşte suficient.
- Bine. Atunci eu merg să mă joc cu Spotty.
- Treaba ta, spuse el cu indiferenţă.
- Dar chiar, pe unde este?
- Nu ştiu, nu l-am văzut...
- Cum?! Nu te-ai învăţat minte?! Iar l-ai lăsat de capul lui? Dacă a mai făcut cine ştie ce alte prostii?
- Sper că nu.
- Atunci am să-l caut, spuse Lia şi plecă, îndreptându-se spre puntea principală.
Găsi căţelul pe puntea principală, sub măsuţa pe care se afla computerul preferat al campionului, încă defect, tot din cauza micului dalmaţian. Crezând că iar făcuse cine ştie ce prostii, Lia grăbi ritmul, însă ajungând în apropierea mesei cu pricina, constată că Spotty era foarte cuminţel. Zărind-o, ieşi bucuros de sub măsuţă, lăsându-se mângâiat de Lia. Ea rămase să se joace câtva timp cu căţeluşul, până în jurul orei 17.00. Ea nu se plictisise deloc în tot acest timp, mai ales din cauză că simpaticul căţeluş învăţase de la Nis cum să dea lăbuţa, iar Lia exersă cu Spot acest nou gest, fără a-l recompensa cu bomboane, ci doar mângâindu-i blăniţa albă. Apoi domnişoara consilier plecă să verifice dacă Lucian şi roboţii terminaseră de făcut curăţenie pe culoarul cel lung, dar el era tot acolo; nu sfârşise deloc.
- Încă mai eşti aici? întrebă ea, zărindu-l îngenuncheat, frecând de zor podeaua, de astă dată doar cu apă, fără detergent, pentru a nu rămâne pete de detergent; era însă a doua sau chiar a treia oară când repeta această operaţiune, pe întregul culoar.
- Eu, da! Dar tu? răspunse el, ridicându-şi numai puţin privirea spre ea. Credeam că ai plecat.
- După cum vezi, n-am plecat. Dar cum aşa, n-aţi terminat încă?
- Nu, însă mai am puţin. Nu mă grăbesc. Prefer să fac treaba încet, dar bine. De ce? Te oferi cumva voluntar? Chiar te rog; uite, ai loc lângă mine, îi spuse el, dându-se puţin într-o parte.
- Ah, nu, mulţumesc! Nu sunt menajeră şi nici n-am de gând să devin acum, refuză ea categoric invitaţia lui de a lua parte la spălatul podelei.
- Şi eu aş fi cumva menajeră?
- Dacă-ţi place, presupun că da.
- Deci, nu vrei să mă ajuţi?
- Nu, văd că te descurci şi singur.
- De ce?! Prinţesei îi e teamă că o să-şi murdărească mânuţele, sau o să-şi strice manichiura?
- Prinţesă, nu?! replică Lia mânioasă şi mai în glumă, mai în serios, îl îmbrânci în ligheanul cu apă călduţă.
Cum ligheanul se afla chiar înaintea lui Lucian, acesta căzu direct cu faţa în lighean, împroşcând cu stropi de apă în jur. Însă, nu se lăsă mai prejos, iar când se ridică, luă ligheanul şi pe neaşteptate îi goli conţinutul peste „prinţesa” cea furioasă, udând-o sever, din cap până-n picioare, iar el zâmbi, ştergându-şi faţa udă cu un prosop aflat la îndemână.
- Vai, nesuferitule! Uite ce mi-ai făcut! Neseriosule, se plânse ea.
- Cine a început, oare? îi aminti el.
- Tu, neseriosule, preciză ea fermă. În momentul în care mi-ai spus „prinţesă”! Doar ştii că nu-mi place!
- Tocmai de asta ţi-am spus astfel, pentru că ştiam că nu-ţi place. Totuşi, nu crezi c-ai exagerat cu replica ta?
- Nu, deloc, răspunse ea, calmându-se, fiind sigură că procedase corect.
- Ei, haide, nu te supăra pe mine, zise el şi apropiindu-se, o îmbrăţişă totuşi şi o sărută cu tandreţe. Doar ştii bine că... Te iubesc!
- Ah, Luci...
- Ştiu, o întrerupse el, îndepărtându-se uşor. Ţi-am promis că n-o să-ţi amintesc prea des acest lucru, dar asta nu înseamnă că deloc. Din când în când măcar, sper că-mi pot permite. Ca să nu uiţi.
- Păi... Mă retrag, să mă schimb de hainele astea ude şi să-mi usuc părul. În rezerva mea ai terminat de făcut ordine?
