poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 368 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-24  |     | 



*109. Trezirea din beţie.

Plecând de la tatăl ei, Lia se îndreptă grăbită spre locul în care ştia sigur că va găsi nava albastră „Pacifis” şi în scurt timp ajunse lângă corpul uriaşei nave. Urcă în fugă treptele, câte două deodată şi intră imediat în interiorul navei, pe puntea principală, unde totul era aranjat, în perfectă ordine; nimic nu părea în neregulă, bineînţeles, doar datorită celor doi roboţi, care se ocupaseră zilnic de menţinerea ordinii la bordul navei. Îi găsi acolo pe cei doi roboţi, pe puntea principală, discutând între ei, pare-se, în contradictoriu.
- Bună, Robby. Şi tu, Felix, îi întrerupse Lia din discuţia lor.
- Salut, îi răspunseră roboţii într-un glas. Domnişoara Lia... Ce bine c-ai venit!
- Ce-i cu Luci? Ce ştiţi despre el?
- Nu ştim nimic. Adică, nu mare lucru, răspunse Robby. Asta pentru că de o săptămână întreagă s-a închis în rezerva lui şi stă numai acolo, nu iese deloc afară. Şi ne-a zis să nu-l deranjăm; de fapt, să nu-l deranjeze nimeni. Din cauza asta ne tot contraziceam; doream să-i chemăm pe ceilalţi colegi la bord, să ne ajute cumva, să-l scoatem de acolo, din rezerva sa.
- Şi voi de ce l-aţi lăsat o săptămână întreagă închis acolo? îi întrebă ea nedumerită. De ce n-aţi luat măsuri?
- Am vrut, însă... N-am avut încotro. A blocat uşa rezervei, introducând un cod cifrat cu recunoaştere sonoră a vocii sale în sistemul de închidere al uşii rezervei; prin urmare, numai el o poate deschide, doar atunci când vrea. Se pare însă că nu prea vrea acest lucru.
- Şi n-aţi încercat să aflaţi cifrul? Sau codul? Sau parola? Ce este, de fapt?
- Nu ştim ce e. Pare-se, câte puţin din fiecare. O stranie combinaţie secretă, ştiută numai de el, explică Robby.
- Şi n-am reuşit să aflăm nimic, deşi am încercat. Dar e practic imposibil, adăugă Felix.
- De ce nu l-aţi chemat pe Mihai să vă ajute, el e specialist; ar fi aflat imediat codul...
- Am încercat să vorbim şi cu el, dar nici n-a vrut să audă, spuse Felix. A zis că nu-l interesează nimic despre comandantul misiunii, deci, n-a venit să ne ajute.
- Înţeleg, încă e supărat... Dar aparatura de bord, n-aţi folosit-o?
- Ba da, domnişoară. Dar tot n-am reuşit nimic, răspunse acelaşi Felix.
- Off, dacă ar fi Mihai aici... Numai el s-ar descurca imediat cu computerele astea afurisite. Ar afla rapid codul acesta. Poate l-aş convinge eu să renunţe la supărări inutile. Dar hai să mai încercăm şi noi o dată, fără el. Cine ştie, poate că totuşi o să reuşim.
- Cum doreşti, domnişoară. Să încercăm, o aprobă Felix.
- Spuneţi, deci, că Luci n-a ieşit deloc din rezerva lui de aproape o săptămână, de când s-a închis acolo? Şi ce a mâncat în tot timpul ăsta? Vreţi să spuneţi că n-a mâncat nimic? A stat tot timpul nemâncat?
- Nu ştiu nimic, răspunse Robby.
- Nici eu nu ştiu dacă a mâncat sau nu ceva, adăugă Felix. Cert este însă că n-avea nimic de mâncare în rezervă.
- S-ar putea totuşi să fi mâncat puţin; se pare că a ieşit de vreo câteva ori din rezerva lui, însă pentru scurt timp, presupuse Robby.
- Iar noi nu l-am văzut deloc, deci nu ştim ce anume făcea în cursul scurtelor sale ieşiri din rezervă, spuse Felix.
- Bine. Haideţi, la treabă! Să încercăm să-i aflăm codul, sau ce-o fi, îi îndemnă Lia pe cei doi roboţi.
- Şi cum îi vom imita vocea? se interesă Felix.
- Nu ştiu. Dar vom găsi o soluţie şi pentru asta, pentru că trebuie. Poate că vom reuşi. N-avem înregistrări cu vocea lui?
- Ba da, domnişoară, răspunse Robby.
- Bun. Atunci le vom folosi cumva pe acelea, pentru a putea simula că el ar rosti codul respectiv. Sau parola. Sau pe amândouă. Mai întâi însă, să aflăm care-i blestematul ăla de cod. Deşi nu mă pricep foarte bine la computere, cel puţin nu la fel ca Mihai, dar dacă mă ajutaţi şi voi...
- Bineînţeles că te ajutăm, domnişoară, o aprobă Felix.
- Atunci, hai, la lucru, repetă Lia îndemnul.
- Desigur, domnişoară, aprobară roboţii.
