poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1818 .



Trei yeți cucuieți 4
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apterix ]

2018-01-14  |     | 



De cum ieși, un cor de alice pufoase efemere îi ură bun venit în plină față.
Îi plăcea să meargă prin zăpada înaltă. Un mic Eden de emoții, un stup inert bâzâia din nou între tiroidă și stomac. Familiar din copilărie, dar eluziv.
Auzea sub tălpi: Cranț-cranț! Sunetul crocant al fulgilor striviți, o mușcătură dintr-un morcov. Cranț!
Cât era posibil să vadă, țipenie de om. El și viscolul. El și iarna care se prindea scai de mânecile flanelate. Falezele de cretă din jur aveau pete galbene. Spirale albe, vârtejuri scăpate dintr-o colosală mașină de spălat, albeau și înălbeau firea urbană.
Noaptea se fisurase, lumina ieșea din ou.
În conurile portocalii vărsate de girafele iluminatului public, căderea norilor era încă și mai feerică. Gerul îl ciupea pe Grațiel de obrajii bufanți, mușca dosul mâinilor goale. Nu suporta mănuși, simțea că-l orbesc.
Urma intersecția unde o lua la stânga. Vizibilitatea scăzuse și mai mult, deși puiul de ziuă era măricel. Nu vedea semafoarele: ninsoarea aprigă forma un turbion atotputernic. Pustiul adus de stihie venea de pretutindeni și pleca încotro vedea cu ochii.
Zăpada e un flecușteț, gândea Grațiel pozitiv, în timp ce vântul din canionul blocurilor de zece etaje, îl scutura bine și-l pocnea în pufoaică, dar la ce poem al dispariției dă naștere și ce vacarm de văicăreli mediatice stârnește!
Bip-bip! Bip-bip-bop! Toate antenele emiteau ieremiadele hibernale, cum e datina din străbuni.
Scâncetele mumiilor de birocrați din fotolii, care cu mare greu răzbăteau la suprafață din depozitele de aroganță, solidificate, ale așa-ziselor instituții, ce teatru antic! Ce de piei puse la uscat!
Dar stihia, ce curățenie generală făcea! Ce dezinsecție, ce purificare. Din orice unghi privită, era perfectă, cât era glorioasă. Zloata și dezghețul, altă poveste.
Grațiel privea iarna, care în ochii lui se oglindea sălbatică, neîmblânzită. Dintr-o clepsidră răsturnată, amintiri nemuritoare, de aur pur, cu sania pe drumuri, pe dealuri, începeau să curgă. Hornuri fumegătoare, camere calde, plite încinse, căni cu ceai, ceasul mecanic tic-tac, tic-tac.
Vântul agita în fața ochilor lui o neobișnuită muletă albă, ca să-l ațâțe. În spațiul îngust dintre gulerul pufoaicei și fes, pe lângă fular, vifornița îi înfigea în ceafă banderillas de gheață.
Ca să străpungă cortina, lăsa bărbia în piept, își ferea cu greu ochii de cozile biciurilor fulgoase, care veneau când din dreapta, stânga, sau din față.
Era ocazia rară în care omul îmblânzit, molatic, redescoperă bărbăția de rit vechi, adormită în sufletul lui, adânc, un monstru din Loch Ness aproape uitat, bănuit a fi o farsă, spirit de aventură făcut din curiozitate, curaj și oxigen, în proporții egale.
Grațiel vedea clar cum fulgii coboară și se topesc pe vârful nasului și bănuia că un castronel alb de nea i se adunase în creștet. Geanta uriașă cu produse de vânzare era un pic mai grea ca la plecare, pe umăr. Umbla acum cu mâinile în buzunarele hainei, cotul drept păstra povara la spate, unde tresălta la fiecare pas, în curbura lombară. Pe această zonă a coloanei, samarul se potrivea perfect. Osul sacral juca rolul de șa, tehnică de transport care îi permitea să ducă marfa pe distanțe lungi, în orice condiții.
