Te(r)minasem șapte clase - cât cuprindea pe atunci ciclul gimnazial – după modelul rusesc și stam pe maulul (?) lacului. În suflet simțeam un gol și o împietrire, încât dacă m-ar fi tăiat cineva nici sânge n-ar fi curs.
Nu-mi mai ardea de pescuit, nu-mi mai ardea de nimic.
Curtea casei noastre se golise: muriseră (!)
fratele meu; murise mama – tata se angajase la cooperativa “Arta Mobilei”-surorile plecaseră
la serviciu. Verii mei erau la liceu sau la școli profesionale.
Fără să-l simt se apropie de mine nea Aristide, tipograful care ședea în capătul străzii noastre și cu care petrecusem multe ceasuri cu undița în mână, ba ici - ba colo – pe malul lacului și cu care discutasem de multe ori – ca și cu un părinte. Povestea vieții mele o știa aproape în toate verigile ei.
Se așeză lângă mine și mă întrebă de ce nu am luat undițele.
- N-am chef! N-am chef de nimic! Nu mi-ar păsa nici dacă aș muri!
Se apropie de mine și-mi spuse:
- Numai cei ce duc viața până la capătul ei, purtându-și crucea oricât ar fi de grea, se mântuie.
- Necazurile tale trebuie să se sfârșească într-o zi.
Mă luă de după umeri:
- Am tipărit de curând o culegere de basme africane. E acolo un basm care are să-ți încălzească inima și poate îți va topi gheața din suflet. Hai cu mine acasă să ți-o dau.
Nu prea aveam chef să mă duc la dumnealui, dar cum tot nu aveam ce face îl urmai.
Mă invită în casă, dar știam că e văduv și nu am vrut să intru. L-am așteptat pe o buturugă în curte. Mi-o aduse în câteva minute - cartea “Din basmele Africii” și-i pusese și un semn de carte pe la pagina 59. Mi-am copiat basmul de atunci și-l reproduc aici pentru a pune în corelație cele ce trăisem și ceea ce am citit:


Fiii soarelui
(basm din Kenya)


Un om din cei ce vânează sau își pasc turmele la poalele muntelui Kilimanjaro avea patru fii.
Dar, spre durerea, deznădejdea și mânia acestui tată nefericit, fiii lui se stinseră unul câte unul.
Ori boala îi răpusese, ori o săgeată vrăjmașă, ori o năprasnică cutremurare de pământ. Mai pes scurt, omul care fusese un părinte atât de fericit, căci avusese atâția feciori, rămase fără nici unul.
- Oare ce mânie a pus stăpânire pe Iruwa, de mi-a ucis toți fiii ? se întreba omul cuprins de durere și de o mai adâncă revoltă. Ce-am făcut de l-am supărat pe marele zeu ?
Iruwa, Soarele, marele zeu fusese necruțător cu Numbe și acesta hotărâ să meargă până la marginea pământului, să-l caute și să tragă o săgeată în el. Zis și făcut. Se duse la fierar și porunci să-I facă mai multe vârfuri de săgeți cu care-și umplu tolba, apoi își luă arcul și porni la drum.
Merse omul ce merse, cale lungă spre răsărit, până când ajunse la un deal întins. Aici se opri, căci văzu în față, pe deal, o poartă mare la care duceau o mulțime de drumuri pământene și de la care plecau nenumărate căi cerești.
- Oare aici o fi capătul lumii, se minuna Numbe.
Și în timp ce sta așa nedumerit, chibzuind la ce avea de făcut, pământul răsună de un zgomot asurzitor, ca de tropăit de mii de picioare, care-l făcu pe Numbe să cadă în țărână.
Dar zgomotul nu încetă, ci parcă se înteți, iar în sunetul acesta, Numbe auzi cum scrâșnește poarta de pe deal și văzu o mulțime de bărbați frumoși și strălucitori ca niște luceferi, ieșind pe poartă și strigând:
- Repede, deschideți porțile să treacă regele! Loc, să iasă și să nu găsească nimic în cale!
Înțelese atunci că zgomotul îl făcuseră acei tineri cu pașii lor.
De spaimă, Numbe se târâ și se acunse într-un desiș, așteptând acolo cee ce avea să se mai întâmple.
Care nu-i fu mirarea când văzu cum se deschid larg porțile, făcând loc unui tânăr într-un nimb de aur, care răspândea în juru-i o lumină orbitoare. Cel Strălucitor era atât de frumos, atât de neînchipuit de frumos, încât Numbe se simți copleșit și uită pentru ce venise. Trecu din nou o armată de tineri și răsună încă o data :
- Loc, să treacă regele!
Primii însă se opriră și adulmecând în stânga și în dreapta strigară:
-Miroase pe aici a pământean, cine se ascunde prinprejur?
Căutară ce căutară și găsindu-l pe Numbe îl aduseră în fața Celui veșnic – strălucitor:
-De unde vii și pentru ce-ai făcut drumul încoace? îl întrebă el.
- Numai durerea, doamne, durerea m-a gonit de acasă. Mi-am spus: să mă duc să mor și eu în pădure.
-Cum rămâne atunci cu săgeata pe care ai vrut s-o tragi în mine? Uite, trage-o acum!
Dar Numbe nu cuteză nici să se miște.
-Îți vrei copiii înapoi, așa-i ?
-Da, doamne, asta e ceea ce vreau!
Iruwa se întoarse atunci și-i arătă lui Numbe pe fiii săi, care se aflau cu toții în ceata scânteietoare cel însoțea pe marele zeu:
- Ia-i, eu ți-i dau înapoi, grăi Cel strălucit.
- Dar când își aruncă Numbe privirea la feciorii săi, încremeni de uimire; erau atât de frumoși, atât de puternici și strălucitori, încât cu greu îi putu recunoaște.
- Ei sunt, oare, băieții mei?
- Iați-i, porunci Iruwa. Iați-i și pleacă cu ei!
Numbe însă căzu atunci cu fața la pământ și strigă:
- Nu, doamne, nu mi-i da înapoi, sunt tai tăi și eu te rog în genunchi să-i păstrezi lângă tine.
- Bine, făcu Iruwa, du-te și vei primi pe drum tot ce-ți este de trebuință, iar acasă ai să dobândești alți feciori.
Numbe luă drumul înapoi și-și găsi calea presărată cu atâta vânat, încât îi ajunse să se hrănească și să adune și atâția colți de fildeș, încât abia îi putu îngropa. Când ajunse acasă strânse vecinii și se duseră cu toții să aducă fildeșul.
Și astfel întreg satul a scăpat de sărăcie.
Iar după ce s-a scurs anul, lui Numbe i se născură alți și alți feciori, în mijlocul cărora a trait fericit până la adânci bătrâneți.

Sunt cărți care schimbă viața unui popor.
Această povestire m-a ajutat să-mi lipesc cioburile sufletului și să merg mai depart pe drumurile vieții așteptând vremuri mai bune.