Aşa că ea şi cei doi roboţi încercară să afle combinaţia codificată folosită de Lucian în sistemul de închidere al uşii rezervei sale, lucru destul de dificil. Stăteau toţi trei în faţa computerului, încercând tot felul de combinaţii, însă nici una nu se potrivea.
În final însă, seara, destul de târziu, reuşiră cu greu să afle codul utilizat de Lucian. Acum nu le rămânea decât să folosească vocea comandantului din înregistrări şi să o sintetizeze pe computer, prelucrând-o astfel încât să pară că el însuşi ar rosti parola, în timp ce introduceau codul cifrat în sistem, pentru a putea debloca uşa. Reuşiră astfel să „păcălească” sistemul cibernetic de închidere al uşii, care acceptă parola, cât şi vocea, pe care o recunoscu ca aparţinând comandantului misiunii.
În sfârşit, uşa rezervei lui Lucian se deschise larg... Cam târziu; cine ştie ce mai făcuse colegul ei în tot acest timp închis acolo; în nici un caz nu ieşise deloc şi nici nu încercase acest lucru. În cazul în care n-ar fi reuşit să afle codul cifrat şi parola, ar fi fost nevoiţi să aştepte în faţa uşii până ce Lucian avea de gând să iasă din rezerva lui şi cine ştie când anume s-ar fi întâmplat acest lucru, dacă s-ar fi întâmplat. Poate că până la urmă l-ar fi chemat totuşi pe Mihai s-o ajute, doar n-ar fi refuzat-o şi pe ea. Aşa însă, nu mai era necesar să-l deranjeze pe campion, de moment ce reuşise să afle codul cu ajutorul roboţilor.
- Vă mulţumesc pentru colaborare, Robby, Felix.
- N-ai pentru ce, domnişoară Lia, răspunseră roboţii.
- Acum e acum. Uşa e deschisă, aşa că am să intru. Iar voi sunteţi liberi, deocamdată. Dacă o să mai am nevoie de ajutorul vostru, o să vă chem.
În sfârşit! Lia intră în rezerva lui. De la bun început o întâmpină un miros pătrunzător, înnecăcios, înţepător, de băuturi alcoolice, amestecat cu fum de ţigară şi miros acru, de transpiraţie; se părea că Lucian oprise sistemul de aer condiţionat şi ventilaţie. Ea îşi făcu vânt cu mâna, apoi îşi strânse nasul între degete, altfel n-ar fi putut respira în condiţiile acelea, asta până porni sistemul de aer condiţionat şi ventilaţie; şi aşa însă, va dura până să se împrăştie mirosul acela insuportabil, aşa că nu-şi eliberă încă nasul dintre degete. Deşi văzuse în ce condiţii se afla rezerva lui şi ştia la ce se putea aştepta, când intră acolo, rămase uimită pe loc, nevenindu-i să creadă că acolo era într-adevăr acea harababură de nedescris. Intră încet, păşind cu grijă, ferindu-se să nu calce cumva pe ceva. Aruncă atentă o privire de jur împrejur, analizând aspectul întregii încăperi, în care domnea un haos total, un adevărat dezastru.
Pe Lucian îl zări încă întins pe salteaua lui, unde probabil dormea, sau doar zăcea acolo inconştient; Lia nu-şi dădea seama cum rezistase în aerul acela infect, înnecăcios. Era exact aşa cum îl văzuse pe ecranul aparatelor din biroul tatălui ei, adică mai ciufulit ca oricând, nebărbierit, încălţat şi îmbrăcat într-o uniformă aflată într-o stare jalnică, şifonată, pătată cu de toate, urât mirositoare, ce nu părea a fi a lui; era aceeaşi din urmă cu o săptămână, nu se schimbase deloc între timp. Privindu-l, nici nu-l recunoscu; nu semăna deloc cu el, cel puţin nu aşa cum îl ştia ea. Zăcea întins peste saltea, neacoperit, pătura aflându-se sub el, mototolită.
În plus faţă de ceea ce văzuse la aparatua din biroul tatălui ei, pe măsuţă, o altă sticlă de băutură desfăcută era răsturnată şi se vărsase, curgând peste tot; ca şi o ceaşcă de cafea, răsturnată şi ea şi vărsată pe acolo. Nu-l deranjă încă pe Lucian, lăsându-l să doarmă sau ce făcea el acolo... Iar ea se apucă de ordine, să cureţe cât de cât mizeria şi să dezinfecteze încăperea. Constată că putea să respire după un timp, aşa că-şi eliberă nasul... Apoi îi chemă şi pe cei doi roboţi, s-o ajute. Le dădu acestora sticlele goale, pachetele goale de ţigări, cioburile, spunându-le să le ducă într-o capsulă spaţială în care depozitau gunoiul, pe care mai târziu aveau s-o lanseze în spaţiu, în derivă, gunoiul fiind comprimat, pentru a nu se umple prea multe astfel de capsule. Cu ajutorul roboţilor, puse în scurt timp ordine în încăpere. Apoi Robby şi Felix se retraseră spre puntea principală, Lia mulţumindu-le pentru ajutorul acordat, iar ea rămânând singură, cu Lucian. Privind acum aspectul general al încăperii, era mulţumită că arăta mult mai bine şi semăna deja cu rezerva colegului său. Dat fiind că teminase curăţenia, îşi îndreptă îngrijorată atenţia spre Lucian. Punându-i mâna pe frunte, constată că avea febră, deşi nu foarte mare. Se hotărî să-l trezească, să-l pună să se spele şi să se schimbe de uniforma aceea murdară, pe care probabil o purtase tot timpul în acea săptămână.