 Intemperiile îi dădeau senzația ca înaintează pe un câmp înghețat, pe o banchiză, către marginea lumii. Însă pista lui obișnuită, de pe care decola către job zi de zi, sau aproape, era intactă, cu toate reperele ei: o cofetărie cu prăjituri și torturi fosilizate, expuse în vitrina chioară, stația de tramvai cu bordura smulsă și spartă de un vitezoman, un pâlc de arboret, o feerie, loc de ambuscadă preferat al unor câini foarte feudali, organizați în haită, un gard viu, apoi unul mort, și unul de sârmă, care demult împrejmuise o curte mândră, proprietatea unui pitbull fudul, recent pustie, ros ca de molii, magazinul de mobilă cu firma țipătoare mereu aprinsă, cârciuma Extaz, cu păcănele, de zidul căreia era mai mereu rezemat un sicriu proaspăt lăcuit, de la Pompele funebre din scara de bloc următoare, la parter, iar de aici pe vreme bună Parcul Bucuriei, sau Poligon, cum îi zicea lumea, își arăta țărmul exotic.
Grațiel traversă bulevardul pe zebra îngropată în zăpadă, spre arcul triumfal de tablă care ura bun venit, secondat de un clovn mare cât un autobuz ce făcea un gest larg, protocolar, de amfitrion. Gara mică cu turn și ceas din care o garnitură pitică pleca vara în turul parcului, abia se vedea, asediată de nămeți fioroși.
Parcul îi aparținea, pe un asemenea timp, la o așa oră. Era un Robinson și debarca pe insulă, azvârlit de valuri. Nisipul intact îi memora urmele. Mai țârziu, după încetarea ninsorii, băștinași gălăgioși cu sănii vor năvăli, bănuia, și vor netezi locul. Deocamdată, era numai al lui.
Pe aleea coniferelor trecea un lup singuratic, Grațiel. Atâta de frumos, rafturi cu omăt, brazi, pini, molizi. Paradis dendrologic viscolit. Rachețoaie gata de zbor, cu aripi lăsate, cosmodrom veșnic verde. Căderea materiei albe.
Printre chioșcurile-iglu pustii un dragon sufla aer fierbinte în norul de fulgi. Grațiel gâfâia, cuprins până peste genunchi de stratul vătuit. În fața lui iată că răsărea o clădire faraonică, un Titanic al iernii, unde se adunau mulțimi să urle cu diverse ocazii. Ce hărăbaie! se gândi Grațiel, din senin.
Aici coti la stânga, coborî o mulțime de trepte, spre micul lac decorativ cu insulă și două punți de lemn arcuite. Pe când traversa, colonia de ciori din arborii zonei îl primi cu aclamații. Se opri un pic pe cocoașa dintre apele cu gheață subțire. Privi la cer, care-i intră în ochi. Ce aer impecabil! Plămânii îi erau transfigurați.
Avu un scurt moment de iluminare, șaman al corbilor rătăcit în tundră, și o presimțire neclară îl vizită, fantomă de turist într-un castel ruinat. Iarna, ce delir! Câte amintiri ieșeau pe catwalk, să fie admirate, învăluite în colecția de iarnă a emoțiilor. Pfuoi-leleu, îi înghețase laba stângă. Gerul cârtiță îi perforase gheata.
Troznea plăcut sub pași, troz-roz-osc! Monotonia îi provocase un episod de reverie, nici nu știa. Cranț-cranț! Nea Omăt.
Deodată, de undeva din culise, începu să crescă o zarvă amestecată de motoare turate și câini ambalați a vânătoare. Zgomotul venea în picaj dinspre o colină pe care o știa bine, ieșise la picnic acolo odată. Brusc, prin negură, foarte aproape de el, trecu în mare viteză o vietate mare, ai cărei pași bufneau surd, cu toată zăpada. Alerga rar, ca un biped.
Nu e cal. Ce doamne-iartă-mă-i asta? se întrebă Grațiel.
 Buf...buf...buf...Rar.
Creatura fornăia așa cum ar face-o un cal, pfrr! pftrr! sau pe-aproape.
