*91. Saturn – „Timpul” cu inele şi 18 sateliţi naturali.

La ora 18.30 erau pe o orbită a planetei Saturn, printre cei 18 sateliţi ai săi, dintre care se remarca Titan, cel mai mare dintre sateliţii lui Saturn, mai mare decât planeta Mercur, mai mic decât Marte, dar şi decât Ganimede, pe care-l văzuseră cu puţin timp înainte, în preajma măreţului Jupiter. Deci, Titan era al doilea satelit natural ca mărime în sistemul solar, după Ganimede, aşa cum Saturn era a doua planetă a sistemului, tot ca mărime, după Jupiter. Li se înfăţişă, mare şi luminoasă, împodobită cu spectaculoasele-i inele, atât de faimoase. Şi Jupiter avea câteva inele în jurul său, pe orbitele sateliţilor Metis, Adrasteea, Amalteea şi Phoebe, dar nu atât de multe câte avea Saturn şi nici atât de fascinante, chiar dacă vestitele inele nu erau de fapt altceva decât particule de praf, pietre şi bolovani îngheţaţi, care se roteau în jurul planetei.
- Saturn... murmură comandantul, fără a-şi dezlipi privirea de pe globul gazos inelat. Vezi, Nis... şi Saturn ar fi numai bun de cercetat, dacă ar avea suprafaţă solidă pe care să putem coborî. Şi să nu-mi spui că are miezul solid şi stâncos, pentru că ştiu deja acest lucru, însă acest amănunt nu ne este de nici un folos.
- Sigur, şefule, îl aprobă geograful îngândurat; se întreba cum ar fi reacţionat Adela dacă ar fi văzut toate acestea...
- Cât despre cei 18 sateliţi... începu Lucian o idee pe care n-o termină; o continuară colegii săi:
- Nu vom coborî pe nici unul.
- Exact, rosti scurt comandantul.
Stabiliră din nou legătura cu Institutul, vorbind, timp de o jumătate de oră cu cei rămaşi acasă; astfel, aceştia aflară că „Pacifis” devenise al nouăsprezecelea satelit, dar nu natural, al lui Saturn, pentru scurt timp. Şi putură admira imagini cu inelatul sistemului solar, imagini trimise de cei şapte tineri. Apoi, după întreruperea legăturii, „Pacifis” mai întârzie un timp pe orbita planetei împodobite cu inele, printre cei 18 sateliţi naturali. Când vor stabili următoarea legătură, se vor afla probabil deja în preajma lui Uranus, pe la ora 19.30; se învârteau prin sistemul solar, când înainte, când înapoi (depinzând de locul în care se aflau planetele), dar nu doreau să rateze aceste vizite făcute planetelor, măcar de pe orbite. Deocamdată însă, Saturn era planeta cea mai apropiată. Mihai nu pierdu prilejul de a o invita pe Lia, mitograful lor, să ia din nou cuvântul:
- Hai, spune-ne acum povestea lui Saturn.
- Despre Saturn?! Ce credeţi că v-aş putea spune? E mare, gazos, are foarte multe inele, cel mai mare număr de sateliţi naturali – 18... începuse Lia.
- Nu, nu, o întrerupse informaticianul, specificând: Chestiile astea le ştim şi noi foarte bine, iar dacă nu le-am şti, le vedem; mitul lui Saturn – asta vrem să auzim de la tine.