- Lucian! Trezeşte-te! spuse ea, mişcându-l uşor de câteva ori, dar el nu dădea semne că ar avea intenţia să se trezească. Lucian! repetă ea, mişcându-l energic. Luci! Deschide ochii!
De abia atunci auzi şi el apelul şi răspunse, vorbind neclar, de parcă nici nu era vocea lui:
- Ce?! Ce-i? Cine-i? întrebă el, fără a deschide ochii. Dom’ director, eu... Mă scuzaţi, dar... Nu ştiu ce s-a întâmplat, habar n-am.
- Luci, trezeşte-te! repetă Lia. Hai, n-auzi?! Trezeşte-te odată! Ce naiba?! Nu sunt dom’ director!
El nu-i recunoscu vocea, altfel, altădată, ar fi sărit imediat drept în picioare la auzul glasului ei. Probabil că şi acum ar fi procedat la fel, dacă n-ar fi fost atât de beat, încât să nu-şi dea seama ce se petrecea în jurul lui.
- Ce-i?! Nu-i dom’ director... Păi, nu vreau să mă scol... Lăsaţi-mă-n pace! Nu mă deranjaţi! Vreau să mai dorm, spuse el, dând din mâini, de parcă încerca s-o îndepărteze de lângă el. Plecaţi de aici! Voi toţi!
- Toţi?! Voi?! Care toţi?! se miră ea. Luci... Hai, trezeşte-te, te rog, repetă ea cu vocea blândă, sperând că astfel o va recunoaşte.
- Nu, mami... Te rog, mami... Vreau să mai dorm puţin. Mai lasă-mă un pic. Mi-e somn...
- Mami?! Care „mami”?! se miră ea din nou, apoi îi ordonă: Hei, ţi-am spus să te trezeşti! N-auzi?! Ce somn?! Deschide odată ochii! Nu sunt „mami” a ta!
- Serios? Nu eşti mami? Atunci, cine eşti tu? spuse el şi deschise ochii, dar nu vedea deloc clar, din cauza mahmurelii care-l cuprinsese în totalitate.
Era palid ca de ceară şi slăbise foarte mult, dar încă mai arăta bine, chiar şi în starea aceea, după cum constată ea. El încercă să se ridice de vreo câteva ori, dar nu reuşi imediat. În sfârşit, se ridică, dar nu în picioare, ci şezând pe marginea saltelei, cu capul atârnându-i parcă, clătinându-se serios chiar şi din această poziţie şezândă.
- Hai, trezirea! Ridică-te odată, repetă ea ordinul.
- Ceee?! mârâi el în loc de obişnuitul „poftim”. Ce-i? Cine sunteţi voi şi ce vreţi de la mine?
- Voi?! Ce tot vorbeşti aici?! Hai odată! Cred că ai treabă, presupuse ea. Trezeşte-te, Luci! Te rog... Luci...
Deşi era ameţit rău de tot, era „cherchelit” de-a binelea, el avu totuşi brusc câteva momente de luciditate, în care recunoscu în sfârşit vocea colegei lui. Ridică ochii spre ea, privind-o, însă nu la fel ca altădată, ca un vultur ager, ci cu ochii deschişi numai pe jumătate. Spuse, cu o voce stinsă, care încă nu părea să-i aparţină:
- Cine este aici?! Prinţesă?! Tu... Tu eşti? întrebă el, făcând câteva pauze şi străduindu-se să-şi ţină ochii deschişi, pentru a vedea mai clar.
- În sfârşit... Mă recunoşti. Deci, începi să-ţi mai vii de acasă. Nu mai sunt „mami” a ta?
- Mami?! Tu?! Ce tot vorbeşti aiurea?
- Eu vorbesc aiurea?! Ah... Nu contează, combătu ea.
- Ce vrei? De ce ai venit aici?
- Să te văd pe tine.
- Să mă vezi?! Foarte bine. M-ai văzut. Acum poţi să pleci înapoi. Aşa că... Pleacă! Nu mai sta! zise el ceva ce în mod normal, nu i-ar fi spus niciodată Liei, dacă ar fi fost treaz, nu beat.
- Mă goneşti? Uite că nu... N-am să plec, se împotrivi ea.
- Ce vrei?! Ce vrei de la mine? Eu... Sunt beat... Nu vezi? Sunt beat-mort. Sunt turtă... Criţă; chisăliţă. Sau cum vrei tu să spui... B – E – A – T ... BEAT!!!
- Pot să observ şi eu acest lucru, nu era nevoie să-mi spui...
- Vezi, prinţesă?! Nu sunt doar ticălos şi nemernic; un tip indisciplinat... În plus, sunt şi beat. Un beţivan. Un idiot. Un cretin. Un tip periculos, foarte periculos... Un golan neisprăvit. Aşa sunt eu... Așa că pleacă! Nu-i bine să stai cu unul ca mine...
