Nu mi-am dat niciodată seama că omul poate fi atât de schimbător, poate este legat de chimia din el sau de cei din jur, dar un lucru e clar, o fiinţă umană poate deveni un monstru la un moment dat, fără ajutorul nimănui.
Am renunţat la a mă mai gândi la Katy, doar o adiere ca un vânt de seară, mai era pentru mine această femeie. Nu mai suportam nici Londra, lumea era prea monotonă, toţi se duceau furibunzi la muncă, într-o fugă alertă. La şcoală nu mă gândeam nicicum, doar zăboveam pentru a porni din nou. Am închis casa din Londra cu mare atenţie, cu toate că nu aveam la mine decât un singur rând de chei, iar pe celelalte le pusesem în biroul de la hotel şi am plecat de nebun către sud, lumea părea altfel acolo, erau puţini oameni străini, iar majoritatea localnicilor lucrau pământul sau făceau turism. Nu renunţasem la Fangos, dar mi-am luat ceva liber, spunea el necesar, pentru a uita fiinţa aceea blondă, care mi-a schimbat ritmul natural al vieţii.
Micuţa casă din sud, era cochetă, pe un drumeag pietruit din drumul principal, ce trecea pe lângă o biserică foarte frumoasă, din piatră, apoi la câteva case în faşa unui arbore de cafea se afla căsuţa, prinsă între tot felul de plante locale, ce probabil înfloreau, dacă le aşteptai. La parter era un living, cu vedere la o mică grădiniţă, tunsă periodic, cu mici aranjamente din lemn, din care ieşeau smocuri de flori multicolore, puteai zăbovi pe o băncuţă foarte veche cu lemnul foarte crăpat, probabil de esenţă tare, alături de care era o măsuţă asemenea ei, deosebit de veche. Din living puteai admira toate acestea sau puteai ieşi pur şi simplu pe o uşă din sticlă, care era alături de o fereastră enormă până în pământ. Tot din living, se putea ajunge în mica bucătărie, dotată cu toate cele necesare, într-o baie sau pe un hol de pe care le puteai accesa separat pe toate. De pe hol dacă urcai scările se ajungea pe un hol foarte luminat natural, ce dădea către partea din spate a casei, de unde se vedea un măr foarte încărcat, dacă era timpul rodului, de aici se ajungea într-o baie micuţă, cu toate cele în ea şi în două dormitoare unul cu vedere către mica grădiniţă, iar celălalt cu vedere către arborele de cafea din stradă. Dormitoarele erau foarte mici, mobilă pentru haine sau altele, tot felul de sertare şi un pat generos. Cam aşa arăta mica mea căsuţă din sud, dar mica problemă era că distanţa de ocean era cam de vreo 12 mile, faţă de conacul în care ne desfăşuram noi activitatea iarna un lucru bun pentru moment, nu puteai să o iei la sănătoasa ca acolo, către pinul culcat pe nisip. Vara, cum era când am ajuns eu acolo, era foarte multă agitaţie aproape de ocean, oamenii se duceau la plajă sau către locurile de odihnă, amenajate în apropierea oceanului.
