După ce am terminat în roman partea despre copilăria mea și înaintea ei am însăilat pe un fir roșu scrisorile mamei și celelate bucăți de corespondență așa încât să se înțeleagă cine și ce este, l-am vizitat pe Filosof la ziar acolo unde se afla și editura. Am luat-o și pe mama cu mine. Þinându-mă de mână și cu o pereche de căști pe urechi, capitala i s-a părut mai puțin îngrozitoare și am reușit să ajungem la destinație fără vreun atac de panică care să ne întoarcă din drum. Fostul nostru coleg a luat manuscrisul și a promis că-l dă spre lecturare persoanei la care gândise după ce bineînțeles, îl va citi el însuși.
- Ce mai știi de foștii nostri colegi? am întrebat înainte să plecăm.
Filosoful tocmai aflase vești despre unii. Oxfordistul, prietenul lui, își deschise la Galați un restaurant, un fel de pub la care se serveau specialități românești. Angie venise după el în țară.
- Ce condiție crezi că i-a pus nebunul? ne întreabă retoric Filosoful. A zis că dacă vrea s-o ierte că a omorât trei oameni și să fie alături de el pentru toată viața, să accepte să înfieze și să crească trei copii alături de el. Nu mai puțin nebuna femeie a acceptat – așa că cei doi cresc acum trei țigănuși luați de la un orfelinat din apropiere. Am uitat să vă spun că, desigur, mai întâi s-au căsătorit. Acum capra aia și-a adus și colegele de trupă în România și cântă la restaurant muzică rock, lucru foarte neobișnuit, cred, la un pub. Apropo, știți cum se numește pub-ul? „La turlele visătoare”!
- Și moș Napoleon? Mai știi ceva de el?
- Da, dar o să te fac geloasă. Și-a găsit o altă Amelie acolo unde a fost transferat, la un așezământ privat, undeva pe lângă Slobozia.
Am râs și m-am bucurat nespus pentru prietenii mei care fiecare în felul lui își refăcuseră viața.
După două săptămâni Filosoful mi-a întors vizita. Cum nu strânsesem bani suficienți ca să-mi iau un celular (să-mi instalez telefon fix n-avea sens) era deocamdată singurul mod în care puteam comunica – față-n față. Mi-a dat vestea extraodinară că editorului îi plăcuseră fragmentele date spre lectură și că mă încuraja să continui.
- Mai e mult până departe! am spus. Sunt multe de scris și cred că în curând voi ajunge la lucruri care-mi fac rău și acum, după atâția ani. Ce zici însă de prima parte, cea a scrisorilor Verei?
- Este impresionantă și prima parte, a răspuns fostul meu coleg. Apoi s-a uitat la mama, dar ea dormea și el a continuat încet. Nu mi-am închipuit că o fată de 19 ani putea fi pe vremea aia atât de matură în gândire, de inteligentă emoțional, de stăpână pe sine. Cred că maică-ta e până la urmă o ființă remarcabilă. Nu-mi dau seama dacă va fi însă un personaj pozitiv sau unul negativ, a spus râzând.
- Știu și eu? Cred că așa cum îl percep eu așa vor trebui să-l perceapă și cititorii. Și eu simt că mama s-a îmblânzit, s-a „pozitivat” mult în relația cu mine.
De curând fusese între noi o întâmplare care mă impresionase până la lacrimi. Fusese o noapte cu ploaie torențială și trăsnete, o mulțime de crengi căzuseră și a doua zi m-am sculat devreme ca să curăț aleioara de ieșire din bloc înainte să plece la muncă locatarii. Ploaia nu contenise, și după ce m-am luptat să strâng crengile și frunzele rispite, să împrăștii noroiul și să spulber bălțile cu mătura, mi s-a făcut rău și m-am dus la subsol la noi acasă ca să-mi trag sufletul o leacă. Mi-am pus în cui gluga și canadiana șiroind de apă și să m-am întins în pat lângă mama, care sforăia. Am dormit vreo oră și când m-am sculat, m-a apucat groaza. Eram la menstruație și n-am băgat de seamă că absorbantul mi se umpluse și sângele s-a revărsat peste marginea chilotului, făcând o ditamai pata pe cearceaf. Trebuia să mă grăbesc la muncă – la curățatul interiorului. Am pus chiloții într-o pungă la baie și am plecat, așteptându-mă la o papară pe cinste din partea mamei când avea să se scoale. După ce am terminat curățenia și m-am întors istovită, am avut o surpriză mare: chiloții mei și cearceaful erau spălați și întinși pe sfoară.
Mama stătea în capul oaselor pe pat.
- M-am gândit că ți-e greu și ție cu toate treburile, a spus.