- Nu vorbi aşa, îi interzise ea. Hai! Sus! Hopa... zise ea şi se îndreptă spre el, încercând să-l ridice.
- Nu! se împotrivi el. Lasă-mă! Nu pot să mă ridic. Picioarele nu mă ascultă. Sunt beat. Beat-mort. Aşa că... Pleacă! Pleacă odată de aici! Ce aştepţi?
- N-am să plec până nu-ţi vei face o baie şi n-ai să-ţi schimbi uniforma asta împuţită de pe tine. Nu vezi cum arăţi?! Uită-te numai la tine! Parcă nici n-ai fi tu.
- Şi ce-ţi pasă ţie ce mi se întâmplă? Lasă-mă! Eu... Nu pot să mă ridic.
- Te ajut eu, se oferi ea.
- Nu, refuză el categoric. Nu vreau. N-am nevoie de ajutor. Mă descurc şi singur. Sunt băiat mare. Pot... Mă ridic eu. Singur. Fără tine.
- Atunci, ridică-te! Trebuie să-ţi faci o baie. Arată-mi cum te descurci singur, dacă eşti băiat mare.
- Să mă ridic? Bine... Priveşte-mă! spuse el şi după mai multe încercări nereuşite, cu greu se ridică în picioare, pe care însă se clătina serios. Vezi? Am reuşit... Ce credeai? Că nu pot?
- Da. Văd... remarcă ea. Bravo! Eşti foarte descurcăreţ.
- Şi tu eşti o prinţesă mofturoasă, care n-are ce căuta aici, la un beţivan ca mine...
Lucian merse dezordonat, câţiva paşi. Îi luă mult până să ajungă la măsuţă, deşi aceasta era foarte aproape de el. Căuta ceva; probabil vreo altă sticlă cu băutură, dar, constatând că nu era nimic interesant pe măsuţă, se îndepărtă de aceasta, oprindu-se în dreptul dulăpiorului. Deschise uşile şi luă o sticlă. „Ah... Cum de am uitat să le dau roboţilor sticlele astea, să le care de aici?” se gândi Lia, cu ciudă. Lucian se aşezase pe un scaun, desfăcuse sticla şi îşi turnase deja băutură în pahar. Când să bea însă, Lia îi trase paharul din mână.
- Ce faci? Încă mai vrei să bei? Nu ţi-a fost de ajuns? îl dojeni ea.
- Da... E bu-bu-bun... bună...
- Potoleşte-te! Nu crezi că ţi-a ajuns cât ai băut până acum? îi reproşă ea.
- Ah... Scuze, prinţeso! Uite, bea şi tu. O să-ţi placă, zise el şi umplându-i un pahar, i-l întinse.
- Mersi, dar n-am nevoie, zise ea, punând paharele în altă parte.
- Mie-mi trebuie, mormăi el şi apucă sticla de pe masă.
Dar nu reuşi să bea nimic, nici acum; Lia-i trase şi sticla din mână.
- Ce faci? De ce-mi iei sticla? Ţi-am dat şi ţie, în pahar... Bea de acolo, prinţeso. Lasă-mi mie sticla, spuse el.
- Termină! Nu mai bei nimic! Ţi-a ajuns!
- Dar...
- Nici un „dar”! Gata! zise ea cu glas autoritar. Hai, Luci! Ridică-te de aici!
- Bine... Mă ridic, aprobă el, punându-se din nou pe picioare, după câtva timp, deşi nu avea deloc stabilitate.
- Acum hai încetişor, să faci o baie. Te ajut eu să ajungi la baie.
- Nu! Lasă-mă! N-am nevoie de ajutor. Mă descurc singur. Pot. Merg singur la baie, se încăpăţână el, pornind încet.
- Hei... Baia e-n direcţie opusă, îl îndrumă ea, încercând din nou să-l ţină de mână.
- Lasă-mă-n pace! Ştiu unde-i baia... Sunt băiat mare... Merg singur. Vezi?! Mă descurc, zise el şi se întoarse în direcţia corectă.
- Da, văd; eşti băiat mare şi mergi singur la baie... Luci, n-ai să poţi, îi atrase ea atenţia. N-o să reuşeşti.
- Ba da, pot... Ce-ţi pasă ţie de mine? Nu-ţi pasă! Nu-i aşa?
- Ba uite că-mi pasă. Altfel n-aş fi aici acum.
- Eu nu te-am chemat. Din partea mea, poţi să pleci. Ce aştepţi?! Pleacă! Ce mai stai? spuse el şi încercă să facă vreo câţiva paşi, care nu-i reuşiră prea bine.
Lia-l privi cu un soi de amuzament, amestecat cu milă. El se împletici, se împiedică, merse când în zig-zag, când drept, când mai înainte, apoi înapoi, când mai repede, când mai încet, iar în cele din urmă se opri, izbindu-se destul de serios de un perete al încăperii. Lia alergă spre el, să-l sprijine, reproşându-i cu blândeţe:
- Ţi-am spus că n-ai să poţi singur, că n-o să te descurci.
- Ai dreptate. Nu pot. Se pare că am nevoie de ajutor. Nu mă descurc singur. Cine să mă ajute oare? Nu-i nimeni aici...