- Nici măcar n-am început. N-am intrat până acum acolo.
- Cum aşa?! Cu rezerva mea ar fi trebuit să începi, păru ea indignată.
- I-auzi la ea! Mai are şi pretenţii... zâmbi el. Dacă-i aşa, de ce n-ai făcut singură ordine?
- Pentru că n-am vrut. Mai bine le spuneam roboţilor să se ocupe de rezerva mea, ei sunt mult mai eficienţi decât tine!
- N-ai fi putut, pentru că nu le-aş fi dat eu voie! Dar nu-ţi face griji, mă voi ocupa serios de rezerva ta, în curând şi va arăta ca nouă.
- Bine. Sper să nu fie ultima pe lista ta de priorităţi! Acum, nu mă mai enerva! Dă-te din drumul meu! îi trânti ea, pornind spre rezerva ei.
Când Lia se întoarse, Lucian nu mai era pe culoar, aşa că se îndreptă spre puntea principală, unde îl zări, cu şorţul lui cel roşu, pregătind masa. Primul care-şi primise porţia era căţeluşul alb, care deja mânca pe ruptelea, deşi nu era flămând.
- Ai terminat pe culoar? se interesă Lia.
- Acum, da, desigur, îi răspunse el, privind-o în treacăt, îndeajuns pentru a-i observa ţinuta în care se schimbase. N-ai găsit o altă uniformă?
- N-am găsit. De fapt, nici n-am căutat alta, preciză ea. De ce? Ai ceva împotriva ţinutei mele?
- Nu, n-am nimic. Însă dacă tot era vorba despre haine particulare, nu putea fi o rochie? întrebă el, remarcând faptul că ea îmbrăcase, ca de obicei, pantaloni, deşi, ce-i drept, de data aceasta, unii evazaţi, deci, largi, nu strâmţi sau mulaţi.
- Nici o şansă! Şi nu uita că tu mi-ai udat uniforma!
- Nici o grijă! Dacă s-a murdărit cumva, am s-o curăţ.
- Nu e nevoie, se împotrivi Lia.
- Ba da, este. Doar eu sunt responsabil... Ia loc, te rog! Nu ţi-e foame?
- Ba, mi-ar fi, recunoscu ea, aşezându-se. Iar dacă mă serveşti, de ce te-aş refuza? Mai ales când ştiu că orice ai fi gătit, e delicios?! De altfel, chiar miroase îmbietor... Când ai avut timp să şi găteşti?
- Ah, nu; e de ieri. Însă, nu-ţi fie teamă, nu e prea veche.
- În privinţa asta, chiar nu mă tem, deloc. Ştiu că nu m-ai servi intenţionat cu ceva alterat. N-ai fi în stare.
- De ce eşti atât de sigură? glumi el, luând loc lângă ea.
Ea nu-i răspunse provocării, mulţumindu-se doar să-i atribuie o privire albastră plină de seriozitate.
- Deci, aş putea afla ce era totuşi pe înregistrările acelea, pe care ţi le-a stricat Spot?
- Nu, acum sigur nu poţi, pentru că n-ai cum; ar fi imposibil de vizionat. Deci, poate mai bine că le-a stricat!
- Mai bine? Nu cred! Doar ţineai atât de mult la ele. Nu cred că doreai să se strice.
- Nu, nu doream aşa ceva, dar, ce pot face, dacă s-a întâmplat astfel?
- Practic, nimic. N-ai vorbit cu Mihai, să ţi le recupereze?
- Nu l-am deranjat. E destul de ocupat. Are computerul defect, în plus, doctoriţa l-a rugat cu aparatura medicală... De ce să-l fi aglomerat şi eu? Poate altădată, când va fi mai liber.
- Bine. Cum vrei. Spune-mi doar, despre ce aniversare era vorba? Câţi ani împlineai atunci?
- Nu ştiu de ce insişti atâta. Dar, fie! Află că împlineam 5 ani. Şi te rog, fără alte întrebări suplimentare legate de acest subiect, îi impuse Lia.
- 5 ani?! se miră el. Şi ce era atât de important pentru tine, la acea aniversare, când ai împlinit 5 ani?
- Luci, te-am rugat să nu insişti asupra subiectului, îi reaminti ea. În plus, s-ar putea să am vreo copie a acestor înregistrări acasă, pe Terra, deci, nu e totul pierdut definitiv. Sper...
- Bine, cedă el. Am să încerc să nu fiu pisălog, promise şi continuară să servească masa tăcuţi.