În cazanul clocotitor de fulgi în care se afla, Grațiel nu reuși să vadă ce anume era fugarul, sau cine. Cu siguranță, nu un concitadin, fie el biped sau patruped. Vreo sălbăticiune rătăcită, încolțită, cine știe, un urs?
Urs asemănător omului? își aminti descrierea improbabilă de la radio. Ha-ha! Povești.
Între timp, haita de colțoși exaltați apăru. Se nimerise în calea lor, însă erau prea excitați de mirosul alergătorului misterios, ca să-l bage în seamă pe relativ inodorul Grațiel. Pe lângă corciturile obișnuite, remarcă un ciobănesc german bine hrănit, o frumusețe. Asta-i gașcă de boieri, gândi, cu sursă serioasă de carne. Înfiații vreunui abator. Luptau cu nămeții în salturi. Delfini în valuri, unul peste altul, grămadă ham-ham. Zece-cincisprezece. La urmă, tăcut, grațios și lucios, apăru cel care era cu siguranță șeful, masculul alfa, un doberman de talie mare, negru, cu urechi de vampir. Grațiel făcu ochii cât cepele. Fiara plutea fără efort pe urmele tovarășilor. Se opri cât să fixeze cu privirea de carnasier omul, și să-l înfioare. Cu siguranță, alergau după mai multă carne decât oferea Grațiel - o pradă ușoară, totuși.
Ce ți-e și cu moloșii ăștia abandonați! își zise Grațiel, după ce dobermanul își văzu de drum. Îl scanase cum face o mâță cu un șoarece.
O haită cu potențial uriaș! Era impresionat. O echipă de viitor.
Motoarele vibrau cu putere, dar departe. Sănii cu motor, probabil. Nici nu era clar dacă urmăreau ceva. Dădeau ture parcului, cât nu erau prea mulți pietoni sau copii la joacă. Ponei de oțel goneau orbește, ilegal. Abia de vedeai la cinci pași. Bucuria zăpezilor, motoare cu lanț. Puteau nimeri un copac, sau lacul, ca distracția să fie maximă. Grațiel aprecie că se află, deocamdată, în afara pericolului de a fi strivit de cocalarii urcați în șei de cu zori.
Grăbi pasul, ca să evite o a doua întâlnire cu haita, sau o ciocnire accidentală. Trecu de trei fântâni arteziene, ornate cu frișcă, văzu aleile secundare, acum tunele orbitoare, scheletele copacilor care-și uneau crengile polare, deasupra. Apoi, ajunse la pilonii care protejau intrarea în parc, de vehicule. În sfârșit, civilizație.
Se luminase definitiv de ziuă, dar plugurile sau frezele întârziau să apară. Circula ca în pădure, secționa bulevardul fără a urma calea zebrelor și a trotuarelor. Semafoarele pulsau galben, scoase din minți. Trecu pe lângă o piață cu tarabe ninse. Oferta zilei! Zăpadă vrac, pentru bulgări. Țipenie maximă. Strigoi de nea spiralați băteau în table.
Lumini aprinse la majoritatea ferestrelor. Ce sfioși! Ascuțeau lopețile, să dea piept cu urgia. Cum de lăsau comorile îngropate? Mașina, sufletu' omului, suferea martiriul geros. Vopseaua se subția, cauciucul, plasticul pierdea fărâme, ușoara disoluție a obiectului adorației. Dar vor ieși curând, plini de patimă, îi vedea. Unii deja pe scări, gata de sacrificiu.
Grațiel se apropiase mult de țintă, un Eldorado de care știa doar el, o străduță cu blocuri cochete de patru etaje și nume predestinat-Aleea Elanului. Mai era de mers, dar depășise jumătatea drumului. Curând, descoperi și o zonă intens populată de urme, în dreptul unei cârciumi ornate cu baloane și beteală, cu interiorul o cacofonie colorată de lumini, unde avusese loc cine știe ce bairam, și de unde se vede treaba că lumea plecase recent, pe jos, acasă.
 Iată-l! Primul om al dimineții! Pietonul zăpezilor. Ce bine.