- Ah, mitul... murmură Lia. Foarte bine. Saturn era un străvechi zeu italic, în mitologia romană, personificare a prosperităţii, venerat ca binefăcător al omenirii, a fost asimilat lui Cronos al grecilor, cu atribute similare. A fost părintele lui Jupiter, Iunona, Neptun, Pluto, Ceres, etc. I-a învăţat pe oameni cultura pământului şi a viţei de vie. La Roma avea un templu ridicat în preajma Capitoliului. Sărbătorile organizate în cinstea lui debutau în ziua de 17 decembrie, se numeau Saturnalii, iar în timpul acestora, sclavii puteau fi egali cu stăpânii lor; erau socotite evocatoare a unei Vârste de Aur, încheiau luna decembrie şi anul, fiind pline de serbări, în timpul cărora clasele sociale îşi inversau rolurile: sclavii porunceau stăpânilor, iar aceştia îi serveau la masă. Despre acest zeu se credea că venise în Italia din Grecia antică, în timpuri imemorabile, atunci când Jupiter (adică Zeus) îl detronase la greci şi-l aruncase din Olimp. El se instalase pe Capitoliu, pe locul viitoarei Rome şi construise acolo un sat fortificat care purta, conform tradiţiei, numele de Saturnia. Se spunea, de asemenea, că fusese primit în acest loc de un zeu mai vechi decât el, care fugise tot din Grecia, zeul Ianus. Domnia lui Saturn în Latium (numit astfel, deoarece zeul se ascunsese aici, adică latuerat), a fost foarte fericită, venind astfel vremea Vârstei de Aur. Saturn a continuat opera de civilizare începută de Ianus şi i-a învăţat pe oameni să cultive pământul. În acele vremuri, populaţia Italiei era formată din Aborigeni, care îi datorau primele legi. Saturn era reprezentat ca fiind înarmat cu o seceră sau un cosor. În epoca imperială, odată cu începerea romanizării Africii, Saturn îl întruchipa nu numai pe Cronos al grecilor, ci şi pe marele zeu cartaginez Baal, în ţările africane. Legenda este, desigur, mult mai amplă şi mai bine redată în cazul lui Cronos, deci am să vă povestesc despre acesta. Cronos era cel mai tânăr dintre Titani, cel mai mic dintre fiii lui Uranus (Cerul) şi al Geei (Pământul); aparţinea deci primei generaţii divine, anterioare celei lui Zeus şi a Olimpienilor. El şi-a detronat tatăl, pe Uranus, cu ajutorul mamei sale, Geea (numită uneori Gaia), şi-a aruncat fraţii în Tartar (adică Hecatonhirii – Giganţii cu o sută de mâini; şi Ciclopii – Giganţii cu un singur ochi, în frunte) şi a luat-o de soţie pe Rhea, ajungând stăpânul lumii. Copiii săi au fost Hestia, Demetra, Hera, Hades şi Poseidon, având şi un fiu cu Filira, pe centaurul Chiron, nemuritor. Pentru a nu fi cândva detronat la rândul său de proprii copii, după cum îi prezisese tatăl său, Uranus, i-a ucis, devorându-i pe rând, unul după altul, abia născuţi. A fost salvat numai fiul cel mic, Zeus, lui Cronos dându-i-se, bine ascunsă în scutece, o piatră. Când Zeus a devenit matur, l-a făcut pe Cronos să elibereze toţi copiii devoraţi, adică pe fraţii lui, cu ajutorul cărora a reuşit să câştige lupta pentru putere. Pentru a reuşi să-şi elibereze fraţii, Zeus a fost ajutat de Methis, una dintre fiicele lui Oceanos şi de Gaia (Geea) însăşi, care l-au sfătuit să-i dea lui Cronos să bea o licoare, în urma căreia Cronos a fost constrâns să-şi elibereze toţi copiii înghiţiţi. Conduşi de mai tânărul Zeus, aceştia au pornit războiul împotriva lui Cronos şi a fraţilor săi, Titanii. Războiul a durat 10 ani şi un oracol al Gaiei a promis în cele din urmă victoria lui Zeus, dacă acesta îi va lua ca aliaţi în luptă pe fiinţele aruncate odinioară în Tartar de către Cronos. Eliberându-le, Zeus a obţinut victoria, înlănţuindu-i atunci pe Cronos şi pe Titani, în locul Hecatonhirilor, care au devenit paznicii lor. În tradiţia religioasă orfică, Cronos apare eliberat din lanţuri, împăcat cu Zeus şi locuind în Insulele Fericiţilor. Această împăcare a lui Zeus cu tatăl său, Cronos, considerat un rege bun, primul care a domnit asupra cerului şi pământului, a dus la apariţia legendei privind Vârsta de Aur. În Grecia se povestea că, în acele timpuri îndepărtate, Cronos domnea la Olimpia. În Italia, unde Cronos a fost identificat de timpuriu cu Saturn, tronul său era localizat pe Capitoliu. Se mai spunea că ar fi domnit asupra Africii, Siciliei şi în general, asupra întregii regiuni occidentale a Mării Mediterane. Mai târziu, atunci când oamenii au devenit răi, odată cu generaţia de bronz şi mai ales cu cea de fier, Cronos ar fi fost aruncat din nou din Cer. Prin sonoritatea numelui său, Cronos a fost considerat o personificare a Timpului. O legendă siriană, consemnată de Filon din Biblos, povesteşte cum Cronos, fiul lui Uranos, şi-a mutilat tatăl, la sfatul lui Hermes Trismegistrul, cu ajutorul fraţilor săi, numiţi Betilos, Dragon şi Atlas; este vorba de o elenizare târzie a unor străvechi credinţe siriano-hitite. Alte legende îi atribuie lui Cronos paternitatea Afroditei, care ar fi fost fiica sa, nu a lui Uranos, nici a lui Zeus. Fiul Filirei, Chiron, s-a născut centaur (fiinţă nemuritoare, jumătate om, jumătate cal), pentru că Titanul Cronos luase, într-adevăr, înfăţişarea unui cal. Deci, atât ar fi de spus, cât mai pe scurt, despre Saturn, sau Cronos – Timpul... îşi încheie Lia relatarea.