Am început să plâng. Era dovada de iubire, după care tânjisem atâta. În ciuda brutalității ei, iată că mamei îi păsa de mine. Devotamentul meu retrezise în ea instinctul matern, instinctul de protecție. Era prima dată când făcea ceva în gospodăria noastră, și gestul n-a rămas singular. De atunci a început să se implice în toate treburile. Dintre toți oamenii pe care-i iubisem, doar mama îmi întorcea iubirea – nu era nici nerecunoscătoare ca Martha, nici parșivă ca Þuțu.
I-am povestit toate acestea Filosofului care o privea dormind. A zis:
- Foarte bine. Un personaj negativ care devine pozitiv. Dar aș vrea să știu dacă mai socializează cu cineva în afară de tine. S-a îmblânzit scorpia noastră, Tanti Morticia de la Casa Utopia?
- Nu foarte mult. Deunăzi s-a dus până la supermarketul de la colț. Mama s-a învârtit prin magazin, luând ba una ba alta, apoi s-a dus la casă și a scos banii să plătească. Dar neștiind exact rostul banilor noi, a făcut greșit socoteala și părându-i-se că a fost păcălită cu restul, a făcut ditamai scandalul. Lumea a vrut să cheme poliția, noroc cu o vecină care s-a nimerit să fie de față și care, povestind despre situația noastră, a calmat spiritele, apoi a luat-o de braț pe mama și a adus-o acasă.
- Așa care va să zică! a spus râzând fostul nostru coleg. Ascultă Nina, mai e ceva de care vreau să vorbim.
Figura i s-a făcut serioasă, aproape gravă.
- Am primi la redacție un telefon de amenințare. Se pare că inamicii nu dorm niciodată și că ne-au amușinat urma. Deocamdată amenințarea era la adresa mea, iar eu nu mă tem de nimeni – oricum mie nu prea au ce să-mi facă că eu n-am la mine niciun document în original. Dar mă tem că mai devreme sau mai târziu vor ajunge la voi.
Am rămas pe gânduri. Mă așteptam ca asta să se întâmple mai devreme sau mai târziu.
- Bănuiesc că vor dosarul înapoi și cu el și scrisorile Verei, am răspuns.
- Desigur. Vor să se asigure de tăcerea noastră. Știi ce cred eu, Nina? Știi ce mă frapează din toată povestea asta? Faptul că mamei tale i s-a furat identitatea. Faptul că a dispărut fără urmă. Faptul că n-a fost anunțată familia. Tipic pentru țările latino-americane și foarte atipic pentru țara asta. Cred că avem primul caz de detenție ilegală din România. Și cred că singura apărare ar fi atacul. De ce nu mă lași să lansez un atac de presă?
Am chibzuit cu luare aminte.
- Nu, am spus. Nu vreau război cu nimeni, nu mai vreau să fac rău, cu atât mai mult cu cât acum aș avea arma potrivită. Aș putea să trag în fața țintei cum a spus Tante Helga cândva, fiindcă îi pot intui traiectoria și aș putea s-o dobor. Dar nu vreau, vreau să fiu pe pace cu Dumnezeu, am conchis, privind-o pe mama cum doarme. Facă-se voia Lui, am adăugat închinându-mă.

Uitându-mă cu grijă în urmă ca să nu mă urmărească cineva, am încuiat ușa și am plecat. Era o dimineață frumoasă, îmi terminasem treaba la bloc și mâncarea era pe aragaz, lăsată să se răcească. Mama dormea. Simțeam nevoia să mă duc din nou pe la locurile copilăriei, să urc munticelul acela din parc și să mă reculeg. Parcul se înnoise încă o dată – semn că alt primar voise și el să intre în istorie și orașul se schimbase încă și mai mult de când fusesem aici ultima oară, preocupată să redactez denunțul coanei Puica. Am respirat adânc aerul de vară târzie. Simțeam că în sfârșit mi-am recuperat amintirile, și copilăria odată cu singura ființă dragă care-mi rămăsese pe lumea asta. O clipă am avut un moment de îndoială, m-am gândit că toate se vor nărui într-o clipă, că Dumnezeu nu e de partea mea, fiindcă și în copilărie mă urgisise. Nu găseam explicație, cel puțin nu prin prisma păcatelor proprii de care urma să mă spovedesc în curând. Eram copil atunci, n-aveam niciun păcat. Să fi plătit pentru cele ale părinților? Să fi fost pur și simplu legea celor 3 „ințe” de care zice Nea Sulică? Apoi mintea mi s-a luminat, grija s-a ridicat precum ceața și am avut aprehensiunea că voi găsi foarte curând o explicație mai simplă și mai concretă. Pământul și zările au redevenit ale mele, așa cum erau cândva, înainte ca lunga mea bejenie (a mea și a mamei) să înceapă.
