Este o zi obișnuită de miercuri, se aude zgomotul unui meci foarte agitat în fundal. E campionatul de fotbal, iar. Hmm au trecut patru ani!
Părea că era ieri când ne-am certat că nu avem plasma și el nu poate să vadă campionatul cum trebuie. “Că pe lucrurile importante mie, tu nu dai nici un ban. ” Răsuna toată casa de voci tulburate, a lui, a comentatatorului și ale fanilor înnebuniți.
Niciodată n-am să înțeleg relația aceasta de iubire a microbiștilor. E puțin ieșită din comun, aș spune, sau poate sunt geloasă că eu nu am pasiunile mele. Aș vrea să fiu ca el, înnebunită după ceva, chiar și după o minge de fotbal.

Au trecut patru ani, cum au trecut, nu știu. Tot ce știu e că este o zi de miercuri și avem o plasma la care ne uităm la campionat.
Dacă era după mine, nici nu ne luam televizor deloc, îți fură din viață minute, ore, ani prețioși. Nu vreau să fiu ca mama la bătrânețe, să mă uit la telenovele și știri toată ziua. Prefer să rătăcesc prin cărțile mele, în lumea mea banală.

Mereu eram o ciudată. Băieții mă ocoleau, cu toate că eram frumoasă, dar conversațiile mele duceau mereu la cărți și autori, și mă trezeam că port un monolog, ținând un străin de mână, și-i lăsam brusc. Mă mir că pe el nu l-am lăsat. Era ceva în el ce eu nu aveam, după ce tânjeam: pasiune, fler ștrengăresc, mă făcea să râd fără răgaz și m-am îndrăgostit de el. Ce să fac? Singurul lucru ce nu îmi plăcea la el e că nu știa să danseze, iar la nunta noastră nu am dansat. N-am să-l iert niciodată pentru asta…

Oare ce s-a întâmplat cu viața mea? Nu știu. Parcă simt că trăiesc viața altcuiva. Am devenit o casnică ce spăla rufe și vase toată ziua. Îl aștept pe el să vină de la muncă, să port o discuție cu cineva, dar dialogul este scurt, căci telecomanda e mereu între noi și simt cum ne separă.
Cărțile din bibliotecă sunt aceleași, le mai răsfoiesc din când în când, dar mă fac să sufăr. Caracterele devin prea vii și mă identific cu ele. Secolul în care are loc acțiunea pare a fi secolul în care trebuia să mă fi născut. Poate într-o altă viață eram prietenă cu Ana Karenina…
Mă simt pierdută în timp și spațiu, sunt singuratică și am prieteni doar pe facebook.
Câinele latră și mă aduce oarecum la realitate, îmi amintesc că nu i-am dat azi de mâncare. Alerg spre cușca lui cu sacul de grăunțe în mână și mă împiedic, cad, dau de pământul rece. Iarba necosită și udă îmi pătrunde până la piele, sacul cu grăunțe s-a împrăștiat în toată iarba. Câteva au ajuns aproape de cușca câinelul, acesta încercă cu lăbuțele să le tragă mai aproape, dar sunt prea departe și nu le ajunge. Zac așa câteva secunde. Îmi vine să plâng ca un copil care s-a lovit la genuchi, simt cum sângele cald îmi curge lin pe coapse. Câinele se uită la mine flămând și mai neajutorat ca mine. Îmi culeg puterile și mă ridic, deschid portița și îi pun din mâncarea ce-a mai rămas în sac. E bine să știi că cineva are nevoie de tine.
Șchiopatez până în casă și mă opresc la frigider să îmi pun niște gheață pe genuchi. Gheața e atât de rece, pare adusă de la polul nord doar pentru mine. Mă ustură puțin, apoi mă face să simt o dulce durere.
Hmm mă face să simt…
Am uitat cum e să simți. Un film de scurt metraj al ultimilor ani îmi derulează rapid în fața ochilor și tot ce văd e monotonie, zgomot în fundal și un câine flămând. Am trăit ca un zombi în toți acești ani. Eul meu a dispărut, am fost o ființă aproape moartă ce s-a târât de pe o zi pe alta fără vreun sens.

Mă îndrept încet spre baie și mă uit în oglinda veche a bunicii, singurul lucru rămas de la ea. Îmi amintesc de vocea ei blândă cum mă învăța poezii pe banca din grădină…
Doi ochi mari triști se uită la mine. Riduri s-au format ca niște ramuri tinere de primăvară ce așteaptă soarele de mai să crească și mai mari, pielea de pe obraji pare să-și fi pierdut din suplețe. Părul bogat și negru e tot ce mi-a rămas. Încep să mă pieptăn încet, iau ondulatorul și îmi fac bucle. Când eram la liceu mă trezeam la ora șase dimineața să îmi fac părul, și așa cu bucle mari mergeam la cursuri. Toți credeau ca sunt creață. Era un secret bine păstrat pe care doar eu îl știam. Câtă ambiție aveam să mă trezesc la ora aceea de dimineață, când acum abia reușesc să mă ridic din pat pe la amiază. Somnul lung e ca o depresie ce parcă îmi place și mă face să uit.
Buclele cad una câte una și îmi mângâie umerii, mă fac să schițez un zâmbet. Parcă văd o sclipire ștearsă în ochi. Îmi caut un ruj printre fardurile învechite și un rimmel ce abia îl desfac. Parcă o altă persoană se uită acum la mine din oglindă.
Îmi iau rapid o rochie de vară mai scurtă decât purtam de obicei și poșetuța mea galbenă și plec, dar înainte de a închide ușa mă întorc să-l sărut pe frunte. Nici măcar parfumul meu nu-l distrage de la ecran.
“Plec!” îi spun cu o voce hotărată.
A fost ultimul meu monolog purtat în casa în care am trăit mai bine de zece ani.

Câinele lătra după mine, simțea că se-ntamplă ceva, că sunt alta. Măcar de la el am primit puțină atenție.

Și-am plecat în căutare de vise!