- Uau... exclamă Mihai, încântat de cele auzite; îşi expuse şi părerea: Cred că mitul corespunzător planetei Saturn se ridică la nivelul măreţiei inelatului din faţa noastră.
- Bineînţeles, îl aprobă Lia. Aşa şi trebuie să fie...
- Mai spune-ne, o îndemnă Mihai, fostul campion mondial, dovedindu-se dornic să afle mai multe despre zeii antici; preciză, tare curios: Povesteşte-ne despre sateliţii lui Saturn şi începe cu Titan, cel mai reprezentativ...
- Titan... E mare, dar mai mic decât Ganimede, iar întreaga sa suprafaţă este acoperită de un ocean format din gaze lichefiate, deci nu ne putem apropia de acest satelit, pentru că ar exploda instantaneu, datorită combustibilului utilizat de nava noastră, zise Lia.
- Stop! o întrerupse informaticianul. Vreau să aud mitul lui Titan, nu detalii ştiinţifice asupra sa; avem ocazia să-l cercetăm... Tu spune-ne legenda sa, asta vrem să auzim.
- Tocmai; Titan nu are o legendă anume, justifică Lia, continuând: În mitologia antică, nu exista un singur Titan, ci mai mulţi, Titanii şi Titanidele, fiii şi fiicele lui Uranus, fraţii şi surorile lui Cronos. Dacă ar fi să vă vorbesc despre fiecare în parte mi-ar lua prea mult timp, dar unii dintre sateliţii lui Saturn poartă denumirile unora dintre aceşti Titani din antichitate; şi nu mă refer la satelitul Titan...
- Povesteşte-ne despre sateliţii lui Saturn, propuse de îndată Mihai.
- Saturn are 18 sateliţi naturali, găsi Lia un inconvenient propunerii lui Mihai.
- Vorbeşte-ne măcar despre unii dintre ei; câţiva, nu renunţă Mihai la ideea sa, motivând: Mai e destul timp.
- Desigur, este, îl aprobă Lucian.
- Saturn însuşi reprezintă Timpul, reţinu blondina.
- Bineînţeles, surâse Lia, încântată de faptul că toţi colegii ei păreau interesaţi de subiect şi fiecare reţinuse câte ceva din povestirile ei, pe care le reluă: Nu toţi Titanii erau fiii lui Uranus şi ai Geei. Fiicele acestora, Titanidele, în număr de şase, erau: Theia (sau Thia), Rhea (sau Cibele), Themis, Mnemosine, Phoebe şi Tethys; iar Titanii, fiii acestora, tot în număr de şase, se numeau: Oceanos, Ceos, Crios, Hyperion, Iapet şi Cronos; alţi Titani şi Titanide care mai apar în alte legende sunt fiii sau fiicele acestora 12, deci nepoţi ai lui Uranus. Printre sateliţii lui Saturn se numără mai mulţi Titani: Enceladus, Mimas, Iapet, Atlas, Tethys, Epimetheus, Phoebe, Hyperion, Rhea. Mimas era unul dintre Giganţii (Titanii) care au luptat împotriva zeilor; a fost fie trăsnit de Zeus, fie ucis de Hefaistos, care ar fi aruncat în el cu proiectile de metal, înroşite în foc. Encelados era un alt Titan, cel mai puternic şi mai îndârjit dintre Giganţi; trăsnit de Zeus, s-a prăvălit până în fundul vulcanului Etna, de unde arunca foc şi flăcări. Alt Titan, de fapt Gigant sau Uriaş, unul dintre principalii Titani, era Atlas; şi există un satelit al lui Saturn cu această denumire.