Grațiel avea nervii cobză de la atâta pustieșag. Un mare oraș altminteri foarte aglomerat, care să ofere un sentiment așa acut de creierii munților, o panoramă de banchiză, cu ghețarii plutitori ai blocurilor sumbri, îl cam băgase-n răcori în cele din urmă, deși aprecia mult poezia fantomatică a fenomenului.
Viteazul personaj era scund și încotoșmănat. Nămeții îi urcau pe pulpe și se vedea limpede că situația îl enervează. Fiecare pas era un șut în adversar. Urma lăsată era adâncă, o rană pe care viscolul o cicatriza rapid. Grațiel, de exemplu, mergea grațios, picioarele lui descriau un arc și înșirau opturi de nea turtită. Dar tipul, fușșt-fuușșt, crocodil în noroi sau karateka.
Un fular alb îi acoperea gura. Un căciuloi de oaie îi ascundea fruntea. Ochelari închiși la culoare îl făceau de-a dreptul misterios. Purta o șubă cu guler glorios, croită remarcabil pe măsura lui, și pantaloni de ski umflați, cu numeroase fermoare de aerisire. Omu' dospea în așa plăpumi, nicio îndoială. În contrast, încălțările erau din alt anotimp: cizme galbene de cauciuc. Cu șosete de lână, mergea și așa, judecă Grațiel. I se părea că are în fața ochilor un evadat dintr-o fotografie alb-negru, aruncat de crivăț în alt secol.
Nu putea să jure, dar nasul și obrajii erau ai unui bărbat tânăr, de-aproape. Merseseră unul spre celălalt și iată că se întâlneau. Concitadini exploratori. Drept în drept, Grațiel socoti că nu e bizar să salute. Erau doar ei doi, și calamitatea.
Așa că zise:
Iarnă-iarnă, he-he! Însoți această adresare cu gesturi politicoase: se opri, se roti, zâmbi șăgalnic și desfăcu brațele cu palmele roze de frig spre exterior, gen: Care-i treaba, amice?
Înfofolitul bombăni ceva la el în fular, mări distanța dintre ei, cu doi pași laterali, aproape să cadă, și se lansă într-o cursă contra cronometru, spre orizontul fulguit. Curtenitor, galant, Grațiel mai apucă să zică o dată:
Iarnă-iarnă, he-he! că silueta fantomatică se și topi din vedere.
Ce păcat!
Mai departe, un prim tractor cu plug dormea în zăpadă. Multe urme de pași, abandon. O aromă complexă de bucătărie îi străpunse nasul, se apropia de fast-food. Iată, angajați harnici foarte matinali croiseră un drum, o potecă. De la un cot jumate, stratul cobora la două degete. Fericit, Grațiel scutură tare ghetele, le trânti de sol, prilej cu care descoperi că interiorul lor era jilav.
Ajunse la trei guri ventilate ce suflau aburi fierbinți înmiresmați din castelul culinar. Foamea îi dădu un pumn nostalgic în stomac. Ce feerie de cristal! Puțini clienți, cinci-șase exponate care mestecau sau sorbeau visătoare, melancolice. Dar un colț era foarte animat, un mic-dejun de taină. Meseriași în salopete, de la drumuri, probabil, ocupau două mese mari și gesticulau, vociferau. Cât spirit li se citea în exprimare, și elocvență. Grațiel fu cutremurat. Erau o duzină, în jur de. Unul bărbos, singurul în picioare, țintea arătătorul drept la tavan.
Grațiel se lipi de geam, să vadă mai bine. Își turti nasul de el, îl aburi.
Stihia era un eveniment cultural, stârnea polemici și obliga cetățenii să se grupeze în astfel de fortărețe, la cald.
Doar el bătea străzile geroase ca un nebun.
 În drumul său spre Eldorado-Aleea Elanului-unde plănuise să vândă toată marfa pe care o căra în spate, pe șaua osului sacral, în scobitura lombară, Grațiel putea face un ocol, să vadă cu ochii lui lăptăria vandalizată. Nu-i părea rău de alegerea făcută, aceea de a merge pe jos amar de kilometri, pentru că iubea iarna. Aerul ei tare îi schimbase starea de spirit în bine.