Am coborât și am mai zăbovit un timp prin parc, privind la țâncii care se jucau (se făcuseră locuri de joacă) și m-am întors acasă. Mama se sculase și făcea o salată de crudități. I-am împărtășit gândurile mele.
- Dumnezeu habar n-a avut cine ești, a spus. Nu te-am botezat. Tu nu ești botezată. Poate că de-aia ai fost fără apărare – că n-ai avut înger păzitor.
La asta nu mă așteptasem! Am făcut ochii mari.
- Da, ce te miri așa, știi bine că nu eram credincioasă. I-am mințit pe bunică-tu și pe bunică-ta, numai tac-tu a știut adevărul.
Am rămas multă vreme tăcute amândouă.
- Ce e de făcut, mamă? am întrebat, mai mult retoric.
- Ce să fie, te botezi acum și gata. Perfectezi cu Dumnezeu o relație pe care tu o ai acum cu adevărat. Tu crezi și ești o ființă extrem de bună. M-am convins că ești un om bun cu adevărat, Nina, nu bun fiindcă e slab și n-are încotro, altminteri bunătatea n-ar fi avut nicio valoare, ca virginitatea unei fete urâte. Ai înțeles cum și unde ai greșit în viață, cu sau fără voie. Ești candidatul ideal pentru a intra formal în rândul creștinilor.
- Formal? Nu e vorba de o formalitate ci de o taină.
- Cum o fi. Vorbește cu preotul.
- Atunci înseamnă că spovedania nu mai are sens. Bine că mi-ai spus, mamă. E însă bine că mi-am făcut ordine în suflet.

Am împlinit această datorie de suflet până să vină frigul toamnei, intrând așa cum zisese mama în rândul creștinilor, iar pe ea am convins-o să se mărturisească și am ajutat-o să-și facă lista de păcate, cu îndrumarul de spovedanie în mână. La final, după ce a scris-o pe vreo două foi față-verso, s-a îngozit, spunând: aproape că nu e păcat pe care să nu-l fi făcut. Am încurajat-o că orice om care își schimbă viața poate fi iertat și poate ajunge în Rai.
Eu între timp am continuat să scriu la roman cu mare intensitate, ca și când fiecare pagină era ultima și ca și când fiecare clipă ar fi fost la fel. Din păcate presimțirile rele ale Filosofului s-au adeverit. Am văzut în câteva rânduri o persoană cu ochelari așteptând cu aceeași mașină în parcarea blocului, când proprietarii de mașini erau la serviciu. Am văzut în câteva rânduri cum lua poze cu celularul. N-am vrut să-i spun mamei ca n-o sperii dar știam acum că suntem urmărite: acunzătoarea noastră fusese descoperită. Eu mai trăisem cu amenințarea morții deasupra capului și deși acum aveam mult mai mult calm și liniște în fața ei, tot mă simțeam tulburată, fiindcă mă temeam de o moarte violentă. Nu mi s-ar fi părut cinstit nici să dau de exemplu Filosfului dosarul și scrisorile ca să nu-l pun în pericol. În starea asta sufletească am trăit timp de o lună. Apoi a venit o zi când mama – căreiea n-avusesem inima să-i interzic să iasă din casă, a venit plângând în hohote, așa cum n-o văzusem niciodată. Am crezut că fusese bătută sau amenințată, sau ultragiată în vreun fel de urmăritorii noștri.
Să-mi fie cu iertare, dar m-am simțit ușurată când am aflat motivul, care în viziunea ei era însă un fel de prăpastie care o despărțea definitiv de ceea ce se cheamă demnitate, care pentru ea echivala cu viața.
Oprindu-se într-unul din părculețe nou făcute printre blocuri ca să ia aer, a văzut un copil aruncând o hârtie pe jos. Mama a admonestat-o pe loc, vechiul ei spirit vigilent, de cerber într-ale educației trezindu-se. Copilul sau mai precis copila, pentru că despre o fetiță era vorba, cam la vreo zece ani n-a băgat-o în seama și a mai aruncat una, ca în semn de sfidare. Mama s-a ridicat numaidecât și s-a dus spre ea s-o urecheze, dar între timp, tatăl acelei copile a priceput intențiile și s-a ridicat și el, interpundându-se.
- Nu vezi omule, ce-ți face odrasla, ce stai și te uiți ca un idiot în loc să iei atitudine? ar fi zis mama.
