Fetița, pe nume Mora, ieși aproape de amiază din curtea casei și atrasă de un fluturaș obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poenițe de vis, desprinsă parcă din cărțile ei de povești, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaș domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe șotii, luându-și zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuțele după dânsul, fetița se înciudă atât de tare încât începu să-l certe și să-l amenințe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucrul acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaș pentru că nu mult după aceea intră în pădure și se făcu nevăzut în desișul frunzelor. Dar fetița nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniș, care se căsca dedesubt, așteptând doar să-l înșface. Din păcate, fetița nu se mai uită pe unde calcă, așa cum făcuse tot timpul, și deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre și mărăcini, căzând în gol, apoi prăbușindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereții translucizi. Deși era încă amețită și speriată de cele întâmplate, ținându-și cu greu lacrimile care o podideau, nu-și putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldețe verzi, cam de aceeași înălțime, cu capete mari și trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiÈ›i aÈ™a la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daÈ›i de-a berbeleacu’?
Mogâldețele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpățânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca și când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghițit.
Fetița râse și bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeței cu căpățâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ții minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleț cu ochii mari, bulbucați și cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuța Oac!
Acesta dădu din cap și se așeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetița apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toți aveți ochii mari și negri! Parcă sunteți frați! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i așa ?
- ?!
- Am să-ți zic Struțul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ție, preciză ea trăgându-l din rând pe omulețul cu gura țuguiată, Bot de Miel! Ați înțeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalți, în timp ce fetița mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuța Oac întrucât acesta era un pic mai înalt și nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldețele porniră în pas de front, agitându-și mâinile și sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiței: „Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa și l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic și mai frumos...
La a doua tură fetița se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omulețul cu capul oval atinse pardoseala și scoase de acolo un fel de șezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulțumesc, Cap de Pepene! Acum așezați-vă și voi în fundulețe pentru că am să vă spun o poveste! Știți povestea lui Făt Frumos și merele de aur?
Mogâldețele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simți cum i se închid ochii și alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în brațe și împreună cu ceilalți se înălțară deasupra râpei, ca niște îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniței cu capul sprijinit pe un glob de sticlă.