Bocancii jilavi, gleznele umezite și genunchii reci erau victimele colaterale. Ca să faci omletă-să te înalți sufletește-e necesar să spargi ceva, de preferat ouă-junghiuri prin picioarele sacrificate. Dacă ar fi circulat prin subteran, cu ce s-ar fi ales? O viziune periferică, superficială, a anotimpului maiestuos. Așa, îi intrase la oase, i se imprimase brr-brr, în memorie, urma să poarte cu el această amintire multă vreme, că voia, că nu voia. (Firește că voia.)
Mica suferință sporea farmecul. Aerul tare îi înviorase celulele, era sigur că resimțea un efect. Mușchii îi erau mai elastici, viziunea mai clară. Limpede, deși fulguită.
Iată ca apăreau, de ici, de colo, spinări înzăpezite, umeri albi, căciuli strălucitoare. Siluete cu lopeți mari de plastic și lemn. Hei-rup! Lumea părea să-l evite, o falsă impresie, desigur, din cauza spațiului larg cu o mulțime de intrări, scări de bloc, magazine-unele deschise, discret-opțiuni pentru concitadinii care apăreau și dispăreau în negura ninsorii, după bunul plac.
Ocolul urma sa aibă forma literei U. Era o deviere de la traseul cel mai scurt spre Eldorado-Aleea Elanului. Se apropia de lăptărie, când, dintr-un gang lateral, îi tăie calea o procesiune stranie. Hipnotică.
Din pâcla viscolită se materializară trei ATV-uri cu freze ale căror guri cu melc înghițeau rapid salteaua de omăt și o pulverizau peste trotuar, mașini parcate, uși, ba chiar pe ziduri și în balcoanele de la etajul unu. Prinși în bătaia hornului de suflat orientat imoral, doi pensionari își făceau cruce după cruce, botezați a doua oară în ninsoarea second-hand. Încălecați, trei slujitori în negru cu bărbi sălbatice ambalau motoarele și claxonau. Lui Grațiel, tendințele în domeniu i se părea exagerate, îngrijorătoare. Iată confirmarea! Urmau trei limuzine negre, cu geamuri fumurii și mici simboluri eoliene deasupra radiatoarelor. Se înainta la pas. Vântul nu mai îndrăznea să sufle. Gurile morișcă frământau zăpada. Vruuum! Hei, triburi, vine salvarea, faceți pârtie pocăinței.
Grațiel se dădu mai mulți pași înapoi, și se ascunse în spatele unui stâlp sugrumat de cabluri și sârme. Dar jetul de pudră înghețată tot îl ajunse. Ce să  fie oare?  Ceremonia deszăpezirii? Ultimul drum al vreunui cap mafiot? Alt eveniment de clan? Birocrați?
Urma un jeep cu semnul păcii pe capotă, care remorca un baldachin pe roți, de basm, din sticlă. Măi să fie! Alba-ca-Zăpada?
Alaiul avea cinci șiruri care se balansau la unison. Tipi rigizi, costumați în aur. Zornăiau lanțuri și roteau capsule ce împrăștiau un fum mieriu. Desăvârșiții! Părea o probă sincron la olimpiada de iarnă. Veșmintele fâșâiau simultan, zăpada crocantă rămasă troznea concomitent, jarul sfârâia în pușculițele fumegoase, armonios. motoarele torceau ron-ron, ron-ron, pulberea de argint forma o aură a întregului tablou. Grațiel simți cum mandibula i se lățește pe piept, pe burtă, de uluire. Măreția pe care o vedea îi umezea ochii.
Pe sfântu' Bernard, patronul rătăciților! își zise.
Nu suntem singuri în Univers!
