Râde cerul de mine cum smulg unghiile depresiei zi de zi și mă îndrept cu brațele întinse spre niciunde.
Sunt unsprezece ani de când singurătatea îmi sărută ceafa. Senzual gest, dar m-am săturat să adun pietrele din cap, să le aștern în grădina tăcerii învățând cum, niciodată de ce, să reiau la nesfârșit ridicarea unui castel de tâmple zvâcninde de dor, de teamă indusă și autoindusă.
Mă rostogolesc uneori, (reușesc! bravo, Anna!) dincolo de toate frământările și abia atunci reîncep să văd conurile brazilor din curtea interioară a blocurilor gemene, apoi florile, care seamănă cu cele din curtea bunicilor, cei care răsuceau bucurii prin pomii roditori și știau a se ruga zdravăn pentru fiecare fir al sufletelor dumnealor.
Râde cerul de mine, iar eu strâng buzele le țugui și sorb de acolo soare, și ploaie, și senin până când, toată încrâncenarea din ceafă dispare pentru a face loc foarte curând alteia.
Tot mai aprigă îmi pare viața și ard în mine lesturi de fericire, tocmai pentru a acoperi, sufoca, frica aceea când pleacă toți și tu rămâi singur într-un tunel cu pereții șah.
Alb negru freamătă în jurul tău când aluneci nebunește de-a lungul lui
și vocea aceea tunătoare și caldă și prietenoasă te îndrumă. Ajungi cumva la o pajiște, sau cum s-o numi acel spațiu în care, cerul, pământul și tu sunteți un unu. Aerul tăios ca un cristal pe care niciodată nu l-ai putut defini, pentru că niciodată nu l-ai simțit umplându-ți nările inima ființa întreagă. Pasul tău se definește în lunecarea continuă care îți este acolo mișcare, viață... Calci toate hotarele cu tălpile gândului dintâi și, cu părere de rău te întorci în iad - Iadul pământului și al iubirii de care nu te poți dezlipi, nu te poți detașa deloc.

Mă întreb adeseori dacă, odată ajunsă dincolo de hotarul umbrelor, mă pot răsuci de trei ori apoi, să cuprind dansul jocul și iar dansul acelui aer cristalin tăios, ca toate rugile nespuse cât am trăit și încă trăiesc aici.

Habar nu am ce am scris din punct de vedere literar, dar simt că am mai vărsat o doniță de amar, de frică, de cine mai știe ce poate revărsa un om speriat de prezent.

(fragment de roman în construcție,
"Victor, clovnul din mine" - Cap. "Numai cu mine")

6 septembrie 2017