În ziua sosirii mele era slujbă la biserică, nesuportând aerul închis din casă, am dat drumul ferestrelor şi am făcut câţiva paşi către biserică, băncuţa din piatră era ocupată, fiind o zi însorită, de doi tineri zâmbitori, care-mi dădură bineţe. Am intrat în biserică, cu toate că era catolică, m-a atras slujba şi am făcut câţiva paşi către interior, unde m-a luat de braţ un om în vârstă, dându-mi o carte în mână, dintr-o ladă de lemn, foarte veche, arătându-mi pagina la care s-a ajuns cu slujba, după care ne-am aşezat împreună cu cărţile deschise, mai mult, mă ajută arătându-mi paragraful. Slujba mă ţinu treaz, pentru că trebuia să urmăresc spusele preotului cu atenţie, eram doar urmărit de moşul de lângă mine. Veni timpul când slujba era preluată de către cei din biserică, fiecare citind câte un paragraf din carte, nu am mai urmărit cu atenţie cartea, deoarece mă frapă spectacolul, dar veni rândul meu, foarte încurcat am scăpat cartea din mână, moşul meu era la datorie, făcându-mi semn să o las acolo, dându-mi-o pe a lui repede, îmi arătă cu degetul de unde să citesc, înroşindu-mă până în vârful urechilor am dat drumul pasajului citind cu patos, până ce îmi luă cartea din mână ajutorul meu, citind el în continuare. A fost un exerciţiu de includere în comunitate, pe care greu l-aş putea descrie sau asocia cu ceva din ţară. Veni repede sfârşitul slujbei, probabil că mi-a plăcut, iar eu am devenit imediat ajutorul moşului, care aduna cărţile, aşezându-le frumos în ladă. Slujba se termină şi preotul se postase la uşă, luându-şi la revedere de la fiecare enoriaş în parte, lucru care iar nu aş putea să-l asociez cu nimic de acasă. Veni rândul să ieşim şi noi, eu cu moşul, dar preotul îmi luă mâna călduros şi mă invită la o cafea fierbinte. Nu ştiam ce să fac, m-am uitat întrebător către bătrânul acela şi mi-a dat din cap să accept. După o discuţie în care m-a făcut să înţeleg că drumul nu ni-l alegem singuri, el este acolo undeva scris şi ne este pus în faţă, ne-am luat călduros la revedere, eu fiind foarte afectat că şi-a rupt din timpul dumnealui să stea de vorbă cu mine, probabil se citea pe faţa mea o urmă de tristeţe.
Nu aveam nimic de mâncare, dar nici foame nu-mi era, aşa că am hotărât să transform acea duminică într-o zi de odihnă, prima de când eram în Anglia, punându-mă pe somn. Am dormit vreo 35 de ore neîncetat, fiind atât de buimac când m-am trezit, încât simţeam că sunt într-o altă lume. M-am îndreptat către frigiderul gol din instinct, dar n-am găsit decât o sticlă de votcă, uitată în congelator de către turiştii cărora le-a fost închiriată casa. Am luat sticla îngheţată, ducându-mă în living, m-am aşezat comod pe canapeaua din piele. Cu greu am desfăcut capacul îngheţat şi am golit aproape jumătate din sticlă cu câteva sorbituri, probabil că-mi era mai mult sete. Am dat drumul televizorului, adormind după următoarele 10 minute de uitat la el, m-am sculat după alte 10 ore de somn, cu televizorul alături, era spre ziuă, până în zorii zilei, golind şi cealaltă jumătate de sticlă, m-am mutat în dormitor, dormind până la prânz. Mă dureau toate oasele, casa aceea binecuvântată mă făcu să dorm, m-am apropiat năuc de pragul uşii luându-l în braţe, mulţumindu-i în gând, pentru odihna ce mi-a dat-o. Am luat telefonul la mână, punându-mă la zi, după un duş eram ca nou. Primul magazin alimentar, era cam la 12 mile de locul acela, iar de restaurant nici nu putea fi vorba, era un fel de chioşc, foarte sălbatic, în care puteai servi o cafea, probabil până făceai pana vizavi la o vulcanizare. Stomacul era încă amorţit de la votcă, dar era necesar să-l hrănesc. Am luat drumul conacului, grajdul şi cele aferente erau închise pe acea perioadă, vara doar turiştii locuiau în casele de acolo. Administratorul mă primi cu braţele deschise şi-mi spuse că pierd bănuţi stând vara în casa aceea. I-am cerut cheile de la grajd, spunându-i că vreau să controlez ceva acte, uitând cheile la Londra. Cred că m-a mirosit sau pur şi simplu stătea la masă, că m-a invitat să luăm masa împreună, ceea ce m-a bucurat. După o bucătărie englezească am cotrobăit prin mica clădire de alimente, dar nu am găsit nici măcar conserve, în schimb în grajd am dat de rezerva lui Katy, pe care i-am golit-o integral într-un rucsac de lucru, cel puţin nu m-am întors cu mâna goală acasă.