- Nici nu-i de mirare că nu te descurci singur. Haide! Uşor... Sunt eu aici, cu tine. Te ajut eu, îl îndemnă ea, susţinându-l.
El o privi de parcă o vedea pentru prima oară.
- Tu?! Prinţesă?! Ce cauţi aici? Şi... De ce mă ajuţi? De ce ajuţi un beţivan ca mine?
- Taci! Nu mai spune aşa ceva, îi interzise ea, ajutându-l să meargă, deşi evident că-i era destul de greu, mai ales că el se clătina serios, nu-şi păstra deloc echilibrul.
- Gata. Am ajuns. Acum lasă-mă singur. Mă descurc eu. Sper... spuse el, iar ea îi dădu într-adevăr drumul, căci ajunseseră la baie.
- Ai grijă ce faci! îl sfătui Lia, înainte de a ieşi şi a-l lăsa singur.
- Voi avea, o aprobă el, cu o privire ce nu părea a fi a lui. Fac baie. Eu sunt băiat mare şi pot singur, fără ajutor... Nu?! Fac baie acum. Parcă aşa mi-ai zis.
- Sigur că da. Ce altceva? Baie; asta trebuie să faci, rosti ea aprobator şi ieşi.
Totuşi, se părea că prezenţa Liei îl ajutase cât de cât, îl determinase să-şi revină, sau măcar să recunoască câtuşi de puţin cum stăteau lucrurile. Nu era el perfect lucid, însă se putea observa o mică schimbare, în bine.
Îşi făcu baia, aşa cum îl îndemnase colega lui, stând în apă mai mult de o jumătate de oră, lucru neobişnuit la el; de obicei, îşi făcea doar un duş rapid, de vreo câteva minute, însă probabil că în acele momente pierduse chiar şi noţiunea de scurgere a timpului, deci practic nu-şi dădea seama de când stătea în cada cu apă. După această baie prelungită, ieşi din apă, îmbrăcă un halat de baie, pe care îl găsi acolo, la îndemână şi încercă să se bărbierească.
Se privi în oglindă, dar zări acolo mai multe chipuri dubioase, care nu păreau a fi ale lui. Se frecă la ochi, dar rezultatul fu acelaşi. Nu vedea nimic clar, oricât s-ar fi străduit; capul îi atârna greu, de parcă ar fi avut cel puţin o tonă, iar totul în jurul lui se învârtea în ritm ameţitor. Scutură din cap, încercând din nou să-şi revină, ceea ce, evident, nu reuşi. Nici măcar nu-şi mai amintea ce căuta acolo, de fapt? De ce oare era el acolo? Şi de fapt, unde se afla în acel moment?! Năucit, privi în jur, încercând să-şi dea seama cine e, unde şi de ce se află, dar nici nu-şi aminti şi nici nu recunoscu nimic din ceea ce-l înconjura. Deodată, ca de nicăieri, i se păru că aude un ciocănit slab. De fapt, nu i se părea deloc; chiar auzea un ciocănit slab. Lia, îngrijorată că el nu mai ieşea de acolo, bătea la uşă, să afle ce se întâmplă cu el.
- Luci, ce faci acolo? Pot să intru? auzi el o voce care i se păru cunoscută. Luci...
- Sigur. Intră, răspunse el într-un târziu, fără a-şi da seama cine era.
- Deci, ţi-ai făcut baie, remarcă ea, după ce intră.
- Dacă mi-am făcut sau nu?! Nu ştiu. Habar n-am. Poate...
- Păi, eşti ud, ceea ce presupune că ţi-ai făcut totuşi, replică ea.
- Cred că mi-am făcut, presupuse el şi o privi insistent, încercând să observe cine era ea; depunea eforturi vizibile pentru a o recunoaşte. Prinţeso? Tu eşti?! se strădui el din nou s-o observe, recunoscându-i parcă glasul.
- Uff... Da, eu, răspunse ea scurt. Cine altcineva?
- De fapt... Prinţeselor... Ce căutaţi voi aici? se corectă el, după ce privi mai atent spre ea.
- Prinţeselor?! se miră Lia.
- Da, voi... Nu ştiu cum se face, dar sunteţi mai multe. Adică... Sunt mai multe la fel ca tine. Sau... Nu ştiu. Eşti doar tu, de mai multe ori... Să vă număr; una, două, trei... Câte sunteţi, oare?!
- Off... oftă ea. Nu te-ai trezit încă?! Nu contează... Haide! Dacă ţi-ai făcut baie, ieşi de aici!
- Nu! Nu încă, refuză el, justificând: Aş vrea să mă bărbieresc, dar tipii ăştia caraghioşi de aici nu-mi dau voie.
- Tipii?! Care tipi?! îl întrebă ea mirată, neobservând pe nimeni acolo.
- Ăştia, preciză el, indicându-i oglinda. Sunt nişte bărboşi ciudaţi aici, care se uită urât la mine...
- Bine, dar... Acolo-i unul singur. De fapt, eşti tu. Adică, e imaginea ta din oglindă, explică ea, surâzând.
