poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1469 .



Promisiune
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Zoraa ]

2019-01-02  |     | 



Aveam un pix fermecat, era de un albastru deschis, transparent cu bule mici, ce imitau parcă apa minerală deja turnată în pahar, mai puțin agitată. La capăt erau pene pufoase de lebădă, colorate tot în albastru iar la mijloc o stea perfectă ca aceea pe care o vezi pe brazii din filmele de Crăciun. O stea perfectă, ce putea să însemne atâtea, să fie oare un simbol al căutării unui drum ce cu toții vrem să-l aflăm, dar nu știm cum? Să fie oare un simbol al viselor neîmplinite la care am renunțat după vârstă de 30 și-un pic? Să fie oare un simbol al realității că noi suntem atât de mici și nesemnificativi în comparație cu vastul univers? Sau să fie doar un ornament mic de plastic căreia îi ofer eu prea multă importanță?
Știu, așa sunt eu, nu pot să mă schimb, analizez lucrurile prea amănunțit și le ofer caracteristici supranaturale, trăiesc într-o altă lume. Obișnuiesc să ies din realitatea cotidiană, plictisitoare cu mare ușurință, și fug în lumea mea din care uneori nu aș mai vrea să mă întorc. Obișnuiam să fac asta de pe la vârstă de 6 ani când mă refugiam în camera mea, ce era o adevărată lume de povești. Ursul brun mai mare decât mine ce l-am primit de ziua mea de la tata, era prietenul meu cel fidel, purtam cu el conversații infinite, era personajul principal din toate poveștile și peripețiile fanteziste care le inventam. Avea ochii mari ce păreau atât de reali și avea o fundă mare roșie ce-i venea foarte bine, mereu îmi zâmbea și dădea din cap aprobator. L-am poreclit Bruni.
Mie și lui Bruni ne plăcea cel mai mult să desenăm, aveam foi colorate peste tot, împrăștiate în toată camera. Plângeam când mama făcea curățenie sâmbăta și voia să îmi mai arunce din ele. Îmi spunea:
- Draga mami, trebuie să le sortăm, avem prea multe, toată casa e cu foi. Nu putem să lăsăm o asemenea dezordine, nici lui Bruni nu-i place.
- Ba îi place! I-am răspuns așa direct.
- Hai, uite nu fi supărată, cele mai reușite le punem în cutia cu opere de artă, iar restul la foc, că tot se plânge tatăl tău că nu are destule ziare să aprindă focul.
- Dar mie și la Bruni ne plac toate. Toate sunt opere de artă!
- Bine! Spunea mama într-un final, atunci le păstrăm pe toate.
Apoi împreună le adunam și le puneam în cutia mare de carton din colțul camerei. Dar știu că atunci când dormeam venea pe furiș și îmi fura din ele. Am încercat să țin o evidența clară să le număr. Aveam poate 90 de opere de artă, dar nu știam exact câte, mă încurcam cu cifrele, când ajungeam la 96, ceva nu dădea bine și continuam numărătoarea, cu 69,70, 71,72… și când ajungeam iar la 96 renunțam.
Camera mea nu avea perdele, avea geamuri mari cu ramă de lemn și pătrundea lumina prea multă uneori, îmi dădea pe foi și nu vedeam să desenez, atunci îmi deschideam dulapul și mă ascundeam în el, lăsam doar ușa pe jumătate deschisă să pot să-l văd pe Bruni și să povestim.
Duminicile erau zilele mele preferate, căci ziua întreagă era doar pentru mine, dormeam până târziu și puteam să mă joc în camera mea toată ziua. Prânzul îl luam la bunica, care îmi făcea șnițel cu cartofi piure, îmi tăia feliuțe mici din șnițel și le potrivea frumos pe farfurie, apoi îmi aducea gogoșari murați cu conopidă. Bunica gătea cel mai bine, nu era niciodată în grabă ca mama, și mereu avea prăjitură de casă, ba cu brânză, ba cu mere sau clătite cu dulceață de căpșuni. Bunica îmi păstra toate operele de artă, nu arunca nici măcar una, știu că le-am numărat și erau mult peste 96.
Bunica avea foarte multă răbdare, îmi citea cărți lungi de povești. Mi-aș fi dorit mult ca și mama să se joace cu mine și să-mi asculte poveștile inventate așa cum făcea bunica, dar era mereu grăbită. Diminețile întârziam la școală și ea era veșnic nervoasă și dădea vina pe mine.
