La prima vedere, o femeie cât se poate de normală. Care nu atrăgea atenţia cu nimic ieşit din comun, cu nimic excentric, asta dacă nu cumva normalitatea ei trebuie fi bătut teribil la ochi într-o lume atât de mult aservită anomaliei. Cu gura mică. Cam lată în şolduri, ce-i drept. Aproximativ 1,60. Absolventă de Politehnică. Ajungând, printr-un concurs de împrejurări, nu se ştie cât de favorabile, să lucreze la o bibliotecă. Mamă a două fetiţe. Pe care, văzându-le cândva, undeva, n-ai fi zis că sunt surori. Pesemne, cea mare îi semăna lui taică-su… Şi nu doar fizic. Da,… munteancă. Dintr-o localitate din Teleorman. Le aducea conştiincioasă toate dicţionarele solicitate. Întreba politicos dacă mai aveau nevoie de ceva. Purta un sarafan de blugi albastru închis. Cercei minusculi. O verighetă subţire. Se retrăgea discret. Se aşeza la masa de lângă uşa balconului făcând chestii la fel de normale. În intimidantul laborator ştiinţific, impunând episoade de asceză în toată regula, domesticul emanat de bibliotecara Dorina era, măcar câteodată, binevenit, poate chiar aşteptat. Femeia mergea des la ţară. Unde avea – mai exact părinţii ei aveau, căci, da, îi trăiau părinţii şi erau cât se poate de zdraveni! – raţe, bibilici, curcani albi şi cocoşi pintenaţi. Făceau focul cu lemne în cuptor strămoşesc. Săpun de casă din osânză de porc, în tuciuri imense. Spălau picioarele neastâmpărate ale copiilor în a doua zi de Rusalii. Atunci întindeau bucăţi perfect geometrice de săpun pe frunze de lipan. Făceau colărez. Piticii se repezeau cu poftă uriaşă. Luau în posesie lingurile albe din lemn împodobite cu câte o floare de muşcată trandafir garoafă iasomie. Prima oră putea să mai aştepte…
– Cândva mă iubea şi el! – se pomenise… Dorina?! spărgând tăcerea într-o după-amiază de miercuri, când nu mai rămăseseră decât ele două în bibliotecă. Nici nu apucase cealaltă să se dumirească prea bine, că bibliotecara continuase, cu o voce parcă venită dintr-o altă lume; şi confesoarea se lăsase, la rândul ei, purtată… – EU nu am vrut să mă mărit cu el… Nu că nu l-aş fi plăcut… iubit, dar eram mult prea tânără… nu terminasem încă facultatea… Şi nici părinţii mei, în special tata, nu au fost de acord…
Din chipul mărturisitoarei se desprindeau bucăţele mici de fotoni imitând – sau chiar era(u)?! – datul din aripi al unor fluturi captivi. Făceau un tur catifelat, asemenea unor suflete damnate, cărora li se oferise, prin cine ştie ce concesie, un minim răgaz de detaşare. Se întorceau repede! Ireversibil! Destinul fusese de mult pecetluit: în anul 3 de facultate s-a lăsat luată de nevastă de Păun, poliţist de profesie. Primul copil venise un an mai târziu. Cu trâmbiţe şi surle. Laura era leită el. Dorina se bucurase şi ea, simţind exultarea celuilalt. Era slabă ca un ţâr pe atunci. Şi slabă de înger! Da, şi purta mini. Adesea. Îi plăcea să se fardeze. Era în culmea fericirii când el îi aducea câte o apă de colonie, chiar de parfum. Chiar dacă nu întotdeauna corespundea gusturilor ei. Se da se da se da cu apa aia. Se da. Era de la el. Şi-l imagina cum intrase în magazin, ba nu, mai întâi cum se gândise la ea… La felul în care ea avea să-şi pulverizeze mireasma aia, cum, pulverizând, chipul lui avea s-o împresoare. Pentru totdeauna! Şi ea n-ar fi opus minima rezistenţă…
– Recunosc – nu mă ruşinez, nici nu mă eschivez în vreun fel – eram topită-topită după el! Ce-i drept, era… încă este un bărbat aşa de arătos… Probabil, mult prea arătos! – încheiase Dorina abrupt de trist confesiunea.

Cu nici o săptămână înainte, punându-i domnului ei mult prea arătos hainele la spălat, un bileţel căzuse pe podea dintr-unul din buzunarele blugilor. Ei, ce putea să fie?! Un număr de telefon. Al uneia. Marcela. Nuuuu, nu l-a luat la întrebări imediat după. N-a îndrăznit. Poliţistul era, mai ales de o vreme încoace, extrem de irascibil. Îi sărea ţandăra din orice. Se răstea la ea ca la o servitoare. Ba chiar i-a dat vreo două la un moment dat! A lăsat-o să înţeleagă că oricând ar fi reiterat gestul. Fără de remuşcări! Dorina a plâns pe înfundate. Şi-a înăbuşit durerea. Revolta. Neputinţa. A făcut-o „babană”, la plajă, în timp ce-şi lăsase ochii se i se scurgă cu neruşinare. Şi cele 2 fetiţe erau timorate. Se ascundeau sub masă după dulap printre păpuşi lângă icoană. Se ascundeau şi făceau pipi. Pe ele. Irina fusese chiar diagnosticată cu depresie infantilă. Şi el?! Ei, el! El era de părere că nu dai cu parul când ridici puţin mai mult tonul. Şi că bătaia, evident, continua să fie ruptă din rai! Tre-mu-rau în trio! Mama şi fetele! Era îndrăgostit nenorocitul! Şi aşa rămânea!


*
Biblioteca încă păstra acea aparenţă a domesticului, a echilibrului, a normalităţii. Venind dinspre masa de lângă uşa balconului. Nişte pitici continuau să se supună Ritualului. Cocoşii păreau a fi la fel de pintenaţi, curcanii suficient de albi… Numai Dorina veghea de undeva de sus. Fluturii se eliberaseră din captivitate. Inima femeii cedase în scurtă vreme. Cele 2 fetiţe făceau eforturi supracopilăreşti să-i spună unei marcele Mamă.



Cândva, un poliţist o iubise pe Dorina.