 Batalionul ținea cât vezi cu ochii. Șarpele cu solzi aurii izvora unduitor din negură. Zdrahoni identici, marțiali, cu fețe rumene și morgă insondabilă, în patrulare. Marșul fariseilor arghirofili era o procesiune autentică medievală. Grațiel căuta în zadar un spațiu printre rânduri: pușculițele aprinse pendulau fără milă. Nu se putea să iasă întreg la celălalt mal. Să facă un ocol la ocol? Competențele lui de orientare erau depășite de situație. Blocaj în orașul deja blocat de căderile masive, stihar peste stihie, colac peste pupăză. Numai lui putea să i se întâmple.
Totuși, încerca sa păstreze un aer politicos-serafic și să nu se încrunte sau să protesteze. Din copilărie, știa să se teamă de bau-bau popa-taie-puța, și de lupul subînțeles din predicile lor, cu care, se părea, aveau o relație privilegiată, și-l puteau asmuți după chef. Iar pe de altă parte, era normal ca acest clan de funcționari, unul printre atâtea altele, birocrați ca toți birocrații, să fie decimat de ciuma mercantilă: antropofagul de rând, spurcat și obraznic de la natură, bătea cu căciula de sol doar dacă strălucirea și pompa îi luau ochii, și era greu de presupus că singure cuvintele înțelepte i-ar fi făcut față și l-ar fi domesticit. Practica milenară era să arunci praf de aur în ochii turmei, și să-i subjugi.
Grațiel se vedea obligat să mediteze la un subiect neplăcut, până peste puterile lui, de o împrejurare potrivnică. Imaginația îl trăda iarăși, și-l făcea să-i fie rușine. Sunt prea exigent, își zise. Prea exigent. Ce m-a apucat? Sărmanii oameni, își fac treaba, și încă în ce condiții vitrege! Indispoziția îi provoca crize de mizantropie care atacau ca un acid orice subiect avea sub ochi atunci. Fire-ar! Și ce concluzii eronate!
Gândul îl ducea la o invazie din alt tărâm. Orașul căpătase un aer de fundătură postapocaliptică. Feriți! năvălesc serafimii! Mântuire cu tarif fix, monopol pe barbă. Mieroși smeriți cu cilindree mare.
În fine. Se resemnă: nu va traversa niciodată. Moriștile îi barau calea. Înfipt într-un munte alb, înclinat de povară, se pregătea să devină parte a mobilierului urban, când în sfârșit, li se văzu capătul. Două autocare cu numere RAI scoteau norișori de smog și păreau că sunt coada. Dar nu! Iată și turma gri, gloata intoxicată cu monoxid. Priviri rele în care era stocată o mare doză de suspiciune letală, definitivă.
Pe Grațiel îl părăsi răbdarea. Se aruncă în fluviul de căință și începu sa înoate bras, apoi fluture, pe spate, înghiontit. Un nene codalb îl pocni cu sete în tibie, o doamnă cu părul mov îi testă rezistența la rupere a coastelor, cu un cot magic care străpunse pufoaica, mai mulți pumni îl binecuvântară, voci ale mâniei strigară și-l dojeniră.
Reușise! Traversase cu pagube mici, culoarul potrivnic. Flutură metacarpienele, în semn de adio, către un gardian aurit, care-i făcea semne cu pumnul. Adios, amigos!
'R-ați ai ciumii de solomonari! gogoși mierlite!
Frustrat că nu-i iese și lui aur din fund, ca membrilor clanului spoit, e ușor de înțeles și de scuzat tonul amar din vocea lui interioară, care urmărea să-i salveze orgoliul rănit de marasmul vieții, și al unui job fără viitor, într-un oraș mizerabil, călăul oricărei speranțe. Grațiel era acru ca să-și facă bine lui însuși. Deja, prindea aripi! Sesiunea de dispreț concentrat îi purificase ființa.
 Stomacul lui harnic mistuise sandvișul mustos în grăsimi, si acum îl rodea fără milă. Scutul care-l apăra de angoasă, disperare și abis, se subțiase. Visa cai verzi pe pereți, bătea câmpii, căsca gura la toate alea, umbla aiurea, la ce bun? Îl plătea cineva să fie pierde-vară, târâie-brâu, nătăfletele consacrat, prostu' satului?