- Povesteşte-ne despre Atlas, o invită Stela.
- Există şi un masiv muntos în Africa, ce are această denumire, îşi aminti Alex.
- Într-adevăr, îl aprobă Lia. Şi există o legendă chiar şi pentru acel munte. Într-o altă versiune, Atlas era considerat fiul lui Zeus şi al Nimfei Climene, una dintre Oceanide. Titanul Atlas a luptat împotriva zeilor din Olimp şi a fost înfrânt de aceştia. Drept pedeapsă, a fost condamnat să susţină pe umeri bolta cerească, pentru că s-a răzvrătit împotriva lui Zeus. Era tatăl Nimfei Maia. În altă versiune, Atlas este prezentat drept rege al Mauritaniei, posesor al grădinilor Hesperidelor, unde se aflau merele de aur necesare lui Heracles, pentru îndeplinirea uneia dintre „muncile” la care a fost supus de către regele Euristeu. Atlas, în această variantă, a fost pietrificat de Perseu, prin vraja capului Medusei şi a devenit stâncă, mai precis munte, situat în Africa de Nord, munte care prin înălţimea sa pare a susţine bolta cerească. I se atribuie o bună cunoaştere a astrologiei. Se spunea că Heracles, interesat să intre în tainele acesteia, a ţinut el pe umerii săi cerul pe tot timpul iniţierii. Văzându-se înlocuit, Atlas voise să lase sarcina veşnic pe umerii eroului grec, însă acesta îl ameninţase că va lăsa stelele să cadă pe Pământ, iar Atlas a fost nevoit să-şi reia locul. În altă variantă, care este şi cea mai răspândită, Gigantul Atlas este considerat fiul Titanului Iapet şi al Oceanidei Asia (uneori al Oceanidei Climene), frate cu Menoetios, Prometeu şi Epimeteu, „bărbaţii violenţi”. Unele tradiţii îl consideră chiar fiul lui Uranus şi prin urmare, fratele lui Cronos, dar aceste tradiţii sunt mai puţin cunoscute. Atlas făcea parte din generaţia divină anterioară zeilor Olimpieni, cea a fiinţelor monstruoase şi fără măsură. A participat la lupta dintre Giganţi şi Zei, iar pedeapsa care i-a fost hotărâtă de către Zeus consta în susţinerea pe umeri a boltei cerului. Locuinţa sa era, în general, considerată a fi în „Extremul Orient”, în ţinutul Hesperidelor; uneori mai era plasată şi la „Hiperboreeni”. Herodot este primul care vorbeşte despre Atlas ca despre un munte aflat în nordul Africii; Perseu, întorcându-se din expediţia în care o ucisese pe Gorgona Medusa, l-ar fi transformat pe Atlas într-o stâncă, arătându-i capul Medusei. Lui Atlas i-au fost atribuiţi mai mulţi copii: cu Pleione a avut Pleiadele şi Iliadele; cu Hesperis, Hesperidele; Dione era şi ea considerată fiica lui. Atlas a avut şi doi fii: Hias şi Hesperos. Speculaţii mai târzii îl considerau pe Atlas drept un mare astronom, care i-a învăţat pe oameni legile cereşti şi a fost divinizat pentru acest lucru. Uneori se mai vorbeşte despre trei eroi diferiţi cu acest nume: cel din Africa, unul din Italia, iar altul în Arcadia, acesta din urmă fiind tatăl Maiei şi prin urmare, bunicul lui Hermes. Se mai aminteşte şi despre Atlas, eponimul Atlantidei, misteriosul continent dispărut, probabil scufundat de Poseidon. Destul de interesantă ar fi şi legenda lui Prometeu, fratele lui Atlas, în cazul în care ar fi fiul lui Iapet şi al Oceanidei Asia, deşi nu există un satelit natural care să-i poarte numele.