- Deci, presupun că te vei întoarce la ordine acum, spuse ea, când terminaseră de mâncat, iar Lucian se ridicase, pentru a strânge totul.
- Probabil că da. Depinde de tine, în mare măsură. Dacă ai vreo altă propunere mai interesantă să-mi faci, s-ar putea să accept.
- Nu, n-am, negă ea. Cred că am să mă retrag şi te voi lăsa să-ţi vezi liniştit de treabă. Şi mâine?!
- Mâine, ce?! se interesă el.
- Ce program ai pentru mâine? întrebă Lia.
- Păi... Rezerva ta şi laboratorul Mariei.
- Cum?! Nu vei termina astăzi curăţenia?
- Nu cred, se arătă el sceptic.
- Deci şi mâine vei fi ocupat, ca şi azi. Atunci, n-are rost să te deranjez, presupuse Lia.
- Nu mă deranjezi, deci, dacă vrei, poţi veni.
- Mai bine nu. N-ar avea rost, spuse ea.
- Cum doreşti. Ştii bine că nu-ţi impun nimic, contrar voinţei tale.
- Ştiu. Dar... Tu nu vei veni mâine în oraş? întrebă ea în cele din urmă.
- Nu, răspunse el, surprins de întrebarea pe care i-o adresase. Nu pentru că n-aş vrea, ci doar pentru că nu pot, se simţi dator să-i ofere o explicaţie. Mâine voi fi ocupat, întreaga zi. Nu pot neglija nava, trebuie să termin ceea ce am început.
- Roboţii ar putea să... începu ea o idee, pe care nu o continuă, ştiind că nu-şi avea rostul. Îţi va lua chiar întreaga zi ca să termini?
- Da, dacă vreau ca treaba să fie bine făcută. Şi de obicei, asta urmăresc. E unul dintre obiectivele mele principale.
- Bine. Te rog doar să nu-mi umbli prin lucruri, în rezerva mea; să nu răscoleşti totul.
- Fii fără grijă, n-am prostul obicei de a cotrobăi prin lucrurile altora! Pentru că, dacă l-aş fi avut, nu crezi că aş fi aflat de mult ce era pe înregistrările pe care ţi le-a stricat căţelul meu? Şi pe celelalte? Şi orice alte secrete ai fi avut pe acolo, tu sau oricare dintre colegii noştri?! Timp am avut berechet la dispoziţie! Şi nici nu avea cine să mă verifice! Deci, ce m-ar fi putut împiedica?
- Ai dreptate. Ce anume te-a împiedicat?
- Probabil, bunul simţ.
- Nu-mi spune că ai şi aşa ceva...
- Nu ştiu. Tu ce crezi?
- Poate că ai, presupuse ea. Dar, las-o baltă! Nu te aştepta să te ridic în slăvi, pentru că n-am s-o fac, indiferent de câtă corectitudine ai da dovadă! Mai bine spune-mi cum rămâne pentru duminică.
- Pentru duminică?! se miră Lucian. Nu ştiu... Cum rămâne?
- Păi, sper că vei termina curăţenia până atunci.
- Dacă voi termina sau nu, nu ştiu, deci, nu-ţi pot spune nimic concret. Doar ce am stabilit că sunt foarte meticulos.
- Nici chiar aşa... Deci, vei veni duminică în oraş sau nu? Să ştiu dacă trebuie să te aştept.
- Ce-i asta?! deveni Lucian din ce în ce mai surprins de atitudinea Liei. Îmi dai întâlnire? Tu, mie?! Din nou?!
- Ia-o cum vrei! Eu doar te-am întrebat.
- Nu ştiu. Poate că voi veni, presupuse el.
- Ai putea fi mai clar, te rog?
- Bine. Dacă insişti atât, voi veni, negreşit, decise el. Mai exact, vom veni, se corectă imediat.
- Ah, Spotty...
- Da, n-ar putea lipsi, o aprobă el zâmbind, privind spre căţelul său, încă alb.
- Bine. Am să vă aştept. Şi încearcă să termini până atunci. Sau dacă nu, lasă totuşi restul roboţilor, încheie Lia, pregătindu-se de plecare.
- Am să mă mai gândesc, spuse el, iar după plecarea Liei, îşi reluă activitatea începută în acea dimineaţă.
Iar în dorinţa de a termina mai repede totuşi, Lucian grăbi puţin ritmul, pentru că avea motive să se grăbească, ceea ce nu afecta însă rezultatul final al muncii depuse, fiindcă nu ar fi neglijat aspectul navei sale în ruptul capului...