- Adevărat?! mormăi el, privind mai atent spre oglindă. Ciudat... Mie mi se par a fi mai mulţi. Şi nici unul nu seamănă cu mine. Eu nu sunt bărbos. Şi nici caraghios, ca ei...
- Normal. Cred că în acest moment nici tu nu semeni deloc cu tine.
- Se poate... Deşi nu înţeleg nimic... Şi atunci, pe care dintre tipii ăştia bărboşi de aici să-l bărbieresc?
- Pe nici unul. Pe tine... Dar mai bine lasă; acum nu eşti în stare să te bărbiereşti. Haide! Afară! Să ieşim de aici, îl îndemnă ea.
- Nu! Nu încă, se împotrivi el categoric, cu încăpăţânare. Nu ies de aici până nu mă bărbieresc. Mă mănâncă barba asta; n-o mai suport! Trebuie să scap de ea!
- Luci, n-ai să poţi! Mai bine renunţă! Altfel, ai să te ciupi peste tot, îl sfătui Lia.
- Nu, nu renunţ, se arătă el a fi foarte încăpăţânat, ca de obicei, chiar dacă era beat. Am să fac ceva, ca să pot. M-am săturat de starea asta! Nu mai suport!
- Ce tot vorbeşti?
- Păi, tu zici că eşti doar una, iar eu văd mai multe, tu-mi spui că nu sunt mai mulţi indivizi caraghioşi aici, însă eu aşa văd; şi nici unul nu seamănă cu mine... Trebuie să pun capăt situaţiei acesteia cumva. Trebuie să-mi revin. Trebuie să fac ceva. Trebuie...
- Ah... Să-ţi revii?! Asta va fi ceva mai greu.
- Aşa crezi tu, dar nu-i deloc greu. Ştiu un secret. Am să-ţi arăt! Dar... ssst; să nu-l spui nimănui!
- Un secret?! Bine, nu-l spun nimănui... Ce vrei să faci? se îngrijoră ea. Luci...
- Simplu. Vreau să-mi revin. Şi cred că singurul remediu împotriva stării în care mă aflu e apa. Apa rece. Pe care o voi folosi, rosti el, dând drumul să curgă apă rece la robinet.
- Cum?! Eşti cumva nebun?! Ce-ai de gând?
- Nimic rău. Am să-mi vâr capul sub jetul ăsta de apă rece. Şi sper ca asta să-mi fie de folos, să mă ajute. Sper să ţină figura. Nu ştiu... Trebuie să încerc... Să scap de tipii ăştia ciudaţi...
- Nu poţi să faci aşa ceva! Nici gând! Nu după ce ţi-ai făcut deja o baie cu apă caldă, spuse ea, încercând să-l împiedice de la a-şi pune planul în acţiune.
- Nu?! De... De ce nu?
- Pentru că ai să te îmbolnăveşti. Nu-ţi dai seama?! Poţi să faci pneumonie, sau ceva mai grav. O răceală puternică. Nu ştiu...
- Nu contează! Trebuie să risc. Pentru că nu mai suport starea asta! Aşa că... Daţi-vă la o parte, prinţeselor! Toate! Altfel o să vă stropesc şi n-o să vă placă. O să vă supăraţi pe mine. Toate... Nu vreau să mă certaţi după aia...
Lia nu mai încercă să-l împiedice. Ştia că nu va putea, doar îl cunoştea destul de bine; ştia cât de încăpăţânat poate fi, chiar şi în starea aceea... Aşa că-l lăsă în pace, deşi ea credea că din nou nu era deloc bine ceea ce făcea. Prin urmare, privi cum apa rece de la robinet îi curgea peste părul care nici nu i se uscase după baia cu apă caldă pe care o făcuse, dar nu interveni. El stătu destul de mult cu capul sub jetul de apă rece, iar din când în când îşi mai trecea cu mâinile şi peste faţă, frecându-se bine, părând a se mai înviora. După un timp îşi scoase capul de sub apa rece.
- Cum e acum? se interesă Lia.
- Poftim?! Cred că e mult mai bine, dar... se opri el, privind mirat spre ea, de parcă de abia în acel moment o zărea pentru prima oară. Prinţesă?! Tu?! Aici? Cu mine? Unde suntem? Şi... Ce cauţi? se miră el, privind în jur, să-şi dea seama unde se afla.
- Să nu-mi spui că nu-ţi aminteşti...
- Nu. Ce să-mi amintesc? Unde suntem? Ce s-a întâmplat? De când ai venit?
- Nu de prea mult timp.
- Şi de fapt, ce cauţi aici, în baia rezervei mele?
- Vai... murmură ea, în loc de răspuns, apoi îl întrebă: Şi acum nu mai vezi mai multe ca mine?
- Să văd mai multe, ca tine? Despre ce tot vorbeşti? Cum adică, să văd mai multe?
- Ah... Tu chiar nu mai ştii nimic... Lasă! Nu contează! Văd că ţi-ai revenit, cât de cât. Şi cred că acum poţi chiar să te bărbiereşti.
- Să mă bărbieresc?! Cred că da... Sigur că pot, spuse el, foarte nedumerit de tot ceea ce se întâmpla, iar în acel moment privi spre oglindă. Aoleu! exclamă el uimit, speriat chiar, zărindu-şi chipul, aproape de nerecunoscut. Ăla de acolo... Sunt chiar eu?!