- Dacă ți-ai fi băut cacao cu lapte mai repede, atunci nu întârziam iarăși.
Dar cum s-o fi băut mai repede când spuma din ceașcă arăta ca un palat de ciocolată și vedeam omuleți din lumea dulciurilor cum îmi făceau cu mâna.
Când am crescut mai mare, acum eram deja în generală, diminețile erau mai puțin haotice. Mergeam singură la școală, făceam 30 de minute pe jos de la casa noastră ce se afla la ieșire din oraș, pe o stradă neasfaltată, liniștită, cu puține case. Îmi plăcea să mă plimb la școală, doar în zilele când ploua, uitam să iau umbrela și mama mă certa că veneam cu hainele ude și cu noroi pe pantaloni. Aveam pădurea aproape, modul meu preferat de a petrece timpul era să hoinăresc cu Pufi, cățelul meu burzuluit cu ochii negri, mici, să culegem flori, frunze și conuri de brad pentru operele mele de artă, care acum îmi luau mai mult timp și erau mult mai sofisticate. Aveam multe diplome câștigate la concursuri de desen și învățam destul de bine, dar nu eram prima din clasă așa cum și-ar fi dorit mama.
La orele de matematică mereu pierdeam controlul asupra realității și eram cu gândul în lumea mea. Mă trezeam cu proful de mate la banca mea și colegii pufneau în râs.
- Luiza, iar vezi cai verzi pe pereți? Ia treci tu la tablă!
Mă scotea la tablă să continui exercițiul, dar cifrele păreau toate la fel și stăteam cu creta în mână, neputincioasă.
- Știm cu toții că știi să desenezi foarte frumos, dar “Lumea este condusă de numere” cum spunea prietenul nostru Pitagora. “Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul.” afirmă Galileo Galilei. Cum se poate ca tu să nu înțelegi matematica? Îți desenez eu încă un patru frumos în catalog ce nu ai cum să-l mai înflorești decât la vară când ne vedem la corigență.
Am fost pedepsită cu zilele de mama și forțată să iau ore de matematică toată vara. Erau cele mai cumplite zile din viața mea, simțeam că nu se mai termină acele ore și chiar îmi dădeam toată silința să mă concentrez. Cu greu am trecut examenul de admitere la liceu.
Ajunsă la liceu multe s-au schimbat, nu aveam ore de desen, popularitatea mea în clasa a scăzut. Cu nota 5 la matematică și 8,50 la română nu am avut o medie prea mare ca să reușesc la un liceu foarte bun, unde erau majoritatea foștilor mei colegi. Aveam doar un coleg din generală cu mine în clasă, nu aveam prea mulți prieteni. În pauze stăteam în clasă și încercam să desenez în jurnalul meu de desen primit de la bunica, dar tot ce reușeam să fac erau doar câteva mâzgălituri. Îmi era dor de ea, faptul că nu mai era printre noi a transformat lumea în una cu două tonuri mai tristă, nu era cine să îmi laude operele de artă, cine să mă încurajeze. Părinții mei erau divorțați și acum stăteam cu mama și cu noul ei soț. Relația dintre mine și mama era foarte rece abia vorbeam două cuvinte așa în trecere. Tatăl meu lucra în Anglia și îl vedeam foarte rar, recăsătorit și el avea o nouă familie și un băiat ce și-a dorit dintotdeauna. Stăteam mai mult în camera mea, luam cina singură, evitam compania. Într-o seară am auzit-o pe mama povestind cu soțul ei.
- E ca și taica-său încăpățânată foc, trebuie să scot cuvintele cu forța din ea, dacă nu aș întreba-o ceva este în stare să nu îmi vorbească cu lunile. Abia aștept să plece la facultate!
Nu mai era bunica la cine să fug să mă plâng de mama și să-mi șteargă lacrimile când cineva mă supăra.