- Păi, povesteşte-ne şi despre Prometeu, zise, evident, Mihai.
Pentru că nimeni nu se împotrivi, nici măcar comandantul, Lia continuă:
- Prometeu însemna „Cel prevăzător”. Când Zeus a vrut să distrugă omenirea prin apă, Prometeu l-a sfătuit pe fiul lui, Deucalion, să construiască o corabie, un fel de „Arca lui Noe” într-o variantă mai veche şi să înfrunte astfel potopul pus la cale de Zeus. O altă legendă susţine că Prometeu ar fi creat primul om din humă şi împreună cu zeiţa Atena a furat din cer focul sacru, oferindu-l în dar oamenilor, odată cu bunăstarea. Dar pentru a-i pedepsi pe oamenii cărora Prometeu le-a făcut acest bine, Zeus a trimis-o pe Pământ pe Pandora, creată de Hefaistos; aceasta a răspândit din cutia ei toate nenorocirile, catastrofele şi epidemiile. Ea ar fi trebuit să ţină cutia închisă şi s-o păzească, dar a deschis-o din curiozitate şi astfel a răspândit relele în lume. Când a vrut să închidă din nou vasul, nu mai rămăsese în el decât speranţa. Prometeu n-a scăpat nici el de răzbunarea lui Zeus, pentru cutezanţa pe care o avusese, de a răpi focul din Olimp; Zeus l-a înlănţuit timp de 30 de ani în munţii Caucaz. În fiecare zi, un vultur uriaş îi devora ficatul, care se refăcea în timpul nopţii. După 30 de ani de pedeapsă, Zeus l-a trimis pe Heracles să ucidă vulturul şi să-l elibereze pe Prometeu, care a fost luat mai apoi în Olimp, alături de zei. Prometeu era un „văr” al lui Zeus, fiind fiul Titanului Iapet, frate cu Cronos. Prometeu era foarte îndemânatic; soţia lui ar fi, în versiunea cea mai frecventă, Nimfa Celeno, iar copiii săi au fost Deucalion, Licos şi Himereu, cărora uneori li se adăugau Etneos, Hellen şi Tebe. Prometeu avea darul prezicerii, fiind cel care i-a indicat lui Heracles modul cum putea să obţină merele de aur, învăţându-l că numai Atlas ar fi putut să le culeagă din grădina Hesperidelor; acest dar al profeţiei era comun tuturor divinităţilor străvechi, fiicele şi fiii Gaiei (Geea – Pământul), care era ea însăşi Prezicătoarea prin excelenţă. Fratele lui Prometeu, Epimeteu, era, în contrast cu el, „neîndemânaticul” şi aparţinea neamului Titanilor. Împreună cu Prometeu forma un cuplu care constituia o adevărată întruchipare a antitezei. Epimeteu a fost instrumentul de care s-a folosit Zeus pentru a-l înşela pe Prometeu cel iscusit. Atunci când Prometeu reuşise să-i întreacă pe zei, de două ori, i-a interzis fratelui său să accepte chiar şi cel mai mic dar de la Zeus. Însă Epimeteu n-a putut rezista tentaţiei când Zeus i-a oferit-o pe Pandora, prin intermediul lui Hermes. În acest fel, Epimeteu este răspunzător de toate nenorocirile care s-au abătut asupra omenirii din Cutia Pandorei. Din căsătoria lui Epimeteu cu Pandora s-a născut Pyrrha, viitoarea soţie a lui Deucalion, fiul lui Prometeu. În unele versiuni, Epimeteu este cel care a deschis Cutia Pandorei din care au ieşit toate relele, la rugămintea soţiei sale, curioasă să afle ce era ascuns în interiorul Cutiei. În „Teogonia” lui Hesiod, Prometeu apare drept binefăcătorul omenirii, înşelându-l pe Zeus pentru oameni, de două ori. Prima dată, la Mecone, în cursul unui sacrificiu solemn, când Prometeu a împărţit un bou în două părţi egale: de o parte, pusese, sub piele carnea şi măruntaiele, acoperindu-le cu burta animalului; de cealaltă parte a pus oasele fără carne şi le-a acoperit cu grăsime albă; apoi i-a cerut lui Zeus să-şi