- Aşa se pare, îi răspunse ea.
- Nu. Nu se poate! Ce-i cu barba asta?
- Se pare că nu te-ai bărbierit în ultimele zile.
- Ultimele?! Imposibil! Nu se poate. Eu mă bărbieresc zilnic.
- Poate că de data asta ai uitat, presupuse ea şi plecă, văzând că el se descurcă singur.
El nu spuse nici da, nici ba; nu înţelegea deloc ce se petrecuse. Se apucă doar să se bărbierească, ceea ce părea a nu fi foarte uşor, după cât de mult îi crescuse lui barba. Prin urmare, când era aproape gata, se tăie cu lama, pe obrazul drept, nu foarte rău, dar acest mic incident îl determină să exclame „au!”. Când îl auzi, Lia se întoarse grăbită, să vadă ce se petrecuse. Îl privi îngrijorată.
- Ce este, Luci? Ce-ai păţit?
- Nimic. Doar că... M-am tăiat puţin cu lama, explică el scurt.
- Ia să văd, îi ceru ea.
- Nu, lasă, e-n ordine. E doar o mică zgârietură, banală, încercă el s-o liniştească, deşi nu era chiar doar o zgârietură. Nu ştiu cum s-a întâmplat. De obicei, nu mă tai când mă bărbieresc.
- Nu-i nimic. Se mai întâmplă. Poate n-ai fost atent, presupuse ea.
- Poate, acceptă el, nu foarte mulţumit de constatare. Dar... Lia?! Tu?! Ce cauţi aici?!
- Ah, nu... Nu-ncepe din nou cu chestia asta, te rog... Devine enervant! Şi stresant.
- Să-ncep din nou?! Ce să nu încep din nou?
- Chiar nu contează! spuse ea, renunţând la explicaţii inutile. Bine?!
După ce se bărbieri, zări uniforma pe care o purtase, aruncată grămadă într-un colţ al băii. O cercetă nedumerit cu privirea, neînţelegând de ce zace acolo îngrămădită; de obicei, el nu-şi arunca lucrurile, ci le aranja cât mai frumos posibil, meticulos.
- Aia-i uniforma mea? o întrebă el pe Lia.
- Tu ce crezi?
- Nu ştiu. Nu pare a fi a mea.
- Atunci, ce-ar căuta aici?
- Păi... Nu-mi explic.
- Din nefericire, este chiar a ta.
- Nu se poate! Vrei cumva să spui că eu am fost îmbrăcat cu... Asta?! se miră el şi o ridică de pe jos, ţinând-o între două degete, pentru a o vedea mai bine.
O îndepărtă puţin, simţind mirosul insuportabil pe care-l emana. Când o zări, plină de pete şi mirosind cum nu se putea exprima în cuvinte, nu-i venea să creadă că era cu adevărat a lui, însă însemnele „E.L.”, care-i aparţineau, cât şi cele şase mici buline aurii de pe rever, îl lămuriră. Uniforma era a lui. Duhnea îngrozitor, insuportabil, sau cel puţin aşa i se părea lui în acele momente. Era un amestec ciudat de transpiraţie, de băutură, de tutun şi cafea.
- Nu înţeleg... Cum de-a ajuns uniforma mea în halul ăsta?!
- Nu-ţi dai seama?
- Nu. Spune-mi adevărul! Ce s-a întâmplat? Ce-am făcut în ultimul timp?
- Tu ce-ţi aminteşti?
- Nimic. Absolut nimic.
- Păi, nici n-ai făcut nimic rău. Deşi... Te-ai îmbătat doar.
- M-am îmbătat; doar?! Cum?! Cine, eu?! Vorbeşti serios?!
- Foarte. Aştfel cum s-ar explica totul? Că nu-ţi aminteşti nimic şi că uniforma ta arată astfel?
- Poate că ai dreptate. Deşi e greu de crezut.
- Bine. Te aştept în rezerva ta, îl anunţă ea şi se retrase.
El se îmbrăcă în altă uniformă, una curată, se pieptenă, se spălă pe dinţi, se aranjă cât mai bine, cum proceda de obicei; se şi parfumă chiar, apoi se îndreptă spre rezerva lui, unde o găsi pe Lia. De data asta, nu mai uitase de prezenţa ei.
- Mai eşti încă aici? Deci, n-ai plecat... observă el şi se aşeză pe un fotoliu.
- N-am plecat. Ţi-am spus că o să te aştept aici. Acum e mult mai bine; semeni cu tine însuţi. Cum te simţi?
- Nu ştiu. Nu prea bine... Sunt foarte derutat, confuz. Nu-mi amintesc nimic. Şi mă doare capul, îngrozitor.
- Asta nu-i deloc de mirare. E chiar normal. Oricum, e bine că ai scăpat doar cu atât. Dacă nu punem la socoteală faptul că eşti cam palid şi ai slăbit, probabil destul de mult.
- Adevărat?! Am slăbit?! Mă simt puţin cam ameţit, spuse el şi-şi duse mâna la frunte.