Uneori mergeam la casa veche a bunicii care era doar la câțiva pași de a noastră, urcam în podul casei și mă uitam în cutiile mari de carton în care îmi păstrase toate desenele. Erau frumos aranjate, scria și anul pe ele. În cutia din 1993 erau cele mai multe desene, eram atunci prin clasa a III-a, cred, și toate erau atât de colorate cu multe detalii, apoi am deschis o cutie din clasa a VIII-a, erau majoritatea în creion grafic, foarte bine realizate. Ultima cutie era aproape goală erau doar 3 desene realizate în creion fără culori deloc, una de ziua bunicii ce reprezenta niște cai sălbatici cum alergau pe o pășune întinsă, una de 8 martie cu flori de maci și una de Crăciun cu un peisaj de iarnă. Îmi amintesc cum am stat în podul bunicii și am plâns, cu lacrimi mari ce curgeau ca Someșul primăvara după ce se topesc zăpezile. Simțeam cum podul casei se învârtea cu mine, lumile colorate din copilărie se amestecau una cu cealaltă, formau un pastel omogen de culoare lila ca și brândușele ce le culegeam din pădurea de lângă casă. Sentimente de dor, de furie și de neputință mă făceau parcă să paralizez de durere. Mi-am amintit de cuvintele bunicii în ziua aceea de vară când am ajutat-o să culeagă cireșe din cireșul imens din capătul grădinii.
- Luizuca mea, de ce nu mai desenezi, ești atât de talentată, mă întristează când te văd așa. Promite-mi că te apuci iar și că o să mergi la facultatea de arte plastice.
- Mama zice să dau la limbi străine, să mă fac profesoară de engleză, că e cerința mare în toate școlile, și pot să dau ore în particular să mai fac un ban în plus.
- Las-o tu pe mami a ta că ea este cea care și-a dorit mereu să lucreze în învățământ și nu a reușit, iar acum te împinge pe tine să realizezi un vis de al ei. Dar tu, draga mea, urmează-ți visul tău. Știu că într-o zi o să fii renumită, cu expoziții la Paris și New York.
Bunica mea scumpă și dragă, de la ea aveam firea visătoare.
- Să nu te dai bătută niciodată! Mi-a spus pe un ton încrezător și oarecum poruncitor.
M-a luat de mâini și am simțit crăpăturile din palmele ei muncite și suflate de vânt.
- Uită-te în ochii mei, Luizuca și promite-mi!
Încet, am ridicat ochii din pământ, cu toate că atenția mea se lua după o furnică ce urca pe tenișii mei galbeni și aș fi vrut să văd încotro o ia. M-am uitat în ochii bunicii și vedeam o sclipire de speranță în ochii ei verzi, obosiți, vedeam o strălucire nevăzută până atunci. Poate era reflecția ochilor mei, sau lumina de afară cum pătrundea printre frunzele jucăușe ale crengilor tot mai rare din cireșul vechi de mai bine de 70 de ani, ce făcea acel moment atât de intens. Dintr-o dată parcă totul s-a oprit pentru o secundă, frunzele stăteau nemișcate în așteptare. Făcând eforturi mari să nu plâng, am spus cu o voce tremurând:
- Promit!
Bunica m-a cuprins și am izbucnit în plâns. Simt și acum textura sfeterului croșetat de culoare cărămizie pe care o purta chiar și vara iar mirosul ei inconfundabil de săpun de casă combinat cu plăcinte de mere…

- Hey there! Are you daydreaming again?

Se auzea o voce de bărbat parcă necunoscută. Mi-am deschis lent pleoapele împovărate fără să vreau, parcă mi le-a ridicat un spiriduș și le-a sprijinit cu bețe de chibrit invizibile. L-am recunoscut pe David, colegul meu de la Landor, una dintre cele mai mari și prestigioase agenții de design din lume. Pe jumate adormită m-am uitat pe geamul care ocupa un întreg perete din biroul meu imens și vedeam Empire State Building-ul în depărtare. Pe rafturile din stânga mea erau trofee înșirate cu grijă, lustruite, fără urme de prea mult praf și diplome înrămate și așezate cronologic. Pe peretele din dreapta erau postere înrămate cu reclame pentru firme precum Nike, Apple, BMW, Citroën și multe altele. Pe masă mea de birou erau doua ecrane Macintosh cât un televizor, pe una dintre ele era lipită un bilețel pe care scria ”If you can dream it you can do it” Walt Disney.
Și un ecuson de birou cu numele meu.

~ Luiza Stan ~
art director

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!