aleagă partea dorită, restul rămânând oamenilor. Zeus a ales partea cu grăsime albă şi când a descoperit că aceasta nu ascundea decât oase goale, a fost cuprins de o ură aprigă împotriva lui Prometeu şi a muritorilor, pe care îi favorizase acest vicleşug; aşadar, în mânia lui, pentru a-i pedepsi pe oameni, Zeus a hotărât să nu le mai trimită acestora focul. Dar Prometeu le-a sărit în ajutor încă o dată oamenilor: el a furat „seminţe de foc din roata Soarelui” şi le-a adus pe Pământ, ascunse într-o nuia de ferulă (arbust mirositor mediteraneean). O altă tradiţie susţinea că furase focul de la forja lui Hefaistos. Pentru această faptă, Zeus i-a pedepsit din nou pe muritori şi pe binefăcătorul lor. Împotriva muritorilor a trimis o creatură făurită de Hefaistos special pentru ei, Pandora, care a ajuns soţia lui Epimeteu. Cât despre Prometeu, a fost înlănţuit în Munţii Caucaz, unde, în fiecare zi, vulturul monstruos zămislit de Echidna şi Tifon îi devora ficatul, care se refăcea mereu, în cursul nopţii. Zeus a jurat pe Stix că nu-l va dezlega niciodată pe Prometeu de stâncă. Cu toate acestea, când Heracles a trecut prin regiunea Caucazului, a străpuns cu o săgeată „vulturul lui Prometeu” şi l-a eliberat pe acesta. Zeus, fericit de noua faptă eroică ce mărea gloria bravului său fiu, nu a protestat, dar pentru ca jurământul lui să nu rămână în van, i-a poruncit lui Prometeu să poarte un inel făcut din oţelul lanţurilor şi o bucată din stânca de care fusese prins; în felul acesta, Titanul Prometeu continua să fie legat de stânca sa. Însă chiar în acel moment, centaurul Chiron, rănit neintenţionat de o săgeată a eroului Heracles, dorea să moară pentru a scăpa de durerile insuportabile. Cum era nemuritor, trebuia să găsească pe cineva dispus să accepte nemurirea sa; Prometeu i-a făcut acest serviciu şi a devenit nemuritor în locul său. Zeus a acceptat în cele din urmă eliberarea şi nemurirea Titanului, cu atât mai mult cu cât acesta îi făcuse un mare serviciu, dezvăluindu-i un străvechi oracol, conform căruia copilul pe care Zeus l-ar fi avut cu Tethys ar fi fost mai puternic decât el şi l-ar fi detronat. Prin urmare, ascultând această prezicere, Zeus nu s-a mai căsătorit cu Tethys, deşi el intenţiona acest lucru. Titanida Tethys a avut un fiu, pe eroul grec Ahile, destul de cunoscut, iar acesta a fost, într-adevăr, mult mai puternic decât tatăl său, regele Peleu.
- Hmm... murmură informaticianul cu ochi albaştri, încă minor. Cât de încâlcite sunt legendele astea; cum de nu te încurci în toate aceste detalii?
- Nu sunt chiar atât de încâlcite cum par; cu timpul le poţi înţelege, zâmbi Lia. Chiar toţi le-aţi putea înţelege.
- Atunci de ce te-ai oprit? Mai spune-ne, o îndemnă fostul campion mondial. Încă n-am ajuns în apropierea lui Uranus; mai e timp, iar Saturn mai are sateliţi. Nu ne-ai vorbit despre toţi, doar de câţiva dintre ei... De fapt, nici n-am plecat încă de pe orbita lui Saturn, deci nu-i nici o problemă.
- Nu, nu-i nici o problemă, îl aprobă Lucian; apoi îşi anunţă colegii: Pregătiţi-vă însă să vă luaţi rămas bun de la frumosul cu inele; îl părăsim şi pornim spre Uranus.
- Dacă nu mă înşel, din câte am înţeles, în mitologie, Uranus este tatăl lui Saturn, îşi aminti blondina.
- Într-adevăr, murmură Lia.
- Şi este timp destul pentru alte istorisiri mitologice, replică informaticianul, îndemnând-o: Hai, spune-ne odată!