Eram la o cafea în micul chioşc următoarea zi, dar ce mai conta. O roşcată ce nu părea localnică, intră şi-mi dădu bineţe, răspunzându-i călduros, ea ceru un pachet de ţigări şi plecă uitându-se la mine vesel. Nu am stat pe gânduri şi am renunţat la cafea cu greu, urmând-o.
- Unde aţi plecat aşa grăbită, domnişoară?
- Trebuie să duc ţigările şefei mele urgent, este foarte nervoasă.
- Unde lucraţi?
- La Spital. Sunt medic, şefa clinicii este o femeie foarte stresantă.
- Mi-ar place să cunosc… o astfel de muncă.
- Ţine-te după mine.
- Vorbeşti serios.
- De ce nu. La ce faţă ai, vă asemănaţi de minune.
- Cu cine să mă asemăn, nu înţeleg?
- Cu şefa domnule, este o alcoolică desăvârşită!
- A, arăt atât de rău!
- Nu tu, doar faţa ta!
- Ha, ha, ha!
- Vii, văd că te ţi după mine.
- După tine da, la spital mă mai gândesc.
- Eu zic să vi totuşi, o să-ţi arăt ceva.
- Personal!
- Poate mai târziu.
- Atunci, de ce nu.
Spitalul era ceva mai sus de casa mea, cam la vreo două mile, dar roşcata merse foarte sprinten şi n-am avut încotro. Clădirea era pe un nivel, destul de mare, într-o pădurice întunecată lângă un teren în pantă, după ce tastă un cifru am intrat într-un fel de sală de aşteptare, spunându-mi să aştept până ce duce ţigările şefei, dar aceasta ieşi pe una din uşi, o baborniţă foarte în vârstă, salutându-mă călduros.
- Bună! Cine eşti tinere?
- Sunt cu…
- A, mă scuzaţi, şefa! L-am pescuit la chioşcul de cafea.
- Eşti cu domnişoara?
- Acum, dacă m-aţi luat aşa, accept.
- Ha, ha, ha! Ce tânăr simpatic! Nu vrei să bem o cafea împreună?
- Ba da! Pe cea de la chioşc…
- Ce spui?
- A, nimic doamnă.
- Văd că mi l-aţi acaparat pe micuţ.
- Câţi ani ai micuţule?
- Mai am puţin şi fac 20.
- Vezi, nu e chiar aşa de micuţ, precum crezi tu. Hai, stai şi tu cu noi, mai e puţin până la vizită.
- Aşa da.
- Ei, cum te cheamă, micuţule?
Mă gândeam să scap de porecla de acasă şi continuată aici, spunându-i numele, dar nu simţeam încă nevoia să-mi dezvălui numele adevărat.
- Căposu, mi se zice pe aici, doamnă.
- Gloria, domnule Căposu, încântată de cunoştinţă, sunteţi în vacanţă?
- Şi domnişoara?
- A, mă scuzi! Am crezut că a plecat la vizită. Prezintă-te mai repede, dragă!
- Husei, mă numesc, domnule!
- Acum la treabă!
- Bine, doamnă.
- Provine dintr-o familie, cu trimitere către Suedia, domnişorule.
- A, după nume m-am gândit că nu prea e…
- Exact. N-ai plecat fetiţ-o!
- Mă scuzaţi, dar poate fi un potenţial angajat… mă gândeam…
- Lasă, lasă-l în seama mea! În afara Spitalului, e al tău.
- Mulţumesc, doamnă!
- Cum este cafeaua? Scuz-o pe domnişoara, este un pic diferită, tinereţea îşi spune cuvântul.
- Sunt de acord. Nu ştiu dacă v-aţi dat seama, dar nici eu nu sunt…
- Mi-am dat puţin, după accent şi paloarea feţei, pari din ţările comuniste.
- Da, poate că faţa este un pic obosită, cu toate că am dormit destul de mult în ultimul timp.
- Deci?
- Sunt român, doamnă.
- O, încântată! Am auzit că sunt foarte mulţi la Londra, aici sunt destul de rari românii.
- Mă bucur că nu vă displac, doamnă.
- Am auzit că românii sunt foarte tradiţionali, dar mai ales foarte legaţi de locurile lor.
- Da, aveţi dreptate. Eu dacă m-aş duce acasă, greu aş mai veni înapoi.