Nu-l plătea.
Grațiel ostenise, firește. Mersul prin zăpadă antrenează grupe suplimentare de mușchi, multifizii, rotatorii, semispinalii, cei oblici, cei dințați... Fesierul devenise dureros. Acidul lactic lucra tăcut la o mare febră. Mușchiul croitor, abdominalii, ardeau glorios. Suboccipitalii, șovăielile capului, agitația bărbiei, consum de energie, iar și iar. Sforicele împletite, croșetate. Unu pe față, unu pe dos. Plus că piciorul fuge. Centrul echilibrului se alarmează, corect. Stress suplimentar, misterul labirintului membranos, cristale în gelatină, cili detectori: alte calorii ronțăite rapid.
Cât să ducă un banal sandviș, fie el genial!
Își controlă nervos buzunarele, tic mai vechi, eliberator. Le găsi căptușite cu zăpadă. Privi în sus, simțea o chemare într-acolo. Văzu un hublou aburit. Orașul, iarna, încremeniră o nanosecundă sub forma unei rame: cerul se deschise și primi în ochi o scânteiere cumplită, un flash care-l lăsă câteva clipe aproape orb și foarte confuz. Atingere subtilă, fulgurație.
Pfuoi! de mine. Gogoși mierlite! Ãldesus greșise gâscanul. Irosise orzul. Grațiel se prefăcea că e surd la chemarea providenței, pe care o considera abuzivă sub multiple aspecte. Nu dorea să fie iluminat, fiecare-și făcea treaba în felul lui, dar mai rar prost de tot, ca numai-ce pomenitul. Și schema asta cu revelația, zbang! ia de-aici, păcătosule, nu accepta o rezolvare atât de simplă, o convertire forțată. Aștepta mult mai mult de la vârful ierarhiei, decât un tratament preferențial.
Ninsoarea se rărise. Se pare ca soarele găsise un hiatus în plafonul noros și introdusese o rază chiar în ochiul lui Grațiel. Iată-l, din nou, blink! cu raza. Se ambalase inutil, ce porcărie!
Din senin, în fața lui răsări lăptăria.
Grațiel voia să vadă urmele ursului-asemănător-omului, anunțat de radio. Curiozitatea lui arzătoare consuma calorii de unde nu mai erau. Se știa de mult că urșii căutau răzbunare pe omu' lacom la păduri. Care era lighioana aici?
Dar să ajungă atât de departe la șes, însemna că sunt disperați, și revolta lor țintește căpeteniile tribului defrișorilor barbari.
Ceea ce era senzațional, și potrivit. O mutare bună a urșilor.
Lăptăria goală avea toate neoanele aprinse. Interiorul alb se confunda cu iarna. Peretele exterior de sticlă spart semăna cu o gură dințoasă, plină de colți inegali. Aici își băgă Grațiel capul mirat. Galantarul ținea calupuri imaculate de brânză, vase cromate cu smântână, alte brânzeturi frământate, boțuri, bulgări, cocoloașe. Stegulețe înfipte peste tot, în materia moale, anunțau cine furnizase materia primă și prețul: telemea bivoliță-13 lei, telemea capră nesărată-14,5 lei sau caș teleorman-16 lei, brânză de burduf apuseni...
Pe rafturi, în spatele vitrinelor, sticle vintage și borcane de la mic la mare, etalau același conținut alb, descris pe etichete minuscule. Lapte țărănesc, bogat, direct de la ugere. Nu zeama chioară din mall-uri, searbădă. Un dozator cu corp metalic pătrățos care primăvara era mutat în stradă să prindă mușterii, ocupa colțul din dreapta. Lângă acesta, într-un cuier, atârnau șorțuri, bluze și bonete, toate albe. Dedesubt, un ghium de aluminiu răsturnat și o baltă rotundă de lapte.
Lui Grațiel i se făcu sete, pe loc.
 
 

 
 
 
 
 

 

 
 
 

 
 
 
 

 
 
 
 

 

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!