- Bine... surâse Lia, amuzată de entuziasmul băiatului cu ochi albaştri, dar şi bucuroasă de interesul general, de care dădeau dovadă colegii ei pentru povestirile mitologice; înainte de a începe, privi o clipă spre comandantul misiunii, Lucian, care părea preocupat de cercetările ştiinţifice efectuate în acele momente, dar putu remarca faptul că şi legendele mitice relatate de ea îi captau atenţia; reluă deci: V-am vorbit despre Mimas, Enceladus, Atlas, Epimeteu şi Prometeu, chiar dacă acesta din urmă nu se numără printre sateliţii lui Saturn; în orice caz, toţi aceştia sunt Titani, deci, într-un fel, puteţi considera că v-am vorbit chiar şi despre Titan însuşi. Ar mai fi rămas Iapet (sau Iapetus), unul dintre Titani, fiul lui Uranus (Cerul) şi al Gaiei (Pământul), aparţinând aşadar primei generaţii divine şi fiind unul dintre fraţii mai mari ai lui Cronos. După cum menţiona Hesiod, Iapet s-a căsătorit cu Oceanida Climene, una dintre fiicele lui Oceanos şi ale lui Tethys; sau, după alte tradiţii, soţia lui era Asia, altă fiică a lui Oceanos şi Tethys, deci soră cu Climene (deşi în alte variante, Asia era denumită Asopis, fiica lui Asopos şi nepoata lui Oceanos, sau, uneori, i se mai spunea chiar şi Libia). Iapet a avut patru copii: Atlas, Menoetios, Prometeu şi Epimeteu; v-am vorbit deja despre ei. De numele lui Iapet se leagă deci Deucalion, părintele neamului omenesc, după potopul universal, legătură stabilită prin intermediul lui Prometeu, după cum se deduce din aceste legende mitice. Despre Iapet aş mai putea spune că a fost aruncat de către Zeus în Tartar, împreună cu ceilalţi Titani, când a vrut să se împotrivească lui Zeus şi celorlalţi zei din Olimp. Tot printre sateliţii lui Saturn se numără şi cel ce poartă numele Hyperion; în mitologie, acesta era unul dintre cei 12 Titani, frate cu Iapet, fiul lui Uranos şi al soţiei sale, Geea (Gaia sau Geia). Din căsătoria lui Hyperion cu sora sa, Titanida Theia, s-au născut Soarele (Helios), Luna (Selena) şi Aurora (Eos). Uneori acest nume, Hyperion, era folosit pentru desemnarea Soarelui însuşi, în limba greacă veche, acest nume însemnând „Cel care merge pe deasupra (Pământului)”.
- Cunoşti greaca veche? o întrerupse Lucian.
- Da, rosti ea firesc, explicând: Am studiat câteva limbi vechi, demult dispărute, printre care greaca, latina, ebraica, plus altele...
- Ca să vezi... murmură admirativ comandantul; era cât pe ce să adauge „pe lângă tine deci, chiar sunt incult”, dar se opri, fiindcă nu era cazul să redeschidă acest subiect.