Apoi i-a mai zis câteva vorbe de duh. Domnul, după ce a ascultat, i-a spus odraslei:
- Ia hai să s-o învățăm pe doamna să vorbească frumos. Așa cum știm noi, în felul nostru, da? Și i-ar fi făcut cu ochiul copilei.
La care fetița și-a luat avânt și i-a ars un șut mamei în fluierul piciorului, care a lăsat-o paralizată de durere și incapabilă să alerge după cei doi care s-au îndepărtat râzând în gura mare și comentând cu grosolănie.
Am încercat să o mângâi pe mama, ușurată că nu se întâmplase ceva mai rău și gândindu-mă cât de puține știe despre realitatea de acum. Dacă ar fi fost slugă la Rita râzgâiata, ca mine, ar fi înțeles pe deplin cum stau lucrurile și cum sunt copiii de azi. Ce n-aș fi dat bunăoară ca Martha mea să-mi fi umflat țurloiul în loc să-mi arunce vorbele pe care mi le aruncase la final!
Dar mama nu părea să accepte nicio consolare, pentru ea se întâmplase o tragedie mai mare decât să fie împușcată în plină stradă. A spus: sunt o bătrână netrebnică, neputincioasă și fără rost pe această lume. Nu mai are sens să trăiesc. Am ajuns de ocară, ca bietul flăcău diliu de la Cocorăști. Vreau să plecăm undeva negreșit, departe, doar tu și cu mine, undeva unde să pot muri în liniște și fără să mai văd față de om.
- Mămico, nu te gândi la asta, nu trebuie să mori pentru că rostul tău e departe de a se fi terminat. Dimpotrivă, rostul tău adevărat abia acum începe.
Sărmana, mi-era așa de milă de ea! Și totuși ceva i-a murit atunci, într-adevăr. I-a murit broasca – ultimul bastion al orgoliului ei lumesc s-a dus. Mama a murit întru lume atunci și a înviat doar pentru misiunea care avea să ne aștepte.

În săptămâna care a urmat amenințările vagi au prins contur clar. Ne-am trezit într-o noapte cu bubuituri cu picioarele în ușă – cum trecuseră de interfon nu știu – m-am uitat pe vizor cu inima cât un purice și am văzut, ca într-un film de groază, bărbați cu cagule pe cap. Ne-am strâns una în alta, eu și cu mama neîndrăznind să facem vreo mișcare. Izolate cum eram la subsol, nici vecinii n-au auzit ca să ne sară în ajutor. Spre dimineață au plecat, iar eu m-am rugat disperată să găsesc o soluție. I-am spus mamei că mă duc la biserică, și i-am cerut să umple geamantanul meu cu care venisem de la Casa Utopia cu toate lucrurile noastre. I-am zis să pună prețioasele documente într-o pungă pe care să și-o agațe sub fustă.
Salvarea trimisă de bunul Dumnezeu s-a numit – din nou – maica Mihaela. Mi-a spus că a primit misiunea de a întemeia un nou schit lângă București și că se mută acolo cu o parte dintre monahiile de la vechea mânăstire. Am întrebat-o dacă nu ne primește și pe noi. A spus: să nu vă închipuiți că o mânăstire e stațiune de recuperare, unde fugi de lumea dezlănțuită ca să te liniștești și să te pui la adăpost de primejdie. Călugăria este foc, este ardere, este luptă. Este iubire și jurământ. Eu vă primesc, nu zic nu. În fond la fel se întâmplă din cele mai vechi timpuri după ce omul s-a înstrăinat de Dumnezeu: vine la El de nevoie, cel mai ades din nevoia de protecție. Iubirea și încrederea se statornicesc pe parcurs. Deocamdată vă primesc ca novice, pentru 3 luni. Apoi, cu aprobarea părintelui Chiriarh și dacă vă veți dovedi vrednice, veți fi surori de obște. Cu tunderea în călugărie vom mai vedea. Va trebui să treceți printr-o încercare pe care noi o numim ispitire canonică.
În dimineața aceea ne-am luat bagajul, am ieșit prin ușița de serviciu în partea cealaltă a blocului, și pe-aci ți-e drumul. N-am suflat o vorbuliță nimănui. Ne-am urcat în tramvai, apoi am luat-o pe jos până când am ajuns pe înserat la locul indicat de Maica Mihaela. Maica ne-a condus până la chilia pe care ne-o pregătise. După ce ne-a zis să ne despachetăm bagajele a apărut din nou în prag cu o pereche de cămăși lungi, albe, zicând:
- Îmbrăcați-vă cu aceste straie noi și curate și încercați ca și gândurile voastre să fie la fel. Unde e curățenie deplină, orice murdărie se miroase de departe. Și asta atrage prădătorii.