- De când eşti aici?
- De aproape 2 ani, doamnă.
- O, frumos! Tocmai de aceea vorbeşti atât de bine.
- Da, îmi place să vorbesc în engleză.
- Ce ai făcut în tot acest timp?
- Ştiţi complexul de case de aici?
- Da, cunosc mai ales faptul că acolo este un grajd amenajat, în care se lucrează iarna. A lucrat şi fata mea pe timpul vacanţei de iarnă.
- Da, probabil că am angajat-o cu un grup, de obicei vin cu toţii când sosim.
- A, eşti patronul?
- Nu, doar am condus afacerea o perioadă.
- Am înţeles. Înseamnă că o cunoşti pe fiica mea.
- Nu cred, alte persoane sunt la sală, eu lucrez separat.
- Ca orice şef, nu!
- V-am spus deja cum stă treaba.
- Eşti într-o pauză, te-au dat afară?
- Da, sunt într-o pauză.
- Văd pe faţa ta o tristeţe care te apasă, tinere.
- Da, am avut o decepţie…
- Aici la noi, păi noi iubim fără inhibiţii, tinere!
- Am înţeles şi asta.
- Am auzit de la fata mea, că fata fostului proprietar de complex s-a încurcat cu un băiat care a murit într-un accident, apoi cu un român, ori eşti…
- Da.
- Nu-mi vine să cred! Deci l-ai cunoscut pe John, în carne şi oase, ce om minunat, venea regulat aici, pentru controale de rutină, era un zdrahon de militar, când am auzit că a murit pur şi simplu.
- Este adevărat.
- A, păi mi s-a povestit de dumneata, la cum te-ai mormăit puteai să-mi spui orice nume, dar acum… nu o poţi iubi pe Katy omule, este o zăpăcită, neîmblânzită.
- Mi-am dat seama.
- Ea cum este?
- Acum bine, hotelul acela funcţionează de minune.
- O, acum îmi dau seama, eşti o comoară, genul de om care nu se opreşte niciodată.
- Se poate.
- De ce te-ai oprit?
- Katy.
- Da. Acum înţeleg cu adevărat, speri să o pierzi în locurile acestea din memoria dumitale.
- Da.
- Ei bine, îţi propun un târg.
- Care doamnă? Vă ascult.
- Husei, spunea că vrei să te angajezi, nu?
- Doar pentru ea, vroiam…
- Ca să o uiţi pe Katy, da!
- Exact.
- Ei atunci, vino să munceşti alături de mine o perioadă, alţi ochi o să ai pentru viaţă, după ce vezi cum arată suferinţa.
- Frumoasă încercare, dar eu doar vroiam să…
- Husei, după serviciu se duce direct acasă, nu vede, nu aude… dacă o prinzi e deosebit de focoasă, dar nu o poţi vrăji decât aici.
- Ca de obicei, voi fi iar exploatat pe bază sentimentală.
- Ce zici acolo?
- Nimic, doamnă.
- Ei, te învoieşti?
- Sunt aici de aproape trei zile, din care aproape două am dormit, deja sunt pe cale…
- Nu mai mormăi Căposule, sau cum te-o chema pe tine, mi-a spus fata că este porecla ta, dă-mi un răspuns!
- Sunteţi atât de hotărâtă, doamnă.
- Da, cunosc materialul, John nu se împrieteneşte cu oricine.
- Uneori…
- Ce zici?
- A, nimic! Da doamnă, dar ca ce o să muncesc eu…
- Infirmier. Aici nu-ţi trebuie diplomă pentru asta.
- Am înţeles, dar ce am de făcut?
- Te ţi după curul lui Husei, de rest nu-mi fac griji.
- Bine doamnă, când încep?
- Dacă nu mai vrei să-ţi plângi de milă, acum.
- Bine, doamnă.
- A, nu uita să treci pe la bucătărie. Comandă ce vrei pentru pauza de prânz. Husei!
- Da, doamnă! M-aţi strigat?
- Ştiam că asculţi pe la uşă, acum este al tău, ai grijă de el, este rănit grav.
- Unde?
- În inimă, dragă! În inimă!