- Calypso... reluă Lia povestirile mitice despre sateliţii lui Saturn, care deja rămăsese în urmă (nu i se mai zăreau nici faimoasele inele, nici cei 18 sateliţi). Calipso era o Nimfă, în unele versiuni fiica lui Atlas şi Pleione, deci una dintre Pleiade; în alte variante, era considerată fiica lui Helios (Soarele) şi a lui Perseis, fiind deci, în acest caz, sora lui Eetes şi a vrăjitoarei Circe. Ea trăia în insula Ogigia, situată în partea apuseană a Mării Mediterane, identificată în prezent a fi peninsula Ceuta din faţa Gibraltarului; Calipso era regina acestei insule. Numele ei însemna „Cea care ascunde”. Ea l-a găzduit pe eroul Ulise, care naufragiase acolo. Odiseea povesteşte cum l-a iubit şi l-a păstrat la ea timp de 10 ani (uneori doar şapte, sau chiar unul singur), oferindu-i în zadar nemurirea; Ulise păstra în sufletul său dorinţa de a se întoarce în Itaca şi nu s-a lăsat ispitit de propunere, deci a părăsit-o. Nimfa Calypso locuia într-o grotă adâncă, cu mai multe săli, care dădeau spre nişte grădini naturale, o dumbravă sacră cu arbori uriaşi şi pâraie care curgeau prin iarbă; ţinutul era feeric. Calypso îşi petrecea timpul torcând şi ţesând împreună cu servitoarele sale, cântând în timp ce lucrau. La rugămintea Atenei, Zeus l-a trimis pe Hermes să o găsească pe Calipso, poruncindu-i să-l elibereze pe Ulise. Cu mare regret, Nimfa a trebuit să-l lase pe iubitul ei să plece, dându-i lemnul necesar pentru a-şi face o plută şi provizii pentru drum. Tot ea i-a arătat de asemenea ce stele îi puteau călăuzi navigaţia. Legendele ulterioare Odiseei îi atribuie lui Calypso şi lui Ulise un fiu, numit Latinos (mai des considerat drept fiul vrăjitoarei Circe, sora lui Calypso); uneori se povestea că ei ar fi avut doi fii, Nausitoos şi Nausinoos, al căror nume amintesc de cuvântul grecesc pentru „corabie”. În sfârşit, fiul lui Ulise şi al Nimfei Calypso era considerat şi Auson, eponimul ţinutului Ausoniei. Însă tot Calypso mai este şi numele uneia dintre fiicele lui Oceanos şi Tethys. Un alt satelit al planetei cu inele se numeşte Phoebe. În mitologie se cunosc cel puţin trei eroine care au purtat acest nume. Prima, cea mai cunoscută, Phoebe, adică Strălucitoarea, era numele purtat de una dintre Titanide, fiicele lui Uranus şi ale Gaiei. Ea s-a căsătorit cu Ceos (Coeos) şi i-a dăruit acestuia două fiice, pe Leto şi Asteria. I se atribuia uneori fondarea oracolului din Delfi, în calitate de însoţitoare a zeiţei Themis; Phoebe ar fi întemeiat templul şi oracolul ca dar pentru aniversarea nepotului ei, Apollo, fiul Letei. A doua eroină cu acest nume, Phoebe, era una dintre Leucippide. Ea s-a căsătorit cu Pollux, în timp ce Hilera a fost soţia lui Castor, dar uneori, de exemplu la Properţiu, Phoebe (Foebe) trecea drept soţia lui Castor. Tot Phoebe se numea şi una dintre fiicele lui Helios, Heliadele, aceasta fiind a treia eroină cu acest nume. Cât despre Dione, există doi sateliţi cu aceasă denumire în jurul inelatului Saturn; din punct de vedere mitologic, Dione este una dintre zeităţile primei generaţii divine. Originea sa este prezentată diferit, în funcţie de tradiţii. Astfel, ea era considerată când o fiică a lui Uranos şi a Gaiei, sora lui Tethys, Rhea, Themis, deci una dintre Titanide; când una dintre Oceanide, fiica lui Oceanos şi a zeiţei Tethys; uneori, ea mai era trecută printre fiicele lui Atlas. Cu Tantal, ea ar fi avut drept copii pe Niobe şi Pelops. O altă tradiţie o prezintă ca fiica zeiţei Afrodita, dar, în contradicţie, după o altă legendă, foarte răspândită, Dione este una dintre soţiile lui Zeus şi mama Afroditei; de aceea, în mitologia greacă, Afrodita se mai numeşte uneori şi Dioneea, după mama ei, Dione. V-aş mai putea vorbi despre Tethys şi despre Rhea, două dintre Titanide şi despre Ianus, o veche divinitate romanică; nu cunosc nici o legendă legată de Telesto, iar ceilalţi trei sateliţi, identificaţi cu denumirile 1980S26, 1980S27 şi 1990S18 – cu siguranţă că n-au nici o legendă mitică.
- Scuză-mă că te întrerup, însă cred că o să ne vorbeşti mai târziu despre sateliţii rămaşi din pepiniera lui Saturn; acum nu mai e timp, pentru că am ajuns pe orbita lui Uranus, o anunţă Lucian.
- Desigur, înţeleg, rosti Lia.
Toţi priviră spre cea de-a şaptea planetă a sistemului solar, Uranus...