Îşi aminti de Nis; se aflase şi lunganul într-o situaţie similară, de curând. Îl întâlnise o zi mai târziu afară, la aer, în oraş; spunea că aerul curat de aici îi face bine. Se ridică de pe fotoliu, cu intenţia de a ieşi ei el afară, pe suprafaţa planetei. Lia îl întrebă:
- Unde crezi că pleci?
- Afară, să iau puţin aer. Mă va ajuta să-mi revin, să mă simt mai bine.
- Nu poţi pleca acum! se împotrivi ea.
- De ce? se interesă el.
- Nu ţi-ai uscat părul, justifică Lia.
- Aş... Nu contează! şopti el, pornind din nou spre trapă.
- Aşteaptă! Vin cu tine. Poate vei avea nevoie de ajutorul meu.
- Nu. De ce-aş avea nevoie de ajutor?
- Luci, stai! îl opri ea şi se apropie de el; avea un prosop în mână, pe care-l folosi, frecându-i energic părul.
- Ce faci? o opri el, luând prosopul din mâna ei.
- Nu vezi? Îţi şterg părul, să nu fie aşa de ud.
- Nu-i nevoie, zise el, aruncând prosopul pe fotoliu. Vreau doar să ies puţin afară, să iau aer şi atât.
- Ai să te îmbolnăveşti!
- Şi care-i problema? păru el de neoprit.
- Ah... Vin cu tine, căposule, zise ea şi ieşi împreună cu el.
Lucian nu se îndepărtă de nava albastră; o ocoli doar, de vreo câteva ori... Aerul dens, alb, proaspăt, chiar îl învioră.
- Spune-mi, m-am îmbătat rău?
- Destul de rău, explică ea simplu, fără a-i da prea multe detalii. Am putea spune că în comparaţie cu tine, Nis n-a avut nimic.
- Şi cum m-am comportat? Adică, ce-am făcut?
- Nimic rău. În afară de faptul că nu prea te ţineau picioarele, n-ai făcut nimic altceva. Vorbeai neclar, fără să-ţi dai seama ce spui, erai puţin mai vesel şi... Cam atât.
- Şi asta-i nimic rău?
- Nu chiar. Dar n-ai devenit agresiv, cum s-ar fi întâmplat în cazul altora, aflaţi în situaţia ta.
- N-ar fi fost posibil să devin. Pentru că nu sunt agresiv de felul meu.
- Şi nici nu te-ai lăsat cuprins de o bucurie excesivă, de veselie, de euforie. Ştii, când unii se îmbată mai rău, au chef să cânte, să danseze, explică ea, zâmbind.
- Ştiu. Asta ar mai fi lipsit... Deci, în cazul meu, n-a fost aşa?
- Nu. Aş putea afirma că ai fost destul de „cuminte”, zâmbi ea.
- Mda... Halal, mormăi el nemulţumit. Grozavă cuminţenie! Şi tu de ce zâmbeşti? Mie nu mi se pare deloc că ar fi ceva foarte amuzant, îi reproşă el.
- Scuze, Luci. Nici nu e amuzant, dar...
- Cred că am să mă întorc în navă acum, o întrerupse el din acea explicaţie nereuşită. Tu poţi pleca în oraş. Nu eşti obligată să rămâi aici, cu mine.
- N-am să plec. Voi rămâne, decise ea.
- Faci cum vrei, rosti el şi urcă treptele spre puntea principală.
Lia urcă şi ea la bordul navei.
- Ştii, cred că am să mă întind puţin, o înştiinţă el.
- Bine. Poţi să te întinzi...
- Şi tu?!
- Rămân, Luci, ţi-am mai spus.
- Treaba ta. Cum vrei. Eu oricum am să mă întind.
- Acum?! N-ai vrea să mănânci puţin înainte?
- Nu. N-aş putea.
- Dar ar trebui...
- Nu! o întreruopse el. Nu-mi vorbi despre mâncare! Numai când aud, mi se întoarce stomacul pe dos. Mi se face greaţă. Cred că aş vărsa tot.
- Dar ai slăbit atât de mult...
- Am să mănânc după ce mă voi odihni. După ce-mi voi reveni puţin... Nu mă simt deloc bine acum, spuse el, îndreptându-se spre rezerva lui; de cum ajunse aici, se aşeză imediat pe salteaua lui. Ştii, nu cred că voi fi în stare să mă schimb de uniformă. Deşi ştiu că doar ce-am luat-o pe mine şi n-ar trebui să rămân în ea, pentru că e curată... Dar, scuze... Nu mai rezist! zise el şi se prăbuşi pe spate, sfârşit, închizând ochii.
- Oh, nu... Nu din nou! exclamă Lia, privindu-l cum era gata să adoarmă iarăşi îmbrăcat în uniformă şi încălţat, deşi de data aceasta era aranjat şi oarecum lucid, conştient; îşi dădea seama de ceea ce face.
Îl privi însă cu indulgenţă, cum se întinse din nou peste pătura cu care ar fi trebuit să se acopere, dar nu mai încercă să-l trezească, să-l pună să se schimbe de uniformă; nu-l cicăli, îl lăsă în pace, înţelegând cum se simţea el în acele momente şi se hotărî să rămână lângă el, să-l supravegheze...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!