- Dacă timpul n-ar mai curge, Victore, probabil că noi doi am deveni puncte înșirate pe spirala vieții neajungând unul la celălalt. Tu ce ai face în acele momente?
- Sigur aș sări peste toate nodurile energetice și te-aș lua de urechi, că numai prostii spui uneori, Anna.Tu, fără clovnul tău interior, ce ai mai fi ca ființă de lumină, ca fiică a Domnului?
Mă uit cruciș la el, el râde și mă împunge prietenește cu coiful lui ascuțit din care tot scoate jocurile acelea dificile... aparent dificile.
Are dreptate. Ce aș fi eu fără suflet, fără inima vie, imateriala inimă care bate altfel decât cea fizică și care are nevoie de un infinit de infinituri de fotoni impregnați cu iubire pentru a funcționa, pentru a mă ajuta cu creierul ei energetic, prea fin pentru a fi definit în materie, să ating înțelepciunea clovnului, a lui Victor. Știu că nu o voi atinge, dar mă ajută el cu câte un infinitezimal foton impregnat cu iubire, să o ating. Mă învață continuu cum să mă joc, cum să-i dezleg nebuniile de jocuri în care mă absoarbe și apoi mă scuipă ca pe o coajă de sămânță. Coajă coajă, dar e de floarea soarelui și odată cu expulzarea asta dureroasă, mai cuprind în iriși un răsărit, un apus înfocat și un amurg sfios, aproape adormit de blândețea și răcoarea cu care Victor îl așterne în și prin mine. Noaptea, nu știu de ce luna mă împunge chiar dacă e plină și cu atât mai mult, dacă este un corn banal pe care-l moi cu laptele universului și-l molfăi cuminte visând călătoriile spiritului împletit cu sufletul prin locuri stranii, sau locuri familiare mentalului tău neliniștit.
(fragment de roman în construcție)

Anne Marie Bejliu, 4 noiembrie 2017